Spații culturale nr. 2 (7)

Răzvan Chirac

LA FÂNTÂNĂ

Ceasurile erau înaintate când bătrânul fotograf
sosit de la Bucureşti cobora din trăsură în
partea de miazănoapte a târgului de pe
Râmnic. Era destul de ostenit şi gândea să tragă degrabă
la unul din hanurile de pe Strada Mare. Pusese piciorul
în gara oraşului într-o zi calmă de vară, când nicio
frunză nu tremura în bătaia vântului cu care râmnicenii
erau obişnuiţi. După ce a
imortalizat câteva clădiri
arătoase răspândite pe harta
oraşului, meşterul însoţit de
cutia magică ajunse aşadar
la întretăierea Bulevardului
Cuza cu o stradă ce amintea
de boierii Deduleşti şi o alta
botezată Dragomireşti. Aici
– îl vestiseră localnicii – se
găsea o clădire demnă de a fi
înfăţişată pe o carte poştală.
Era vorba de o şcoală
primară, a doua din târgul
Râmnicului, clădită cu doar
câţiva ani înainte, între
străzile amintite mai sus.
Meşterul fotograf, oprit în
dreptul unei fântâni, scrută
imobilul dinaintea sa, privi
îndărăt spre soare, după care
sări din trăsură în praful fin
aşternut sub roţile acesteia.
Luă tripodul, îl fixă în faţa
caleştii, după care înşurubă cutia de lemn în care se
găsea placa fotografică. De fântâna arteziană din faţa
şcolii se apropie o femeie în alb, însoţită de un cal ce îşi
vârî botul în havuzul pe fundul căruia apa stătută
reflecta lumina după-amiezei târzii de vară. Sorbi cu
nesaţ, apoi îşi întoarse pe neaşteptate capul pentru a
alunga muştele care nu-i dădeau pace. Femeia rămase
ţintuită locului, cu ochii la omul din faţa ei. Acesta se
„ascundea” înapoia aparatului fotografic, atent la ceea
ce se întâmplă în cadru…Calul dădea semne că vrea să
plece, dar femeia zăbovea, privind la ineditul spectacol
care i se desfăşura în faţa ochilor, la domnul în
redingotă aplecat deasupra instrumentului sprijinit pe
cele trei picioare. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva.
Maestrul găsi că acum era momentul să surprindă
imaginea. Trase aer în piept, luă capacul de pe obiectiv,
numără în gând şi acoperi în cele din urmă cilindrul de
alamă al obiectivului. Un zâmbet discret înflori pe faţa
fotografului – satisfacţia lucrului bine făcut. Intuiţia îi
spunea că imaginea va fi una reuşită, pe măsura
experienţei de zeci de ani într-ale fotografiei. N-ar fi
lucrat altfel pentru „Maier & Stern”, cea mai reputată
editură în privinţa cărţilor poştale ilustrate.
Ilustrata a traversat anii până la noi, cei de astăzi.
Clipa surprinsă de un anonim fotograf într-o dupăamiază
de vară povesteşte celor care nu se plictisesc să
descopere trecutul despre un colţ inefabil al oraşului de
odinioară. Un oraş, poate, nici mai bun nici mai rău,
nici mai frumos nici mai urât decât cel de-acum. Doar
un oraş…altfel. O imagine banală pentru unii, dar plină
de semnificaţie pentru alţii, document al unei lumi
dispărute, cufundată astăzi în tăcere.
(fragment din Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv)

Nellie Piguleva
(Bulgaria)

Nellie Piguleva s-a născut în 1957, în Ruse, Bulgaria,
a absolvit Institutul de Literatură din Moscova, lucrează
ca jurnalist şi este, totodată, editor la revista de cultură
„Brod”. A publicat până acum trei volume de poezie.
Scrie şi publicistică, traduce din rusă, franceză,
lituaniană.

După amiază
(fragment)
…
Cu privirea-mi, am traversat străzi şi continente.
Cu mintea, am navigat peste Atlantic şi Oceanul Indian.
M-am scufundat în Mariane.
Şi am clocotit în tsunami peste Hokkaido.
Am căutat gustul tău pentru avocado.
Şi în fructul pasiunii te-am căutat pe tine.
În tequila iute-sărată.
În vodca îngheţată de ger.
Am auzit că ai trecut prin apropiere.
Şi asta doar ceva minute înainte.
Am urmat siajul zvonurilor.
Degetele mele au atins aerul –
chiar acolo unde l-ai atins tu.
Mi-am extenuat simţurile căutându-te.
Te-am căutat – până ce auzul meu a început să devină
cenuşiu.
Şi până picioarele mele au ajuns epuizate.
Şi puterea mi s-a dus toată.
Am călătorit curajoasă – ştiam că ai existat.
Am căutat doar să te găsesc.
Şi în timp ce căutam peste tot, tu erai acolo – peste două
râuri.
Am păşit fiecare după celalalt în luminile traficului
Ai cumpărat ziare înaintea mea.
Am cumpărat brânză unul după altul.
Cizmarul locului ştie fiece cusătură
a pantofilor mei şi ai tăi.
Ca o galeră supraîncărcată
Timpul a navigat înapoi împreună cu simţurile mele.
Se spune că ai zis
că m-ai găsit.
Cum să te recunosc?

Iglika Peeva
(Bulgaria)

Iglika Peeva s-a născut la Ruse, a publicat versuri în
ziarele Svetlostrui şi Narodna Mladezh, în revista Vezni
etc. A publicat două volume: Codul genetic, 1990, O
lumânare în ochi, 1997. A câştigat mai multe concursuri, a
fost recompensată cu o serie de premii, a lucrat ca actriţă,
ghid, librar, 12 ani a fost realizatoarea Studioului Cultural
la Radio Russe, a fost crainic la canalul 2 al Televiziunii
Naţionale Bulgare, a lucrat ca reporter, a publicat în mai
multe jurnale, reviste etc.
***
Tu, ţigancă bătrână, aruncă luminiţa aia rătăcitoare
Lasă-mi moneda ascunsă de ochii străinilor.
Voi chema o droaie de greieri să te vrăjesc,
Te voi lăsa să păstrezi calul pe care-l iubesc;
Poţi avea cele nouă fete ale tatălui meu,
Numai să nu-mi atingi preţioasa mea monedă de aur!
Acolo un diavol hoinar a cotit drumurile întunericului,
Hoinăreşte diavolul, frumos priveşte lumina…
Răvăşit e buchetul meu de buruieni de leac ţigăneşti
Unde aş putea să-mi ascund preţioasa-mi monedă?
Într-o coroană a apusului zăboveşte un diavol,
Fără vedere, citeşte un bărbat orb în palma mea:
„are tatăl tău nouă fiice,
opt şnururi de mărgele adorabile
şi o monedă de aur pe o sfoară: la răsărit
un diavol o va tăia; asta se va întâmpla cu ea.”
(prezentare şi traducere: Marius Chelaru)

PORTRETE ÎN PENIŢĂ

FLORENTIN POPESCU

Mama cu o mie de copii: Tia Peltz

Când a intrat pentru prima oară în biroul în care
mă aflam, la Editura Sport-Turism (asta se
întâmpla prin 1982-1983), doamna Tia Peltz mi-a
contrazis întru totul imaginea pe care mi-o făcuse după cei
văzusem nenumărate lucrări de artă plastică, opere care o
plasează de multă vreme printre cei mai originali şi mai
interesanţi artişti. Îndeosebi „capetele de copii” mă
fascinaseră pur şi simplu prin gingăşia şi candoarea lor. Căci
Tia Peltz reuşise să le dea atâta viaţă şi atâta expresivitate,
încât ai fi zis că acele gâgâlici de oameni se vor desprinde
dintr-o clipă într-alta din ramele şi cadrele în care îi
aşezase mâna măiastră a creatoarei şi vor coborî printre
vizitatorii expoziţiilor în care fuseseră adunaţi pe simeze
ca de un clopoţel nevăzut ce ar fi sunat intrarea în clasă.
Mică de statură, puţin rotofeie, trecută binişor de
prima tinereţe, Tia Peltz n-avea nimic din orgoliul şi
mândria altor artişti. Avea o modestie care stă bine
oamenilor cu adevărat de valoare şi care ştiu că până la
urmă ceea ce contează sunt faptele, opera. Nu era
vorba de o modestie calculată, ori afişată ostentativ, ci
de ceva cât se poate de firesc – lucru de care aveam să
mă conving şi mai târziu, în cele câteva întâlniri cu
această graficiană.
În perioada despre care este vorba, editura în care
lucram iniţiase publicarea unor albume sau microalbume
ale pictorilor contemporani, cu o grafică şi într-o
prezentare remarcabile, iar Tia Peltz venise să ne
propună şi Domnia Sa o astfel de carte. Şi cum
întâmplarea a făcut ca eu să fiu acela care urma să se
ocupe de redactarea ei, se înţelege că aveam să mă
întâlnesc în câteva rânduri cu autoarea, evident pentru a
scoate un volum cât mai frumos şi mai bine realizat.
Uneori – s-a mai întâmplat şi altora – colaborarea
dintre un autor şi un redactor de editură poate duce şi la
o frumoasă prietenie între cei doi. Aşa a fost să fie şi în
ceea ce ne priveşte, fiindcă Tia Peltz, printre multe alte
virtuţi moştenite de la ilustrul ei tată, scriitorul I. Peltz
(ale cărui memorii probează cu asupra de măsură
sociabilitatea scriitorului, propensiunea pentru lumea
cafenelelor literare şi a prieteniilor cu confraţii) se afla şi
un cult al prieteniei, de care pot spune că m-am bucurat
şi eu îndeajuns.
Cândva, într-una din multele vizite pe care i le-am
făcut în modestul apartament din cartierul Vatra
Luminoasă, într-o seară de toamnă târzie, mi-am permis
s-o întreb cum se explică preferinţa ei pentru desenele şi
acuarelele în care surprinde chipuri de copii. Mi se părea
puţin firească această chemare, de vreme ce nu văzusem
pe-acolo nici un puşti şi ştiam că nu-i fusese dat să
trăiască sentimentul maternităţii. Mi-a spus că iubeşte
foarte mult copiii, că-i studiază îndeaproape oriunde îi
întâlneşte, că se opreşte câteodată la poarta unei
grădiniţe sau a unei şcoli şi că le observă cu atenţie
comportamentul şi mimica, apoi că-i ascultă şi chiar le
reţine replicile care i se par mai „hazoase”, după care, în
liniştea atelierului improvizat într-una din camerele de
acasă, încearcă să treacă pe pânză, pe hârtie ori pe carton
ceea ce i s-a părut esenţial din observaţiile de peste zi.
Aşa s-au născut zecile, poate chiar sutele de schiţe cu
portrete şi capete de copii, fără să semene unul cu altul,
fiecare exprimând o anumită stare şi un anume
sentiment, toate având, însă, o notă comună: candoarea
şi gingăşia, nevinovăţia caracteristică numai şi numai
acestei vârste a omului.
Tia Peltz era un om plin de umor, ştiind să ia viaţa şi
lucrurile aşa cum sunt, făcând haz de necaz pentru a
putea depăşi necazurile şi nevoile de fiecare zi. O dată (în
perioada de vârf a neajunsurilor şi sărăciei din perioada
ceauşistă), tot într-o vizită la ea acasă, după ce mi-a
prezentat căţelul (de fapt un dulău în toată regula, pe
care-l adunase de pe un maidan, o corcitură inteligentă şi
simpatică), a vrut să-mi facă o demonstraţie în legătură
cu însuşirile patrupedului care se tot culcuşea printre
picioarele noastre, parcă voind şi el să nu-i scape nimic
din conversaţie. „Norocel”, a zis gazda, adresându-se
câinelui, „ia arată-i tu lui nenea Florentin cât de rău o
ducem noi, că nu găsim nici de unele la Alimentara!”. Şi
nu mică mi-a fost mirarea să văd cum animalul, aşezat
pe podea, îşi ridică labele din faţă şi începe să le mişte
peste faţă, aidoma unuia care îşi atinge obrajii cu palmele,
mişcându-le de sus în jos, în semn de jale…
Altă dată, pare-mi-se la o aniversare de-a ei, i-am urat
artistei „La mulţi ani!”, iar ea mi-a mulţumit, neuitând să
mă corecteze numaidecât: ”Nu mulţi, puţini, dar buni!”.
Întrebându-mă, după apariţie, ce părere am despre
micul ei album, nu m-am putut abţine şi i-am răspuns:
„E bun, doamnă, e bun, dar eu vă prefer tot ca autoare a
capetelor de copii!”.
La numai câteva zile, m-am trezit că Tia Peltz mă
vizitează la editură, purtând sub braţ o tapiserie pe care
conturase nu mai puţin de treisprezece capete de copii.
„Poftim”, a zis, „să te saturi de copii!”, în timp ce-mi
întindea lucrarea cu pricina, deopotrivă ca dar şi ca
„pedeapsă”. Îl păstrez şi azi la loc de cinste, îl privesc din
când în când şi mă gândesc cu tristeţe că autoarea
lucrării ar mai fi putut trăi nu puţini, ci mulţi ani, chit că
n-ar fi fost atât de buni pe cât i-ar fi meritat şi, mai ales,
pe cât şi i-ar fi dorit…
Păcat că destinul n-a vrut ca urarea – chiar şi aşa,
cum o tălmăcise Tia Peltz atunci – să se adeverească
doar pe jumătate, din nefericire, prima jumătate, căci
artista avea să mai trăiască puţini ani, şi aceia nu
tocmai buni, de vreme ce avea să dea piept cu tot felul
de necazuri. Şi nu numai de ordin material, ci şi
profesional, fiindcă trebuia să se zbată mult, să bată pe
la diverse uşi, să creadă în promisiuni care ulterior nu
erau onorate.
Ultima oară am întâlnit-o pe Tia Peltz la Teatrul Ion
Creangă, sala din Piaţa Amzei, unde i se acceptase
expunerea lucrărilor proprii în foaierul instituţiei, nu
tocmai adecvat pentru asta, dar, oricum, un loc prin care
se perinda multă lume.
Cartea pe care a tipărit-o artista la Editura Sport-
Turism cuprinde o serie de schiţe, siluete, portrete,
grupuri) în tuş şi creion, însoţite de un scurt text cu tentă
satirică.

FLORENTIN POPESCU: „N. Porsenna, o viaţă, un
destin, o operă”, editura Bibliotheca, Târgovişte, 2008,
350 de pagini.
„Am scris această carte din convingerea că viaţa şi
opera personalităţii complexe şi polivalente a lui N.
Porsenna (a scris studii de filosofie socială şi politică,
romane, nuvele şi piese de teatru, a tradus în limba
română mari poeţi ai lumii, a elaborat primele cărţi de
parapsihologie apărute în România, a făcut publicistică
şi a fondat ziare şi reviste, a obţinut brevete de invenţii
recunoscute pe plan naţional, a fost producător şi
scenarist de filme), trecute în umbră de regimul totalitar,
datorită atitudinii naţionaliste şi anticomuniste, ca şi a
simpatiilor legionare (fără să fi făcut parte din Mişcarea
lui C. Zelea Codreanu şi Horia Sima) trebuie cunoscute şi
evaluate astăzi prin prisma ideilor profund umaniste şi
etern valabile pe care ni le comunică peste timp.
De aici şi necesitatea ca moştenirea culturală a acestui
creator de tip enciclopedic să fie redată circuitului
valorilor naţionale”.

Distribuie: