Spații culturale nr. 2 (2)

ESEU

PETRU URSACHE

SAT ŞI ORAŞ

Cînd apare pe rol problema folclorului, şi e bine
că asta se întîmplă din cînd în cînd, discuţiile
iau, uneori, un curs nebunatic. Fiecare crede că
are ceva important de spus, intră cu toată lumea în
polemică, e cazul nu e cazul, crede că unul e prea
conservator iar celălalt a luat-o razna, inventează teze
ciudate, străine de realitatea satului, a muzeului, a
bibliotecii şi îşi închipuie că a pus punct unei afaceri
devenită „minoră”. Cunoscuta zicală, prăfuită, dar încă
înţeleaptă: „nu vede pădurea din cauza copacilor”, sare
din dicţionar să consemneze îndărătnicul derapaj de
gîndire. Căci despre cultura populară şi prealfabetă este
vorba, în fond, cu bune – cu rele, aceea care a constituit
suportul vieţii sufleteşti al întregii omeniri, pe parcursul
a neştiute mii de ani, uneori cu rol decisiv în derularea
existenţei, alteori asociindu-se, tot pe termen lung, cu
forme înrudite de cultură, ca să constituie împreună un
tot lucrativ, dinamic şi roditor. Unitar într-o primă
aproximaţie, fenomenul se diversifică după zone
geografice, după tipuri de aşezare sat-oraş-cetate, după
forme de ocupaţie. Este năzuinţa ontologică din
totdeauna a individului desprins de animalitate de a se
regăsi pe sine cu ardoare, ca fiinţă gînditoare şi sensibilă.
De aici a izvorît interesul forte de îmbogăţire a vieţii
sufleteşti şi de tezaurizare în formele capodoperei, de
înnoire permanentă, adică de căutare neostenită şi
dramatică a altor orizonturi de existenţă, atîta cît îi este
permis omului ca „măsură” a lucrurilor între care se află
integrat şi de care se învredniceşte a le purta de grijă cu
conştiinţă şi răspundere.
Nu cred că vremurile bătrîne au fost mai puţin
cutezătoare în provocarea necunoscutului decît cele
moderne, de la inventarea tehnicii savante încoace
ori odată cu călătoriile imaginare în spaţiile cosmice,
în baza dezvoltării calculului matematic şi a
astrofizicii; că ar fi fost mai puţin înzestrate cu
fantezie creatoare, mai timide în asumarea tuturor
riscurilor în împrejurări capitale de viaţă şi de
moarte. E dificil să se opereze cu unităţi de măsură,
să se facă ierarhizări, să se aplice calificative după
simpatii şi capricii. Fiinţa umană a rămas permanent
aceeaşi în dorinţa de autodepăşire, cu subînţelegerea
că anumite segmente de timp poartă semne de
recunoaştere, de identitate. Este implicată aici o
cronologie evenimenţială, după rotirea astrelor, nu
după mersul liniar al acelor ceasornicului. Aşa că
unele întîmplări trec în uitare sau lasă urme în
arhive, altele revin mereu şi mereu în actualitatea cea
mai presantă. Prin comparaţie, orice nouă experienţă,
oricît de „modernă” am considera-o, cu deplină
îndreptăţire, de altfel, şi „de ultimă oră”, fie ea şi
„epocală”, intră cu vremea în serie istorică. Aparenţa
dezbină omenirea în diverse chipuri.
Fac excepţie de la această regulă cîteva experienţe de
durată, destinate să refacă unitatea, să o aducă, vrem
nu vrem, în starea ei de primordialitate, ca să constatăm
cu bucurie ori cu tristeţe: „nimic nou sub soare”. Nu
chiar întîmplător, unele dintre ele vin din trecutul cel
mai îndepărtat. Un exemplu: prima scriere intrată în
arhiva omenirii, fireşte, iniţial „orală”, este un mit
cosmogonic, Enuma eliş… Textul a fost descoperit
printre celebrele tăbliţe sumeriene şi zugrăveşte cerul,
pămîntul şi văzduhul în toată grandoarea lor spaţială.
Se fixează cadrul natural al luptei eroice dintre vultur
şi şarpe, simboluri ale unor împărăţii distincte şi opuse.
Cosmosul „se născu”. Şochează impresia de măreţie, de
forţă şi de dominare, paradigmă a intersectării
cosmogoniei cu antropogonia, ca prim început de
drum pentru omenire; dar şi prim laborator-embrion,
în aşteptarea tuturor ştiinţelor care urmau să vină pe
măsura rotirii, de data aceasta, a acelor ceasornicului.
Dacă au apărut în imaginar, la orizont şi în manualele
de ştiinţă, alte „ceruri”, alte „lumi”, acestea au
însemnat creşteri şi adaosuri. Dar să nu uităm: ştiinţa
cea mai nouă încă le aşază în zona relativităţii; cerul şi
pămîntul din Enuma eliş… încă rămîn date primordiale
şi în prezentul imediat, chiar dacă sunt cutremurate din
cînd în cînd de sunetul misterios şi cosmic al unui
fantomatic Big Bang.
Aceeaşi statornicie multimilenară o dovedeşte şi
dipticul existenţial viaţă-moarte, pus în ecuaţie şi ca
tensionată întrebare tot sub forma mitului, prin
intermediul unor personaje divine, zei-zeiţe şi eroi ca Iştar,
Ereşkigal, Inana, Dumuzi, Ghilgameş; sau a basmului de
tipul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte ori a
baladei, ca „inegalabila epopee păstorească”, Mioriţa.
Căci şi Dumuzi era tot păstor „mai ortoman”, în vechiul
Sumer şi vieţuia tot „pe plai”, în preajma zeului Enlil. Şi
lui i s-a vestit moartea: „pe l-apus de soare” duhurile gala,
adică fiinţe ale răului şi ale infernului, se vor năpusti
asupra lui. Nici Dumuzi n-a pus mîna pe ciomag ştiind,
ca şi păstorul vrîncean, că primejdia era comandată
de alte puteri, neştiute, după cum moartea, luată în
sine, rămîne o taină şi pentru timpurile noastre moderne.
Ea şi numai ea era atotputernică, atît în cer cît şi pe
pămînt. Divinul Dumuzi, primul păstor, îndrăgit de
puterile de sus, cînd află de primejdie începe să se vaiete
de se înduioşează şi oile. Nimeni nu-i poate veni în ajutor
decît sora ( – mama, ca şi în Mioriţa), adică o fiinţă
feminină, meşteră în dialogul cu moartea şi cu renaşterea.
Aceeaşi disperare îl cuprinde şi pe neînfricatul
Ghilgameş, cînd constată că moartea i l-a răpus pe
Enkidu. Zadarnic porneşte, ca şi eroul din Tinereţe fără
bătrîneţe, în căutarea unui răspuns liniştitor. În cele din
urmă se întoarce la ai săi învins, dar cu înţelegerea că
moartea nu are leac. Toată „povestea omului” se opreşte
aici. Altfel spus, noi, cei de astăzi, continuăm a fi
contemporani cu Dumuzi, Ghilgameş şi cu păstorul
carpatic. Căci în privinţa binomului existenţial, viaţămoarte,
cel puţin psihologic vorbind, nu am reuşit să
depăşim nivelul de comportament specific omului din
comuna primitivă, cu tot optimismul pe care ni-l inspiră,
formal şi numai formal, cunoaşterea şi înlesnirile datorate
instituţiilor moderne.
Nu dăm dovadă de înţelepciune, cum se pretinde prea
adesea, nici în momentele de supravalorizare a
fenomenelor culturale de rezistenţă multimilenară, nici
în cele de minimalizare ori, şi mai rău, de denigrare. În
primul caz, oricît ar părea de ciudat, nu ne conformăm
tradiţiei. Încărcînd-o cu atribute peste fire, ne privăm de
posibilitatea de a o cunoaşte, ne îndepărtăm de specificul
şi de esenţa ei. Situaţia se repetă în chip simetric în
direcţia inversă, a denigrării. Şi de data aceasta îşi fac loc
în chip neplăcut şi păgubos retorismele zgomotoase,
afirmaţiile fără acoperire, derapajele de idei. Există un
proverb, cunoscut de toată lumea şi care porneşte dintro
experienţa drastică: „Rîde hîrb de oală spartă”. Să ne
închipuim imposibilul, că un individ din marele
anonimat, cu bun simţ şi cu scaun la cap, ar porni într-o
călătorie de studii socio-comportamentale, cum ne
exprimăm noi cu pretenţii şi cu ifose, prin viaţa noastră
modernă, prin tribunale, spre exemplu, prin instituţii
înalte şi societăţi simandicoase. Ar avea multe să ne
reproşeze. Nu cred că ar face-o în batjocură, în stilul
contemporanilor noştri, scîrbiţi total de trecutul
„întunecat”, ci cu întristare. În special în legătură cu
morala noastră negativă, întoarsă agresiv şi triumfător
spre rău şi urît, ar avea dese motive să clatine din cap
dezaprobator. Ar avea şi multe motive să se oprească
asupra unor aspecte de viaţă pe care le-ar considera
„minunate”, extraordinare; pentru că ţăranul din
vechime nu a privit niciodată oraşul cu duşmănie. Dar
de data asta s-ar simţi însingurat şi s-ar întoarce la ai săi
aducîndu-şi aminte de zicala: „Peştele de la cap se strică”.
Vorba e bătrînă. Ea viza, pe vremuri, conducerea,
întruchipată prin administraţia carieristă şi-n ciocoimea
hrăpăreaţă. Dar i s-a găsit corespondenţă, în chip de
variantă, în timpuri mai noi: „Răul vine de la oraş”. Nici
acum nu trebuie să exagerăm, să privim răul doar dintro
singură parte. Altfel cădem sub incidenţa lui „Rîde hîrb
de oală spartă”. Îndreptarea vine, pe temei moral, de la
sat, nu de la oraş. Se impune, aşadar, să găsim măsura
dreaptă a lucrurilor, ceea ce ţine de capacitatea noastră
de obiectivare. Numai în asemenea condiţii se poate
stabili un consens credibil, temeinic şi folositor ştiinţei.
Vrem nu vrem, ne aflăm implicaţi într-o realitate mult
mai profundă decît suntem dispuşi s-o recunoaştem.
Folcloristica nu dispune de o „critică a criticii”,
asemenea filosofiei sau istoriei literare. S-au succedat în
trecutul acestei discipline mai multe direcţii. Fiecare şi-a
dovedit utilitatea într-o măsură mai mică sau mai mare.
Din păcate, una s-a străduit s-o elimine (nu neapărat so
continue, ca în ştiinţele exacte), pe cealaltă; de regulă,
a fost vizată negaţionist, ca „depăşită”, direcţia imediat
anterioară. De aceea, orice comentariu pe terenul
folcloristicii dă impresie de fragmentarism, în sensul că
trădează cu vinovăţie aderenţa simplificatoare la o
anumită şcoală, direcţie, personalitate etc.; şi întîmpină o
mulţime de dificultăţi, unele fiind deja semnalate. Ca să
reiau, rezumativ, m-aş opri asupra a trei aspecte mai
importante:
Folcloristica mi se pare astăzi o disciplină depăşită, să
spun aşa, ca „orizont de aşteptare”. Era în firea lucrurilor
să se întîmple astfel ( mai devreme în vest, mai tîrziu în
est, inclusiv la noi), din moment ce se ambiţiona să-şi
asume răspunderea unui prea mare complex de
probleme. S-a bucurat de ani de glorie, cînd a fost
descoperită cu entuziasm materia de susţinere, cultura
tradiţională; însă, după o etapă descriptivistă, cumulativă
şi oarecum statică, a trebuit să cedeze locul unor
discipline noi, mai dinamice şi de perspectivă. Ştiinţele
se nasc şi mor. Este o lege epistemică dictată de
imperativele cunoaşterii şi pe care n-o poate opri nimeni.
Dacă în programele universitare figurează disciplina
Folclor, iar de la catedră li se predă studenţilor cunoştinţe
despre literatura populară, avem de-a face cu o anomalie,
în enunţ, în literă, cît şi în practică. Pentru că obiectul de
studiu a devenit foarte nesigur, fiecare procedează cum îl
taie capul, între experienţa de teren, bibliotecă şi
„zvonistică”. Spui „folclor” şi laşi să se priceapă că este
vorba de jocuri stupide de cuvinte auzite în tramvai sau
în lift; creaţie (populară) poate să însemne orice făcătură
de bîlci, după cum chiuitul pe stradă aduce a veselie de
nuntă. Aşa stînd lucrurile, denigratorii nu pot fi opriţi.
Interesul lor este să abată atenţia spre aspectele
lăturalnice, minore, nespecifice, rizibile.
Valorificarea ştiinţifică a culturii tradiţionale, dincolo
de simpatii şi antipatii, se află în dependenţă de viaţa
reală a satului ca unitate umană deplin întemeiată, cu
identitate proprie, în toate planurile posibile de existenţă.
În acest caz, se iveşte o singură alternativă şi suntem
obligaţi să optăm cu riscurile de rigoare: ori ne bazăm pe
satul contemporan în totalitatea lui, ca realitate vie şi
depozitar al unei moşteniri multimilenare; ori ne fixăm
la un moment caracteristic şi convenţional de timp, cu
intenţia de a identifica satul tradiţional, autentic, nealterat
de influenţe străine care i-au afectat profilul şi valorile
spirituale proprii. Ambele sunt posibile, chiar necesare.
În primul caz, se cuvin asociate sociologia şi culturologia.
Există şi riscul unor improvizaţii, al unor extravaganţe,
amatorisme. Suficient să ne reamintim de intenţiile de
politizare din deceniile trecute, cînd se căuta cu orice preţ
„folclor nou”, sub pretextul că satul, ca şi fabrica, uzina,
şantierul, constituie o componentă a lumii socialiste,
menţinîndu-se neschimbat într-o schemă predictată.
Sunt autori care încă mai cred că satul contemporan ar
fi încă un izvor de apă veşnic vie. Personal, nu cred
într-o asemenea retorică. „Cu o floare nu se face
primăvara”: dacă în satul Vălenii de Sus mai zăreşti o
babă cu furca-n brîu sau în Muntenii de Jos un moşneag
îşi tocmeşte căciulă brumărie, acestea nu mai sunt
fenomene, ci accidente.
De aceea prefer a doua variantă, alegerea unei date
convenţionale. De altfel, poate fi întemeiată istoric şi
etnografic. Dacă ne oprim la anul 1900, avem motive să
constatăm că satul românesc încă funcţiona cu toate
motoarele istoriei pe toată întinderea ţării, „de la Nistru
pînă la Tisa” şi încă ceva mai departe. Era
viguros, plin de viaţă şi moral. Cine consultă
documentele vremii, îndeosebi creaţiile
artistice de unde se poate deduce starea de
spirit şi disponibilităţile creatoare se
convinge pe deplin. Dar, de la acea dată
pînă astăzi, satul românesc a trecut prin
două împrejurări dramatice care l-au
desfigurat. Prima se situează în timp în
perioada interbelică. În acea vreme, satul a
început să intre într-un ritm mai alert, în
comparaţie cu vremurile anterioare, în sfera
de influenţă a oraşului. Acest fapt putea fi
în beneficiul lui şi al ţării, dacă politica de
modernizare după model apusean, pusă în
practică deja, cu mult succes, îndeosebi sub
patronajul „şcolii Gusti”, ar fi avut răgazul
să capete finalitate. Din păcate, lucrurile au
luat o întorsătură cu totul nedorită din cauza
războiului. A urmat cea de-a doua
împrejurare, de-a dreptul catastrofală. Ea corespunde
deceniilor comuniste şi continuă cu aceleaşi efecte
întristătoare. Dacă de la ultimul război pînă în decembrie
1989, ţăranul a fost transformat într-un muncitor umil,
fără viaţă proprie şi identitate, după instalarea puterii
actuale, venită şi ea nu se ştie de unde, satul a fost
transformat din colonie de muncă în „rezervaţie
naturală” şi în rezervă de mînă de lucru în beneficiul
unor societăţi anonime. S-au creat astfel condiţii
favorabile depopularizării şi înstrăinării. Ar fi de dorit ca
discipline specializate să intre în rol pentru constatarea
faptelor de teren, sociologia şi etnopsihologia. Dar se
preferă tăcerea. Altfel am afla adevăruri cutremurătoare.
De aceea afirmam că alegerea convenţională a
momentului 1900 pare mai profitabilă pentru
cunoaşterea potenţialului sufletesc al satului tradiţional,
configurat în creaţii materiale şi artistice, în aşezări, în
ocupaţii, în forme de comportament, de gîndire şi de
poezie. Nu putem emite judecăţi asupra satului decît în
măsura în care constatăm că acesta „există”. Ne întîlnim
cu el numai în istorie. Astăzi nu i-au rămas decît urme
vagi în toponimie şi onomastică. Crîmpeiele de versuri şi
de gîndire găsite pe ici pe colo, numai la bătrîni, nu ne
ajută cu nimic. Omul care locuieşte astăzi la ţară nu are
nici o legătură cu Mioriţa. A uitat de doină, dar, ca şi
orăşeanul, ascultă maneaua, are emisiuni preferate, după
gust, la televizor şi votează la întîmplare.
Am fost un popor de păstori şi de agricultori. Spre
deosebire de apusenii trăitori de la Tisa pînă la Atlantic,
ne-am păstrat în vatra satului cu perseverenţă, adesea
păguboasă, pînă în pragul modernităţii. Existenţa noastră
s-a desfăşurat aproape în totalitate „sub zariştea mitului”,
pe întinsurile cîmpurilor, cu „cerul deasupra capului”; am
petrecut la hora din sat şi la nedee şi ne-am ferit la o parte,
cu prea vinovată nepăsare, cînd alţii au năvălit peste noi.
Replica s-a dovedit a fi mai totdeauna inoportună, iar
timpul pierdut nu a mai putut fi recîştigat decît rareori şi
cu sacrificii enorme. Nu am construit cetăţi durabile, nici
oraşe, nici măcar tîrguri; comerţul l-am lăsat în grija altora,
iar scrierea şi şcoala le-am împrumutat de la vecini. Toate
ne-au marcat definitiv, atît în bine cît şi în rău: în „bine”,
în măsura în care s-au produs în vatra satului forme de
cultură specifice, uneori comparabile cu opere de valoare
universală; „răul” a rezultat din faptul că nu am reuşit să
ne afirmăm pe scena propriu- zisă a istoriei europene
decît cu mari intermitenţe. „Nu avem un ev mediu”, „o
renaştere”, „un clasicism” în accepţie mediteraneană. Dar
nu înseamnă că nu avem identitate. Comparaţiile nu
trebuie să se facă mecanic. Fiecare grup etnic se
recomandă cu zestrea proprie. Este o lege care nu poate fi
negată decît pe hîrtie, cum încearcă să demonstreze
postmoderniştii şi „recenţii”. Cine compară cultura
Franţei cu a Indiei pornind de la modelul european ajunge
la rezultate dezastruoase; şi invers. Eliade găsea mai mult
indianism în Carpaţi decît în Pirinei.
Şi tot aşa: dacă punem faţă în faţă satul şi oraşul,
tradiţia şi modernitatea, trebuie să procedăm cu
prudenţă. N-o să-i cerem satului românesc, din Carpaţi
şi de la Dunăre, să ne înfăţişeze opere în stil savant. Este
prea de ajuns că la judecata valorilor se prezintă cu
Mioriţa, cu Meşterul Manole, cu paremiologia, ca să mă
opresc doar aici. Rămîne să se alinieze sub semnul
aceleiaşi exigenţe şi satul italian, francez, german, rus.
Cît despre oraşul românesc, luat ca unitate de bază în
viaţa ţării, statut pe care şi-l asumă prin substituirea
satului, adică de la 1900 încoace, este o problemă care
ar merita o discuţie specială.

Octavian Moşescu

RONDELURI

BISERICĂ DOMNEASCĂ

Ctitorie monahală,
Înălţată-acum cinci veacuri,
Pe-ale noastre vechi meleaguri,
De-o stemă voievodală,

Despre piatra sculpturală
Ne spun cronici scrise-n caturi.
Ctitorie monahală
Înălţată-acum cinci veacuri.

Azi n-a mai rămas o dală,
Totul a pierit sub straturi
Doar izvoade-nsemn cu fală
Despre oşti şi grele-armuri,
Ctitorie monahală.

RODELUL NALBELOR

Flori de nalbă, flori de nalbă,
Suav freamăt la fereastră,
mi-amintiţi de marea-albastră
Când coboară noaptea albă.

De pe vremuri, crai cu barbă
V-au adus în ţara noastră,
Flori de nalbă, flori de nalbă,
suav freamăt la fereastră,

O! lumina lunii dalbă
Tremură-n corola voastră,
Pe când împletiţi o salbă
La căsuţa mea sihastră,

Flori de nalbă, flori de nalbă

In Memoriam

ALEXANDRINA
MIHĂESCU

(1876-1895)
„Nu-i mort acela care, murind, trăieşte
în inima celor care l-au iubit,
ci e mort acela care trăieşte uitat” (A.M.)
A trăit doar 19 ani şi s-a născut în comuna Gura Sărăţii
(azi satul Izvorul Dulce, comuna Merei, judeţul Buzău).
Aproape toate poemele sunt datate 1882 şi au fost
adunate în volumele „Flori de zăpadă” şi „Culegeri din
popor” (prima ediţie tipărită în 1898, a doua în 1907).

Stingere

Şi nu ştiu cum pătrunsă
De-adânca vrajă-a nopţii
În sufletu-mi simt groază
De gândurile morţii

Cum, de-oi muri acuma,
Aceste mii de stele
Vor lumina ţărâna
Deasupra groapei mele;
Şi alţi simţi-vor vraja
Atâtor nopţi frumoase,
Când eu voi fi pierdută
Prin bolţi întunecoase?

O, nu! În clipa-aceea
Când sufletu-mi s-o stinge,
Aş vrea să văd tot cerul
În flacără şi sânge:
Cu roată de foc luna
Prin spaţiu lunecând
Şi stelele ca fulgeri
Regina lor urmând!

Va rămânea atuncea
O noapte-ntunecată:
Iar moartea-şi va deschide
Puternic a sa poartă;
Venind apoi spre mine
Cu pasu-i liniştit,
S-o stinge al meu suflet
Încet şi mulţumit!

Distribuie: