Spații culturale nr. 3 (10)

Nicolae Pogonaru

amintire pascală

miros de zambile
şi narcise
ne umpleau casele de vise
primele păsări
venite din ţările calde
coborau în praful uliţei
să se scalde
pe lângă garduri
fără jug
sau resteu
ieşeau la căldură
boii lui Dumnezeu
păpădiile
cu miile
îngălbeneau islazul comunal
înveşmântate de adieri tandre
de vânt
parcă stelele cerului
coborau pe pământ
care cu a îngerilor îngăduinţă
veneau să facă
schimb de locuinţă
şi de la etajele universului
din zona rezidenţială din rai
le plăcea şi lor
să respire un aer curat de la ţară
măcar în lunile aprilie mai
în săptămâna mare
cu smerenie
în fiecare seară
mergeam la denie
era tot o forfotă
prin curţi sau livezi
neştiind ce-i aşteaptă
zburdau pe suhat
miei şi iezi
sub soarele ocrotitor
şi cuminte
mă duceam cu bunica
să îngrijim de morminte
cozonacii se coceau
pe îndelete în cuptor
şi ne invadau nările
cu aromele lor
când voiam să rup o bucată
cu poftă fără frână
mă lovea cu mama
cu vătraiul
peste mână
fiindcă vezi dumneata
n-avea rost
să te-împărtăşeşti
dacă nu ţineai post
vinerea
primeniţi ne duceam
de acasă la biserică
să trecem
pe sub masă
spre o lume angelică
iar în ajunul Paştelui
taica părintele
ne dădea bui-bui
toată lumea
era îmbrăcată
în haine de la stoc
fiecare era
un fel de manechin
pentru o paradă
a modei ad-hoc
în Duminica
de Inviere Divină
din ceruri
curgea parcă
mai multă lumină
Iisus era un om cumsecade
aşa cum scrie prin cărţi
se oprea din drum
stătea de vorbă
cu oamenii pe la porţi
le punea câte
o întrebare
apoi pleca
să se pregătească
patruzeci de zile
pentru Înălţare

păpuşi şi portocale

cam prin clasa I sau a doua
era la modă
pentru fetele
de pe uliţă
să meargă la doctor
să le scoată
polipii şi gâlcile
după câteva zile
se-ntorceau acasă
cu câte o păpuşă
mare în braţe
mergeau încet încet
cu mămicile
se uitau în stanga şi dreapta
să le vadă lumea
cât de curajoase au fost
când le-a guiţat orelistul
te-a durut fă
întreba câte-o babă
cu mustaţa abia mijită
de se zărea din capul uliţei
da de unde bre
ca când m-a pişcat un purice
şi râdea cu-nţeles către mă-sa
spre invidia altor fete
fără păpuşi
când se-ntâmpla
să se-mbolnăvească sora mea
de-i făcea
nea Gheorghiţă Sanitaru
streptomicină sau penicilină
mama îi dădea portocale
care cred că erau foarte scumpe
de lua doar două
pe săptămână
i le desfăcea
felii felii
şi mânca una câte una
şi eu mă uitam cu poftă
şi seara după Tatăl nostru
mai adăugam o rugăciune
dă Doamne
să mă-mbolnăvesc şi eu
să-mi cumpere şi mie
mama
portocale

soba veche

polata care dădea spre grădină
era un cimitir al obiectelor vechi
cam într-o rână
acoperită cu memoria bradului
stătea în ploaie în vânt în eter
parcă atârna
de mâneca cerului stingher
vara era răcoroasă
mirosea a bucurie
dar şi a angoasă
era un fel de casă
pentru oalele cu smalţul sărit
pentru fierul de călcat cu cărbuni
pentru cuiburile de rândunele
sau lăstuni
pentru păianjenii aurii şi nebuni
găseai acolo chiar gamela bunicului
din războiul de Independenţă
puşca având ţeava retezată
de urgenţă
cu doi cocoşi
cred că unul dintre ei
ieşea în zori în cârca gardului
din fundul grădinii
şi dădea deşteptarea
până dincolo de casa Didinii
în cui mai erau atârnate
şei călărite pe deşelate
hamuri vechi cu miros de cai nărăvaşi
căpestre cu care încercam
să ţinem copilăria pe loc
sau potcoave pe care
le băteam în poartă
să ne-aducă noroc
dar cel mai mult
îmi plăcea soba
pe care se gătise
mâncare pentru toţi
sau se fiersese coliva pentru morţi
care topea gerul iarna
sau pe care se uscau rufele
aduse de-afară îngheţate os
pe plita ei coceam boabele de
porumb
găsite pe ştiuleţii rătăciţi toamna
după recolta din câmp
şi doamne ce mai mergea
mustul înăsprit
din argeleancă zaibăr şi teraz
de ne rămâneau la gură mustăţi
şi ne-nroşeam la obraz
în gura ei intrau
multe parcele din pădurea
de la Tisău
sau brichete de mangal
aduse de căruţele poştaşilor
de la depoul Buzău
pe care uneori îl ardeam degeaba
ochiurile ei pline de funingine
deveneau roţi de maşini virtuale
cu care alergam prin grădini
sau pe islaz la vale
printre scaieţi şi mărăcini
imitam din buze maşini
pe care le conduceam pe-ndelete
la noi se uitau cu coada ochiului
fete
picioarele din cornier
le duceam la Titi morarul
să ne facă la menghină
din ele patine
le vlăguiam bine
şi ne dădeam eheuu
cu cea mai mare viteză pe eleşteu
până la urmă din ea
a mai rămas doar un schelet
pe care un vecin l-a dus
la fier vechi
pe câţiva lei
pe care i-a băut la nea Mitel
la bufet

furtuna de vară

blitz-uri uriaşe
străluminau cerul
elefanţi cenuşii zburători
se amestecau printre nori
nu mai exista orizont
era întuneric
ca în urma obuzelor
pe front
păsările zburătăcite
se pitulau prin zăvoi
pe sub streşini
sub clai
sau în şură
dunăre curgea ploaia
prin bătătură
cu bulbuci
se strecura iute
printre uluci
fulgere se-nfigeau
ca hangere
şi fiori de treceau
din cap spre picere
bunica cu grijă
cobora din pridvor
şi-n faţa uşii
înfigea un topor
când norii începeau
să se mai subţie
trimetea înspre ei
fum gros de tămâie
să-i mai sperie
să se răcorească
şi zările să se limpezească
de trosnea
câte-o dată
mai tare
poporul
se ridica în picioare
căuta spre icoane
se-nchina
se deda la canoane
celor
care pe vreme bună
erau păgâni
în timpul prăpădului
le creşteau zece mâini
să le-ajungă
pentru cruci şi rugăciuni
fiindcă doar la greu
şi-aduceau şi ei aminte
de Dumnezeu
printre nori zdrenţuiţi
şi pete de-albaştri
se-nălţa curcubeul măiastru
pomii se scuturau răcoriţi
de apă de ploaie
sub rodul bogat
crenguţe începeau
să se-ndoaie
şi când potopul
era pe ducă
se umplea de larmă
universul din luncă
pe la porţi
ieşeau oameni
cu lopeţi şi cu sape
să dea drumul
la bălţi
ca până în pragul serii
să se scurgă
tocmai în Gârla Morii
apoi totul
intra în normal
peste o oră
pe pământul zbicit
ne-apucam de fotbal
în răspântie
până când
stele începeau
să-şi facă prin vazduh
pârtie

clip

şi alergam şi alergam
de dimineaţa până seara
aveam vacanţă în ghiozdan
pe uliţe-nflorise vara

ne adunam toţi la răscruce
când soarele păştea pe cer
ultimii nori printre uluce
adia vântul pasager

cu-arome proaspete de bozii
şi de cucută cântătoare
în vene ne pulsau toţi iezii
pe care-i bănuiam în zare

şarpe de-argint curgea Buzăul
printre răchite printre maluri
ne aruncam viteji în tăul
care ne-acoperea cu valuri

de bucurie şi răcoare
varani de apă pe nisipuri
ieşeam cu spatele-n dogoare
ca ziarele scoase din şpalturi

târziu când ne-ntorceam acasă
cai negri cu zăbala-n spume
intram şi ne aşezam la masă
chiar în grădina cu legume

pe dealuri amurgea văzduhul
şi se pierdea în depărtare
ziua încet îşi dădea duhul
luna cu mers de fată mare

se răsfăţa printre luceferi
noi adormeam pe-al pernei scut
a doua zi eram mai teferi
şi o luam de la început

VALERIU MATEI

TAINA CARE APĂRĂ
POETUL
REGĂSI-VOM ADEVĂRUL?

“Lasă-te răstignit, adevărule, poate că astfel te va găsi
lumea în sufletul ei aşa cum l-a găsit pe Iisus Hristos”,
spunea în unul dintre aforismele sale, cu o înţelepciune
esenţializată de dramele pe care le-a trăit, poetul Grigore
Vieru. Spirit al veacului, autorul Numelui tău a focalizat
în opera sa poetică, gândurile şi sentimentele omului
contemporan, dar, mai ales, pe cele ale unei comunităţi
rupte brutal de vatra ei matricială, sentimentele
autentice de neam şi de ţară. Deşi în Basarabia opera sa
e aparent cunoscută de toată lumea, ea însoţind viaţa
câtorva generaţii de la primii paşi şi până la adânci
bătrâneţe, deşi versurile sale sunt recitate sau cântate de
numeroşi actori, interpreţi sau de publicul larg, doar
după dispariţia tragică a lui Grigore Vieru adevărul
vieţii şi al operei marelui poet începe să fie căutat de
românii de la răsărit de Prut, aflaţi de două decenii
într-un chinuitor şi dramatic proces de redobândire a
propriei identităţi.
În plan poetic, adevărul său e comun cu al tuturor
poeţilor reprezentativi pentru o comunitate, un popor, o
naţiune – revelarea prin Logos a marilor probleme
existenţiale, a frumosului care va salva lumea. Iar poezia lui
Grigore Vieru, în pofida unor clişee de interpretare,
veridice, dar şi stânjenitoare, întruneşte calităţile unui
univers poetic complex, nerevelat încă sub toate aspectele
de investigaţiile critice.
În plan social şi naţional, adevărul pe care l-a căutat şi
pentru care a militat Grigore Vieru mai rămâne şi astăzi
în câmpul de bătălie între forţele malefice care ne-au ţinut
în captivitatea imperiului răului şi cele ce doresc
reîntregirea noastră spirituală, refacerea conştiinţei
româneşti şi a celei civice, revenirea la valorile
tradiţionale, la normalitatea unei vieţi naţionale, demne
pentru orice popor la începutul mileniului al treilea.
Regăsi-vom oare acest adevăr? Vom dezlega până la
capăt toată gama de probleme legate de
FERICIREA ŞI NEFERICIREA POETULUI
De ce poetul a fost un neliniştit chiar şi în ultimii ani
ai vieţii? De ce nu s-a retras în spatele cortinei aurite a
laudelor binemeritate sau a exegezelor ample şi
asiguratorii de clară statuare în contextul literar general
românesc, nu a stat proptit în vreun jilţ de piele de forma
tronului, spre a da verdicte şi a fi mentor de şcoli literare,
la care aspiranţii la gloria Parnasului să-şi drămăluiască
biografiile? Ba, mai mult chiar, întristat de laude, el le-a
dat acestor jinduitori prilejuri de cu totul şi cu totul alte
interpretări, când, în replică, afirma public: „N-am geniu
şi nici nu ştiu dacă sunt un mare poet”. „Asta e!”- îşi
spuneau şmenarii biografiilor lustruite la lumina
opaiţelor unor critici de gaşcă, care-i dau ghes literaturii
cu istorii scrise pe apă. „Poate că noi suntem mai buni ca
el, mai mari.” Şi l-au tot încolţit pe la adunări obscure sau
în epistole colective, fluturate-n proţapul inconsistenţei
lor. Să-i lăsăm în plata domnilor, iar noţiunea de geniu să
le-o restituim romanticilor, oricum e apanajul lor. Cât
despre poezia lui Grigore Vieru, s-o plasăm acolo unde îi
este locul – alături de operele create de alţi mari poeţi ai
generaţiei sale: Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin
Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu. Oricum creaţia
literară a acestei generaţii, care a asigurat revenirea la
firesc prin restabilirea tradiţiilor marilor clasici, are un rol
important în comunicarea mereu vie a neamului nostru,
iar creaţia lui Grigore Vieru îşi are un loc distinct în viaţa
poeziei româneşti şi în poezia vieţii românilor.
Aşadar, poetul Grigore Vieru avea, se pare, toate
motivele să fie fericit. Opera şi viaţa păreau împlinite,
preţuirea şi admiraţia de care se bucura era unică şi
rarisimă pentru un scriitor de la răscrucea acestor milenii.
Cel puţin aşa cred cei pentru care un astfel de
deznodământ individual ar fi chiar pricina intimă şi
interioară a existenţei lor.
Poetul Grigore Vieru, cel înrudit, prin simplitatea
sa profundă, cu Bacovia, era convins, la fel ca oricare
alt mare poet al acestui neam, că fericirea ar fi trebuit
să fie, dacă nu a tuturor, cel puţin a vorbitorilor limbii
în care şi-a visat imaginile şi a îndurat suferinţele. E
chiar felul de a fi al artiştilor autentici, e modul sublim,
superior de neglijare a fericirii personale, caracteristic
celor, în fiinţa cărora, aşa cum o spunea marele
Eminescu, se bate inima lumii. Iată de ce poetul a fost
mereu un neliniştit, un captiv al zbuciumului
neîmplinirilor noastre comune, un semănător de
lumină într-o societate dezinformată şi intoxicată de
minciuni mai abitir decât în perioada ocupaţiei
sovietice. Iată de ce el era ferm convins că poetului,
aidoma călătorului, îi stă bine cu drumul, fiindcă,
oriunde acest drum întâlneşte o aşezare, acolo sunt
mulţi dintre cei cărora Logosul său le poate fi de mare
ajutor întru a-şi găsi rostul şi împlinirea sufletească.
Şi oriunde întâlneşte nefericirea, care are mereu la
origine o nedreptate, poetul vibrează ca o strună
rănită de un cântec neîmplinit. Verbul lui devine tăios,
izbucnirile publice poartăy necruţătoarea lavă a
arderii slinului şi nepăsării.
Neliniştea lui Grigore Vieru a fost aidoma unui fluviu
pe timp de arşiţă. Celor mai mulţi le-a potolit setea şi le-a
înrourat sufletul, motoceilor de negură le-a provoacă
disconfort şi aceştia au aruncat cu pietre în apele-i
răcoritoare spre a-i tulbura fireasca alunecare spre marea
cea mare. Încolţit de cei din urmă – neajutoraţi ucenici ai
moftului de salon cu sânul mereu plin de pietre – poetul s-a
văzut nevoit să le răspundă, şi de multe ori a făcut-o cu
liniştea domoală a fluviului ce aruncă şi asupra nisipurilor
sterpe o undă răcoritoare. Cine ştie, poate se mai stinge
invidia lor potopitoare sau, vorba cântecului: „Poate vor
rodi vreodată”. Oricum, chiar şi cel mai infim rod poate
diminua cât de cât nefericirea generală, iar fluviul, oricâte
furtuni s-ar abate asupra-i, îşi recapătă treptat senina
claritate, urmându-şi neabătut fireasca albie.
Poetul Grigore Vieru a avut un motiv în plus să fie
senin şi încrezător în diminuarea treptată a nefericirii
noastre colective, în inevitabila atingere a limanului,
dincolo de care ne vom regăsi, integri, în spaţiul ce ni l-a
hărăzit Dumnezeu. Acest motiv în plus sunt prietenii şi
contemporanii săi fideli – copiii, crescuţi cu Abecedarul
său, cea mai cutremurătoare de conştiinţă carte (Nichita
Stănescu) şi Albinuţa sa, o veritabilă Odisee a copiilor
basarabeni, menită să-i reîntoarcă în Itaca frumosului şi
adevărului propriei lor identităţi. Nu cunosc un alt scriitor
important al ultimei jumătăţi de veac, opera căruia să fi
avut un rol atât de hotărâtor în destinul generaţiilor ce i-au
urmat. Dar tocmai această situare distinctă a autorului
Numelui tău i-a sporit durerea şi nefericirea, de vreme ce,
la distanţă de câteva decenii de la apariţia acestor cărţi de
căpătâi ale copiilor de la răsărit de Prut, în satele
româneşti din stânga Nistrului şcolile de limbă română
sunt închise cu forţa, în dreapta Nistrului cohortele
întunericului mai uneltesc încă împotriva istoriei
românilor şi a limbii române, iar prin urbile blazate
heralzii negurii debutează “critic”, dând verdicte
veninoase operei poetului, fără să ştie că urna de gunoi a
istoriei e deja plină de asemenea verdicte, pronunţate
cândva de vârcolacii defunctului imperiu sovietic.
Încrezător în puterea divină, în taina care îl apăra şi
ne apără tuturor fiinţa, poetul Grigore Vieru, cu destinul
şi opera împlinite, a trecut la cele veşnice întristat că
bucuria copiilor de a-şi redobândi propria lor identitate
mai este încă ameninţată. El era profund îndurerat de
nefericirea altora, de nefericirea noastră a tuturora. A
neamului din care a făcut şi face parte.

2009, februarie

CĂMAŞA LUI
GRIGORE VIERU

La balconul de unde Poetul privea cerul,
ca un drapel frânt într-o luptă nedreaptă,
cămaşa lui sinilie prinsă de gerul
iernii cumplite, ca un ostaş fidel aşteaptă
s-o îmbrace Poetul; dar el a plecat de-acasă
punându-şi cămaşa morţii – grea povară
pentru inima lui rănită şi arsă
de minciuna trufaşă, de otrava barbară
aruncate asupra-ne de trişorii de farsă
ajunşi la putere – urâciunea fără suflet, fără cuget,
spân roşcat, pardosit cu lozinci patriotarde,
cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
scribul slinos în slujba hidoaselor hoarde…
Ca o rază de soare în bezna fără sfârşit
Poetul venea să-ţi aducă adevărul,
aşchie de neam, divizat şi nedreptăţit,
copil orfan căruia i s-a furat viitorul.
Poetul înfrunta viscole şi furtuni,
ploi cu piatră şi surpări de pământ
să-ţi aducă icoana adevăraţilor tăi străbuni,
să te înalţe din beznă prin crez şi cuvânt.
Nu iarna l-a strivit, nu negura nopţii –
hăul minciunii şi-al urii inima i-a sfâşiat,
cuţitul lui Iuda pieptul lui firav l-a-njunghiat,
timpul sugrumat de mişei
l-a făcut să-mbrace cămaşa tatălui mort la răscrucile
sorţii,
cămaşa însângerată a morţii cu toate durerile ei…
La balconul Poetului razele soarelui pal şi cernit
mângâie firul de viaţă rămas în cămaşa de stele,
ca o pasăre a cerului ea se zbate şi flutură-n infinit…
Spune-i, mamă îndurerată, lui Dumnezeu că Poetul
a murit,
Spune-i, maică Maria, lui Dumnezeu că versul lui
n-a murit!

GEORGIANA PANAIT

GRIGORE VIERU

Activitatea sa literară, politică, educativă, a făcut din
GRIGORE VIERU una dintre cele mai puternice personalităţi
luptătoare pentru drepturile omului.
Grigore Vieru (1935-2009) s-a afirmat ca unul dintre cei
mai talentaţi poeţi din Republica Moldova. Volumele sale:
„Versuri” (1965), „Numele tău” (1968), „Aproape” (1974),
„Fiindcă iubesc” (1980), „Taina care mă apără” (1983), „Cel
care sunt” (1987) au constituit adevărate capodopere în
literatura română. În operele sale, G. Vieru porneşte de la
divinitate ori poate mai curând de la sacralizarea unor fiinţe
şi adevăruri, pe care literatura „realismului socialist”,
nereuşind să le lichideze definitiv, le trecea cu ostentaţie pe
un plan secundar.
Cărţile lui Grigore Vieru dedicate celor mici: “Alarma “
(1957), “Muzicuţe” (1958), “La fereastra cu minuni “ (1960),
“Făt-Frumos – curcubeul” şi “Bună ziua, fulgilor!” (1961),
”Poezii de seama voastră” (1967), “Trei iezi”,
“Abecedarul” (1970), “Albinuţa” (1980) sunt, de fapt, ferestre
deschise, în primul rând, spre minunea graiului matern. Mai
târziu se va orienta spre cititorul matur, pentru care va scrie
numeroase volume de versuri: “Versuri” (1965), “Numele
tău” (1968), “Un verde ne vede” (1976), “Taina care mă apără
“ (1983), „Cel care sunt” (1987), „Fiindcă iubesc” (1980),
„Steaua de vineri” (1987), „Rădăcina de foc” (1988), „Hristos
nu are nici o vină” (1991), „Rugăciune pentru mama” (1994),
„Strigat-am către tine” (1999), volume antologice: “Scrieri
alese”, “Acum şi în veac” (patru ediţii: 1997, 1999, 2000, 2001)
ş. a., însă într-o profesiune de credinţă va susţine: „Poezia
mea de acolo porneşte, din copilărie”. Ferice de copiii care au
descoperit şi mai descoperă încă miracolele limbii materne
prin intermediul versurilor lui Grigore Vieru: „Pe ramul
verde tace / O pasăre măiastră. / Cu drag şi cu mirare /
Ascultă limba noastră. / De-ar spune şi cuvinte, / Când cântă
la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din limba sfântă a
noastră!”. Lupta pentru limba română ca limbă de stat şi
pentru grafia latină, purtată cu eroică energie de acest scriitor,
a fost în fond lupta pentru regăsirea unităţii culturale.
Întreaga poezie a generaţiei lui Grigore Vieru este profund
marcată de acest complex cultural şi politic. În poezia lui
Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic, taina, natura în
plenitudinea ei, în „fireasca ordine“, dar şi o dimensiune
morală care ordonează. Această dimensiune morală e
pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de
strigăt existenţial. Altfel, poetul a devenit un tribun în
apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.
Orientarea spre “rădăcina de foc” înseamnă o eroică
recuperare a identităţii spirituale, afirmarea mândriei
autohtonului.
La baza operei poetice a lui Grigore Vieru stau trei motive:
mama, pământul şi iubirea. Fiecare poezie, fiecare vers,
poetul le sapă adânc, până ajunge la râvnita apă vie a
adevăratei inspiraţii poetice: „Mai bun noroc şi avere / Mare
eu nu am / Decât în suflet graiul / Acestui paşnic neam.”
Poetul descoperă în fiinţa mamei coordonate esenţiale.
Dacă duminica ea este cea care pivotează timpul sacru, atunci
ludicul marchează spaţiul. Tema intens cultivată este a mamei
îndurerate de moartea în război a fiului ei.
Deşi motivul războiului este prezent în poziţie cheie,
funcţia sa se limitează la fixarea conjuncturii, este în fond o
formă particulară a morţii. În opoziţie cu ea ,învingând-o, se
afirmă dătătoare de viaţă –mama.
Poezia „ Mamă, tu eşti…” are un efect revoluţionar şi a fost
scrisă în perioada postbelică. Tema poeziei se defineşte prin
conceptul de patrie, astfel încât mama devine un simbol ce
cuprinde toate axele definitorii ale patriei.
Poezia ilustrează imaginea ţării reunită cu cea a mamei
întru-un context asamblat în sentimente şi figuri semantice.
Mama apare în acest context, precum şi în literatura
română, ca un simbol al adăpostului, al credinţei, al hranei, al
dragostei materne, care este înălţat în fruntea tuturor
fenomenelor şi fiinţelor de pe acest pământ. Mama devine
vârful emoţiilor şi stărilor eului liric.
Titlul poeziei este structurat pe baza unei metafore
profunde, care şi este un început al descrierilor ce vor urma
pe parcursul poeziei. Mulţimea de idei ce reliefează cuvântul
„ mama” este ilustrată de punctele de suspensie care
îndeamnă la meditaţie, la gândire profundă privind universul
patriotic.
Poetul utilizează un limbaj metaforic profund ce face
legătura dintre „creştetul”, „ochii”, „palmele”, „respiraţia”
mamei şi elementele simbolistice ale patriei. „Creştetul tău-
/ Vîrful muntelui / Acoperit cu nea.” este o metaforă ce
relevă asemănarea dintre aceste două elemente diverse, însă
care exprimă idei ce sunt similare, ce nuanţează imensitatea
sufletească raportată la cel mai înalt punct de pe munte, şi
anume „vârful muntelui”; al treilea vers sugerează ideea de
frumoasă bătrâneţe, căruntă, ce apare în asociere cu zăpada
albă şi catifelată de pe munte.
Metafora „Palmele tale-/Arăturile noastre” reliefează
imaginea mâinilor muncitore şi osândite, cu o piele ridată în
asociere cu pământurile Moldovei arate toamna târziu.
Sentimentul unui adânc patriotism asociat cu cel al
dragostei materne îl determină pe poet să scrie pe mantia
versului până la compararea mamei cu nişte lucruri cum ar fi:
patria, pământul şi altele. Vieru adună într-un centru nuclear
mişcările solemne ale sufletului reflectat spre mamă. Mama
devine în perioada postbelică patria eului liric.
Cu Grigore Vieru, poezia se întoarce la izvorul curat al
gândirii şi simţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu
este de o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia
sa cu ceea ce se scria în tara, un port drapel pentru poezia din
Basarabia.