Ora de muzică 2 – Ideas from ancient musical times
Cam pe unde se învârte/ște muzica întâii descinderi pe scenă a celor trei „S”. Sumner/Sting, Stewart, Summer.
Stronțiu 90. Viziunile Nopții este una peste alta un rock clasic stilizat, rapidizat, declamat fără tăgadă de interpreți. Care, așa cum am precizat, sunt și compozitori. Prin însăși energia și micile artificiile puse la comun. Lui Sting fiindu-i atribuit subiectul muzical. Sunt câteva „texte” melodice și armonice distincte încă de la început, o îndelungată cutumă prezentă în acei ani – vi i-aș „cita” chiar pe membrii FFN în grad de comparație, Un Joc -, optimi pe terțe-cvarte (trei și una, pe parcursul a două măsuri), pornind de la tonică, coborând la ton pe tot atâtea măsuri, pe chitară cu distors, având tovărășia toboșarului, care drop-uiește începând cu măsura a patra pe final, neîncetând să uzeze de combinațiile tumuri, premier, cinele, tobă mare încă patru rânduri de pătrimi (4/4). Se schimbă modelul, chitara distorsionată devenind ison pe I-IV-V, ritornela făcându-și simțită prezența pe un model de pe timpul anterior trei și la fel în toate măsurile (optime, optime, pătrime cu punct, optime), baleind între nota la și: cvartă-terță-tonică, sextă-cvintă-terță, nonă-octavă-cvintă, decimă-octavă-sextă. De două ori. Strofă, două prerefrene – al doilea exact FFN -, refren, în acompaniament așa cum fiecare învățăcel trebuie să deprindă de la început: riffuri cu treceri de pe cvintă pe sextă (mare, firește). Nu voi mai zăbovi cu alte analize. Ascultați și-mi veți da dreptate. Piesa a doua, New World Blues, nu are nimic de a face cu clasicul blues, nu este nici măcar pe aproape, doar titlul vrea să facă o distincție între notele albastre, prea ținute la preț ani de zile, și cele novatoare ale stronțiștilor. Nu am niciun dubiu, nici aici, că Jungla FFN-ilor începe chiar așa, numai că flangerul lui Andy este mai distorsionat și mai dramatic: acordul este format din două perechi de secunde mici – do#-re, fa#-sol. Partea de așa-zisă ritornelă este calată pe un tipar pe care îl asociez cu unduirea lui Axel Rose de Guns…, dar n-am găsit pasajul, însă nu este niciun dubiu referitor la primul vers, notele sunt identice cu ale lui Boy George la Do We Want To Really Hart Me. N-au copiat Stronțiu 90, sigur, în 1977 abia exista Boy-ul. 3 O’Clock Shit este dovada vie de la Bach încoace că partiturile se pot cânta oricum, că esența muzicii se sprijină pe patru piloni: sistematizare, rigoare, matematică și combinatorică. Cum la prima piesă se urca de la terță la cvartă, aici se coboară de la terță la secundă un ton, iar armonia rămâne tributară tonicii re și septimei do, dar descendent. N-am explicat implicarea tatălui fugilor. De la el înainte toată lumea a înțeles că poate cânta aceeași frază muzicală în destule variante. De la coadă la cap, invers mersului inițial propus, la alte intervale, diverse (alăturate sau complementare…)…. Încât serialismul, dodecafonia… nu sunt altceva decât ouăle clocite de Bach din care au ieșit pui abia în secolul 19. Nici Lady of Delight nu scapă de sub incidența asemănărilor izbitoare cu pasaje din alte piese cândva celebre. Am sesizat la un moment dat câteva inflexiuni ale Yes-ilor. Nu trebuie să descurajeze pe nimeni. În acei ani muzica era în căutări și micile inovații erau rapid preluate de toți muzicienii, în dorința de a suna ca „ăia” și de a-și clădi propriul drum spre vârful piramidei celebrității. Electron Romance este radical diferită de celelalte prin bizareriile armonice și evidențierea basului, a cărui linie melodică este de factură jazz-rock, cu slapuri, cu glisări, ba chiar face și solo. Every Little Thing She Does Is Magic este într-adevăr un demo. Se aud magistralele imperfecțiuni ale vocii lui Sting, acompaniat de chitara clasică, coarde de plastic, cea mai gravă fiind acordată în re, cu un ton mai jos și niște bongosuri, o bossanova interesantă. Abia la Towers Tumbled se pot recunoaște la chitară preluări din blues pe intervențiile ei. Restul partiturii, la refren, este Pink Floyd pur. Copeland „omoară” cinelele, Howlett solourile cu note lungi de bas. Cam… Dark Side of the Moon (Time…).
