Spații culturale nr. 3 (2)

Cornelia Ionescu Ciurumelea

Ceaşca fierbinte e plină de cer…
Dimineaţa îmi sorb ceaiul… de pasăre,
Cu ochi călător…
Cu glezna în stepă de vânturi înalte…
Curcubeie mă despică în două…
Îmi sângerează tâmpla de apă şi rouă…
Într-un alb total cu miros de migdal.
Roşu neliniştit mi se rostogoleşte prin carne,…
Lavă de cer violetă…
eruptă din freamăt, din întristare,…
o colivie de libertate e ceaşca….
fierbinte, albastră,
din ea sorb în fiecare dimineaţă…
ceaiul de păsări şi pofta de viaţă
****
Strigătul melcului se topeşte în sare…
Ca un sunet de Liszt,
Scurs peste trupul nostru…
Atunci… când…
legat la ochi mi-ai promis…
Jumătate din Totul…
Dar…
Visul meu peste tine n-a nins…
Acum, fără trupul rotund…
Cum… împărţim, iubite… sunetul surd…
Sunetul acela de Liszt,
Jumătate din Totul?…
****
De parcă…Bach …
şi-ar arde sunete în palme…
Sub orgile de catedrale…,
În cântecul de lebădă… câteodată… plouă…
Rar… tot mai rar…
cu sunete de rouă…
Iubeşte-mă… eu nu mai pot să zbor…
Iubeşte-mi aripa şi când nu zboară…
Să fie oare… prea târziu?…
căci umbra păsării… ar vrea să cânte…
şi umbra lunii stă să moară….
***
Orizontul s-a prăbuşit peste mine…
Paralel cu fiinţa mea… doar frunzele zburdă…
Într-o roşie beţie…
Punctul de fugă al ochiului… e o pasăre…
Stingheră…
În tabloul uitat… neterminat…
Pe chevaletul din faţa ferestrei.
****
Îmbrăţişaţi…
ne privim… de sus… umbra trupului gol…
Uitată pe plajă,
Alături de umbra de pasăre… albă şi vie.
Albastre meduze… abstract ne străbat…
cu rădăcina prin tâmplă…
Ca o beţie.
Nemărginirea curge prin clepsidră,
Năucă, constelaţia de apă…
tu un poem… pe plaja ca de sticlă,
eu… doar nisipul
ce-a rămas din Atlantidă…
***
Ninge… doar pentru aripa noastră…
Să fie albă… să fie pură,…
… într-o astfel de lume nebună…
Ninge doar…pentru a noastră… unică inimă…
Cu sânge rotund,
Ca un bulgăre alb, cu miezul arzând…
… cu dezgheţ de poem ninge,
ninge, doar pentru noi…
Într-o lume nebună, cu silaba-n
noroi…..
***
Să dăm cuvântului un nume…
Să-i spunem… dragoste…
Şi inima noastră să muşte din timp…
deasupra abisului, eclipsele albe…
trec prin noi cu săgeţi de argint…
să dăm cuvântului un trup…
de vultur…
să ardă sub cerul arid,
să cadă cu umbră de sânge
din cuib de aer… în labirint…
să dăm cuvântului un vis…
să-i spunem… Căutare,
să-i spunem Infinit,
cu inima noastră să muşte din timp….
lumina lui ne arată Calea,
Iubirea… Călăuză prin labirint…

NOTE DE CĂLĂTORIE

Ecaterina Ţarălungă

Acum mai bine de 30 de ani…
II

Am plecat de la Soci spre Tbilisi cu avionul. Era un
avion de linie, obişnuit pentru călătoriile din interiorul
URSS, tipul AN. Plasticul de la ramele ferestrelor, odată
alb, se făcuse galben-cenuşiu de vechime. Tot spaţiul
interior era însă destul de larg, am rămas cu impresia asta
poate fiindcă era primul avion în care mă urcasem
vreodată. În partea din faţă, în stânga, era un loc rezervat
pentru mame şi copii. Nu existau stewardese şi nu ne-a
dat nimeni de mâncare. Dar traversam Marea Neagră şi
n-aveam de gând să pierd spectacolul. Dacă-mi amintesc
bine, înălţimea de croazieră era de 2500 de metri, dar
nu-mi mai amintesc viteza. Nu-mi mai amintesc nimic
despre aeroportul din Soci. Ştiu că lăsasem aproape tot
bagajul la hotelul moscovit şi plecasem cu haine foarte
uşoare, fiindcă ni se spusese că va fi extrem de cald.
Aveam o bluză cenuşie tricotată cu găurele de mama, la
Râmnic, din fir de bumbac… Şi tenişi albi… O colegă de
editură – lucram pe atunci la Editura Minerva, la colecţia
Biblioteca Pentru Toţi, îmi dăduse adresa unei
basarabence, măritată în Georgia, chiar la Tbilisi, şi
care-şi făcea doctoratul la Iaşi. Nu mai ştiu cum se
cunoscuseră, dar presupun că respectiva, pe care-o
chema Fanny Djindjihashvili, venise la editură să-şi
publice teza despre Antim Ivireanul, care fusese
georgian, la editura noastră, în colecţia Universitas,
specială pentru teze de doctorat… Mă gândeam, văzând
valurile albastre ale mării, fiecare mai mic decât palma
mea, dese cât toată suprafaţa apei, al cărei ţărm îl
vedeam, că o s-o sun imediat ce ajungem la hotel. Aşa se
face că nu-mi mai amintesc nici aeroportul din Tbilisi. În
schimb ţin minte foarte bine strada pe care era hotelul, ca
şi intrarea în hotel. Era o stradă umbrită de platani groşi,
cu trotuare late şi clădiri relativ scunde. O arhitectură
puţin cubistă, dar plăcută ochiului, cu un aer aşezat şi
chiar un lux puţin desuet. Şi hotelul arăta tot aşa, lumina
din hol era puţină şi filtrată de abajururi uriaşe, se auzea
o muzică în surdină. De acolo, din hol, am şi sunat-o pe
Fanny. Aveam să-i dau corectura cărţii… A şi venit, în mai
puţin de o oră. N-o cunoşteam. Era o femeie măruntă,
plăcută, cu părul blond-cenuşiu, coafat permanent cu
creţuri mici, genul rusesc, cu ochii căprui, cu tenul uşor
măsliniu, bucălată, făcea gropiţe în obraji. Să fi avut
aproape 40 de ani… Mirosea a parfum rusesc… I-am dat
corectura şi m-a tras de mână afară din hol, pe trotuar.
„Vino pe la noi, mi-a zis repede şi şoptit. Am un
apartament de trei camere, uite adresa! Şi mi-a vârât în
mână un bileţel. Tocmai ce-am pus la balcon perdelele
luate de la Bucureşti. O să-ţi placă… Nu vreau să vorbim
în hotel, se trage cu urechea…” „Mai bine”, i-am zis, „aş
vrea să ştiu unde găsesc un magazin de electrice. Am
auzit că aici sunt maşini de cusut foarte bune”. Mi-a
arătat cu mâna colţul străzii, în faţă şi la stânga… Apoi
ne-am despărţit. N-am mai sunat-o şi nu m-am dus în
vizită… Dacă era aşa de speriată, m-am gândit că ştie ea
de ce… În seara aceea m-am dus într-adevăr la magazin şi
am luat maşina de cusut. A costat 67 de ruble, o mai am
şi acum şi e în perfectă stare de funcţionare. Am intrat
încă în două magazine, normale ca mărime, după
standardele mele de bucureşteancă. Primul era de
ţesături – şi am văzut, între valurile de pânzeturi, cum
vânzătoarea ţinea portretul lui Stalin. Am şi întrebat-o:
„De ce? Cultul lui Stalin a fost abolit…” Ce credeţi că mia
spus? „A fost georgianul care a omorât cei mai mulţi
ruşi…” Al doilea era un magazin de bijuterii.. La
Bucureşti nu se găseau deloc bijuterii din aur, dar la
Moscova şi la Tbilisi erau. Am ales un inel cu piatră
verde, cu o montură foarte ciudată, îl mai am şi acum, a
fost 32 de ruble… Vânzătoarea a fost de-a dreptul
amabilă, avea ea însăşi mâinile pline de bijuterii superbe.
De altfel, a doua zi dimineaţa, când a venit ghida noastră
pentru Georgia, am văzut că şi ea era plină de bijuterii.
Era o fată tânără, studentă, care făcea asta în vacanţă.
Avea o fustă din material de blugi, ceea ce nu mai
văzusem niciodată, şi o bluză simplă, albă, dar din
mătase naturală. Era drăguţă, o idee cam plinuţă, cu
părul absolut negru, împletit într-o coadă groasă şi totul
ar fi fost cum ar fi fost, de n-ar fi avut o pereche de
mustăţi fine, negre, care se mişcau agile în ritmul vorbirii,
de mă făceau să pierd şirul explicaţiilor turistice…
În prima dimineaţă am făcut turul oraşului şi ne-am
dus la Mţheta, vechea capitală a Georgiei. Nu se putea
spune că georgienii nu erau conştienţi de identitatea lor
şi mândri de ea. Autobuzul a mers în lungul Kamei, care
avea două maluri diferite. Pe unde mergeam noi era un
mal jos şi şerpuia şoseaua, celălalt era o faleză înaltă şi
abruptă, un perete de stâncă de vreo zece metri cel puţin,
deasupra căruia, până în buza prăpastiei, se aflau case
ghemuite una în alta, mici, colorate şi parcă aplecate în
față, fascinate de apa care curgea pe sub ele. Am trecut
pe lângă un parc mic, în mijlocul căruia se afla statuia lui
Vahtang I-ul, regele Iviriei şi fondatorul Tiflisului, adică
Tbilisi. Trebuie să ştiţi că Iviria, numele vechi al Georgiei,
era, în antichitate, Iberia. De acolo a şi pornit migraţia
care a dat numele Peninsulei Iberice. În limbile vechi,
greacă şi slavonă, exista confuzia între B şi V. Şi astăzi în
rusă litera V se scrie ca un B latin. Iar Antim Ivireanul,
care fusese prizonier la Constantinopol de copil, păstra
numele locului din care venise, numele lui georgian, real,
nu se mai ştie… Statuia lui Stalin fusese scoasă de peste
tot, dar, pe arcada podului de peste Kama, numele lui era
scris cu litere roşii, uriaşe… Şi ni s-a arătat Seminarul
Teologic unde studiase el în tinereţe. Am fost la Biblioteca
Naţională din Tbilisi, o clădire din secolul al XVIII-lea, a
cărei uşă dublă, foarte înaltă şi masivă, aflată dincolo de
un pridvor cu coloane de piatră, era neagră, sculptată cu
motive florale, în lemn de tek. Holul era superb. Am
înţeles ce făcuse Stalin din metroul moscovit şi ce fel de
arhitectură adusese la Moscova, ba chiar în toate
capitalele ţărilor socialiste, care aveau, fiecare, câte o Casa
Scânteii. Ei bine, tot holul era pictat în frescă, lujeri florali
se ridicau, fragili dar siguri în linia lor, de la înălţimea
unui cap de om până în vârful cupolei, pe care o
învăluiau ca pe o catedrală păgână. Georgienii aveau
alfabet propriu, de dinaintea alfabetelor noastre, şi
manuscrise foarte vechi. Acolo, ni s-a spus, fusese găsită,
scrisă cu alfabetul acela, o poezie căreia multă vreme nu
i-au înţeles cuvintele. Şi aflaseră mai de curând: era vorba
de un tipograf trimis de Vasile Lupu să înveţe meşteşugul
tipăritului şi el scrisese pe româneşte o poezie de dor
de-acasă, dar cu alfabetul georgian… Ce vedeam eu din
faptul că Fanny îşi făcea doctoratul la Iaşi, că nouă, ghida
georgiană, ne arăta relaţii culturale atât de vechi şi de
directe? Vedeam tentativa de a stabili o punte între două
entităţi personalizate şi ocolind centrul de putere al
lagărului socialist de la Moscova… O vedeam, nu era o
iluzie… Am văzut-o şi la Mţheta, fosta capitală a Georgiei
eterne, aflată la confluenţa Kamei cu Arakvi, descrisă de
Lermontov, fost ofiţer pe aceste locuri, în poemul Mţâri.
Totul era cum citisem, în acea zonă deluroasă care anunţă
Poarta de Fier a Asiei, dintre Caspica şi Caucaz. Poarta
de trecere a tuturor marilor migraţii, locul unde
renaşterea venise odată cu lupta contra perşilor, neam
iranic şi care aducea cultul lui Zoroastru şi al focului, şi
culminase în veacul al XI-lea, când începuse deşteptarea
naţională a georgienilor. Pe vârful dealului, în vechea
Mţheta, era o biserică podită cu morminte de Bagrationi…
O dinastie ale cărei începuturi se pierd în veacul al XI-lea…
Acolo se afla falia între două mari religii: Georgia
rămăsese creştină, ca şi Armenia, erau printre primele
state creştine ale lumii (din veacul al III-lea d. H.), iar
dincolo, în Azerbaidjan, aveam să întâlnim islamul,
înstăpânit de turcii oguzani (care au fondat Imperiul
Otoman) asupra perşilor, care fuseseră zoroastrieni.
Biserica din Mţheta mai era funcţională, fiindcă de după
coloanele ei au ieşit şase pioniere, era vorba de o grupă de
gimnastică artistică, şi, după ce au călcat în pas de dans
pe plăcile mormintelor, au ieşit pe iarba din faţa bisericii
şi au dat un spectacol cu cercuri şi panglici lungi de câte
doi metri, frumos colorate.
În aceeaşi după amiază ne-am dus la telecabina din
Tbilisi – e un oraş colinar, ca şi Roma, spuneau ei! – şi am
urcat pe platou, unde era un parc uriaş, cu tot felul de
chioşcuri şi se deschidea o perspectivă splendidă asupra
capitalei. Acolo am văzut pentru prima oară cedri. Erau
foarte înalţi şi foarte drepţi, cu ace ca de brad, dar mai
rare. Încolo, parcul n-avea nimic deosebit, cu excepţia
unei statui care-l înfăţişa pe Lenin cu braţul arcuit
nefiresc şi parcă nehotărât pe orizontală. Ni s-a explicat că
lângă el fusese Stalin, pe care-l scoseseră, iar Lenin, care-l
ţinea de după umăr, rămăsese aşa, într-un gest pe care
nu ţi-l puteai explica…
La întoarcerea în oraş, se însera, am preferat să
mergem pe jos. Era cald bine, lume puţină pe străzi şi am
văzut la un moment dat, abandonaţi probabil de
vânzător, vreo 8-10 pepeni uriaşi, trebuie că aveau cam
8-10 kg fiecare, cu dungi gălbui şi verzi. Mi-a venit să şi
iau unul, dar m-am abţinut… Seara însă, la masa festivă,
pe care ne-o dădeau la un restaurant de lux, la un hotel cu
12 etaje, aveam să primesc în dar un astfel de pepene… În
primul rând, mie, restaurantul nu mi s-a părut de lux,
fiindcă era o încăpere mare, dreptunghiulară, fără nici un
fel de decoraţii, ba chiar cu nişte stâlpi pătraţi ici colo,
care nu te lăsau să vezi întregul. Eram aşezaţi câte patru
la masă, noi nimeriserăm cu doctorul din Craiova şi cu
nevastă-sa… Ni s-a servit carne de porc cu mirodenii pe
care nu le cunoşteam şi, dintr-odată, pe masa noastră a
poposit un pepene ca aceia văzuţi pe stradă şi o sticlă de
şampanie legată cu fundă roşie. Chelneriţa mi-a spus că
mi le trimite în dar tânărul de la masa de colo… şi-mi
arătă cu degetul ceva în dosul unei coloane. M-am ridicat,
era o masă cu patru bărbaţi tineri, nu ştiu cum de mă
ochise omul tocmai pe mine. Ghida noastră mi-a spus că
mă plăcuse şi că, după tradiţia locului, ăsta era semnul.
Iar eu, ca mulţumire, ar fi trebuit să-i fac tot un dar,
numai că, fiind turistă, nu trebuia să-i dau un obiect, ci să
mă înclin către el în semn de mulţumire. Ceea ce am şi
făcut, roşie la faţă şi ridicând în aer sticla de şampanie cu
fundă roşie ca şi când aş fi dat noroc… Au aplaudat mai
mulţi, de la mai multe mese… Bărbatul care mă plăcuse sa
ridicat şi s-a înclinat. Am văzut atunci că purta un
veşmânt cărămiziu, un fel de scurtă pe talie, din piele
întoarsă, iar în dreptul buzunarelor de sus avea o bandă
continuă, îngustă, un fel de buzunare mici, în care erau
înfipte gloanţe. La brâu avea o centură lată, de care atârna
un fel de paloş. Purta pantaloni bufanţi, negri şi cizme
înalte, cu pinteni, bine lustruite. Avea mustăţi, evident,
gen Stalin… Mi se părea cam de operetă… Dar dacă aşa
era tradiţia când cauţi o fată care să-ţi placă… A doua zi
aveam să fiu confruntată din nou şi pentru ultima oară
cu tradiţia. În vreme ce olteanul, echipat pe căldura cea
mare din Tbilisi, în costum naţional cu bundiţă de miel,
cu nevasta tot în costum naţional, mi-a spus că se duce
să caute un târg unde să vândă cele două costume ca să
cumpere bijuterii din aur (pe care să le valorifice la
Craiova), eu şi cu soţul meu ne-am dus să colindăm pe
străzi şi prin parcuri… Am ajuns într-un parc cu o fântână
foarte interesantă, o esplanadă de trepte ample, pe care
alunecau valuri transparente de apă. Ne-am aşezat pe o
bancă, la umbră, în spatele nostru era un desiş, ca să
privim şi să mâncăm îngheţată. Şi am auzit, cu surpriză,
din desiş, un „psst, psst!” insistent. Când ne-am întors,
către noi se iţea dintre frunze ţeava unui nagan. Am
înlemnit şi ne-am uitat, palizi, unul la altul. Un cap cu păr
negru şi inelat s-a ivit dintre frunze, doi ochi veseli ne-au
asigurat că nu trebuie să ne speriem chiar aşa. Tipul voia
să ne vândă naganul pe 40 de ruble. Protestele noastre l-au
pus pe o pistă greşită, fiindcă a insistat zicând că ne dă şi
muniţia, 40 de gloanţe… Că arma, deşi era de la începutul
veacului al XIX-lea, funcţiona… I-am spus dintr-o suflare că
noi suntem străini şi nu putem trece peste graniţă cu aşa
ceva. A fost dezamăgit, dar nu trist… În sfârşit, s-au ivit
olteanul şi nevasta lui, vânduseră costumele şi se
umpluseră de aur, un săculeţ pe care l-au ascuns nu ştiu
unde, fiindcă i l-au găsit la vama românească, au trebuit
să-l predea şi să plătească şi-o amendă. A strigat apoi până
la Bucureşti că nu e drept, că el a fost şi la Paris cu o valiză
de roşii pe care le-a vândut foarte bine şi a venit tot cu aur,
dar nu i l-a confiscat nimeni…
Drumul de la Tbilisi la Baku l-am făcut cu trenul. Era
un tren cu bănci de lemn, ca acelea de prin parcuri, pe
care trebuia de fapt să şi dormim o noapte… Cum nu
aveam la noi haine groase, şi nici bagaj prea mult, ne-a
intrat os prin os şi n-am prea dormit Abia aşteptam să se
facă ziuă… Iar când a răsărit soarele, şi era lumină multă,
şi netedă, ca în deşert, m-am uitat pe geam. Trenul nu
prea avea viteză, terasamentul era foarte jos, de parcă am
fi mers cu automobilul. Vedeam pământul roşcatcenuşiu,
ca ieşit din adâncurile unor vulcani, cu pete albe,
strălucitoare, de sare, apoi de sare amestecată cu petrol
brut. Traversam celebra Poartă de Fier a Asiei, locul de
trecere al tuturor migraţiilor dinspre Asia spre Asia Mică
şi Europa şi, mai departe, în timp, străbăteam o parte din
Drumul Mătăsii, pe unde călătoriseră, cu mult înainte de
Marco Polo, nabateenii spre China şi chinezii spre Africa
şi Mediterana. Aveam fiorul unui început de lume. Pe aici
se umblase încă de la începuturile Neoliticului, pe aici
fusese drumul acela care fundamentase toate neamurile
noastre şi desenase pentru totdeauna căile de comunicare
dintre ele. Şi, după ce am traversat acest peisaj, al
începuturilor planetare, am ajuns la gară. Vântul era
foarte puternic şi fierbinte, erau 420. Autobuzul n-avea
climatizare, nici nu cred că se inventase aşa ceva.
Bulevardul pe care mergeam era larg, cu clădiri relativ
joase, cel mult de trei etaje, cu trotuare late, mărginite de
măslini. Vedeam frunzele subţiri, cu peri mărunţi,
argintii, fluturând în vânt şi descoperind măslinele verzi
şi mici. Hotelul Azerbaidjan însă era un bloc foarte înalt,
noi am primit o cameră la etajul al XIV-lea, care s-a şi
legănat în timpul nopţii, probabil hotelul avea 20 de etaje.
M-am dus la ultimul etaj imediat după ce am ajuns, ca să
fotografiez perspectiva oraşului, dar era interzis. Ne
aflam într-o zonă strategică din cauza exploatărilor
petrolifere şi probabil nu numai de asta.
După atâţia ani îmi amintesc bine de patru momente
ale acelei călătorii la Baku. Primul a fost că ne-am dus, pe
jos, să vedem oraşul. Şi, în afara oraşului nou, cu
bulevarde largi şi drepte, care vădeau bogăţia adusă de
petrol, am văzut oraşul vechi, plin de străzi înguste şi
urât mirositoare, cu resturi de mâncare şi gunoaie
aruncate pe la colţurile clădirilor, putrezind sub soarele
violent. Trecătorii erau rari, cvasi-inexistenţi, căldura
ucigătoare, aerul sărat… Vedem case ca acelea de pe la
noi, genul turcesc, cu geamlâcuri de lemn care închideau
mici balcoane. Să fie vorba de un popor turcic?
Nedumerirea asta avea să-mi fie lămurită peste nu mai
mult de o zi. Am cules cu mâna mea măslinele mici şi
amare în drumul către port. Esplanada de nave care se
deschidea în faţa ochilor noştri era impresionantă. Erau
nave de tonaj greu, maritime, care transportau mărfuri
numai pe marea aceea închisă care era Caspica. În
principal erau petroliere. Noi am fost îndrumaţi către
portul turistic, cu iole lângă ţărm şi cu promontorii
artificiale înaintând spre larg, până aproape de limita
platformelor petrolifere aflate în larg. Erau promenade
bune pentru plimbările nocturne, foarte bine luminate
seara, când se făcea linişte şi puteai auzi valurile sărate
izbindu-se de parapeţi. Seara, evident, am fost duşi la un
restaurant de lux, la fel de impersonal ca şi cel din Tbilisi.
Dar masa n-a fost deloc impersonală. Am mâncat şaşlâki,
nişte frigărui din carne de oaie cu mirodenii orientale,
nici până azi nu ştiu ce erau, deşi, la strigătele mele de
uimire, un chelner mi-a făcut cadou o legătură de ierburi,
pe care am păstrat-o şi am folosit-o la friptura de porc
două revelioane la rând. Dar parfumul de şaşlâki şi vinul
roşu (gruzin, adică georgian) pluteau prin toată sala
restaurantului – mai degrabă sală de mese decât de
restaurant, fiindcă şedem câte opt la masă, iar mesele
erau aşezate una după alta ca soldaţii la cazarmă – la fel
cum plutea şi muzica plină de melancolie, azi aş spune
ca de manele, dar nu chiar de manele, erau sunete
prelungi, pe o singură notă, fără modulaţie, după care
vocea cădea ori urca un ton şi iar o ţinea aşa, o vreme,
fără nici o modulaţie. Mai târziu aveam să-mi dau seama
că aducea cu muzica pentatonică a budiştilor, dar atunci
încă nu ştiam cu ce seamănă. Nici instrumentele, un fel de
guzle mici, cu gâtul foarte lung, cu arcuşuri şi ele foarte
lungi, nu ştiu ce erau. Am observat doar că locul în care
se punea arcuşul pe coarde era chiar acela unde cutia de
rezonanţă, putea fi făcută să amplifice sunetul. Erau
muzici ascuţite, nepământeşti, pure, ca nişte chemări ale
străbunilor, dar nu pricepeam ce voia să ne spună
neamul care cânta astfel pe la petreceri. A doua zi mi s-a
părut că încep să înţeleg. Am vizitat un Templu al
Focului şi Turnul Fecioarei.
Ghidul pentru Baku era un azer tânăr, slab, cu tenul
smead, cu ochii negri şi părul negru. Umbla cu tenişi puşi
direct pe piciorul gol şi pantalonii erau cam scurţi, aşa că i
se vedeau gleznele fine, ca de cal arab. Iar mâinile subţiri
nu erau lipsite de muşchi, însă toate venele se aflau parcă
la suprafaţă, direct sub pielea subţire şi pergamentoasă.
Avea părul mare, cârlionţi mari şi ei, care-i cădeau mereu
peste ochi şi-l sileau să-şi scuture nervos capul tot timpul.
Era, în felul lui, un pur-sânge al rasei. Dar care rasă? Ne-a
indicat-o atunci când am ajuns la Templul Focului. A
ridicat mâna, ca şi când ar fi dat deoparte o draperie, şi
ne-a arătat o incintă pătrată, de fapt erau trei trepte în jurul
unui perimetru pătrat, sprijinind, pe patru stâlpi simpli,
un acoperiş pătrat. Totul era cioplit în piatră. iar în mijlocul
podelei ardea o flacără, alimentată probabil de gaz metan.
„Acesta, ne-a spus omul cu mândrie, este templul vechii
religii a azerilor. Pentru că metanul izbucnea din sol şi lua
foc, ei credeau că un zeu al focului li se arată astfel. Era o
religie aspră, credincioşii trebuiau să-şi arate supunerea
mergând în genunchi de la un templu la altul, cu mâinile
ridicate spre cer şi prinse în lanţuri.” Ştiam de religia asta,
era foarte veche, nu aparţinea pur şi simplu
zoroastrismului şi triburilor iranice, deşi fusese răspândită
de perşi în Asia Mică. Era mult mai veche, chaldeenii
înfăţişaseră focul cu aripi în desenele lor, dar şi roata, care
era un vechi simbol indian. Credeam că religia venise din
străfundurile Asiei şi Indiei şi dominase spaţiul indoeuropean
al Caucazului. Agatârşii, care au fost triburi
iranice, şi veniseră înaintea geţilor şi tracilor în interiorul
lanţului carpatic, triburi de cioplitori în piatră şi căutători
de aur, avuseseră această religie a focului şi le-o
transmiseseră dacilor, care slobozeau săgeţi către cer,
invocau astfel ploaia eternă spre a stinge focul etern. Şi la
noi fusese odinioară o falie a religiilor. Şi poveştile noastre
creştine, de la începuturi, vorbeau despre credincioşi care
străbăteau în genunchi mari distanţe pentru a se căi… Am
urcat cele trei trepte şi m-am rotit în jurul flăcării lui Baal.
Azerii nu erau deci neamuri turcice, erau iranici convertiţi
cu greu la Islam. Fuseseră probabil un filtru de trecere a
marilor migraţii dinspre răsăritul spre apusul
continentului. Originea lor fusese Bactriana, la nord-vest
de Himalaia, al cărei nume, în arabă, a fost Balkh. La noi
Balkh a dat Balica, Balcic, Bălcescu… Erau de dinainte de
perşi, un amestec de mongoli şi oameni iuţi, de munte,
coborâţi de pe platoul Himalaiei. Aşa credeam, uitându-mă
la ghidul nostru, ca şi la trecătorii de pe străzile oraşului
contemporan Baku. Mi-am amintit de Dimitrie Cantemir,
care-şi lăsase oasele nu departe de aceste locuri, după ce-şi
pierduse manuscrisele într-o furtună pe Caspica, în timp ce
cartografia în stil Mercator şi scria latineşte chiar în zona
Baku şi Derbentul, el, care scrisese despre chaldeeni,
despre lupta perşilor cu predecesorii lor şi despre faptul
că slavii lui Petru cel Mare aveau să preia controlul acestei
Porţi continentale, Poarta de Fier a Asiei. În după amiaza
aceleiaşi zile am văzut, nu departe de port, Turnul
Fecioarei. Nu ştiu dacă era atât de vechi pe cât pretindea
ghidul, deşi unul din basoreliefurile din interiorul lui –
fiindcă am urcat scara în spirală până la platforma de sus
– înfăţişa un personaj care amintea de monoliţii de pe
nesfârşitele câmpii ale Mongoliei, aşa cum
văzusem în enciclopedia mea de acasă.
Oricum, legenda spunea că, atunci când un
cuceritor turc a vrut s-o ia prizonieră şi s-o
ducă la harem pe frumoasa fiică a hanului, ea
a preferat să urce în acest turn şi să se arunce
în mare… Turnul făcea parte din fortificaţiile
oraşului, indica o concentrare de energii care-i
făcuseră pe locuitori să se unească, să se
înconjoare de ziduri şi să se apere de o
primejdie probabil foarte mare. Fie că fuseseră
perşii, fie triburile turcice ale oguzanilor care
aveau să cucerească Imperiul Bizantin, aici,
sub măslini, nu fusese linişte. Şi nu era nici
acum, când omul acesta tânăr şi slab, cu tenişii
lui modeşti, ne vorbea despre lucruri atât de
vechi ca despre originile lui imediate. Ce oare
ţinea în echilibru fragil lumile dintre Caspica şi Caucaz?
Dintre georgieni şi azeri? Şi cât timp încă? Acolo şi atunci
am văzut puntea subţire pe care şedeam, iar sub ea falia
adâncă şi de neşters, pe care trecutul o săpase între noi,
pâmânteni cu toţii, dar mereu mai diferiţi unii de alţii, pe
măsură ce valurile timpului lăsau în urmă punctul originar
al luminii dinspre care venisem…
Am plecat de pe aeroportul din Baku în dimineaţa
următoare. Era o clădire modernă, chiar luxoasă după
normele URSS-ului din 1975, foarte luminoasă. Şi am
văzut, în vreme ce aşteptam avionul, trecând prin hol, un
tip înalt, brunet, aproape negru, cu o cămaşă scurtă peste
pantaloni, prinsă cu brâu, ca a ţăranilor noştri – dacă n-ar
fi fost şi costumul iranic, iar pe cap avea o căciulă albă,
rotundă şi miţoasă, parcă făcută din două oi, care-i
desena un cap uriaş, îi ascundea aproape ochii. Nu ştiu
cum de nu murea de căldură… Am auzit că venea de la
Aşhabad, din Turkmenistan… Când am ajuns la Moscova
erau doar 70 şi muream de frig în aeroport. Restul,
recuperarea bagajelor şi întoarcerea acasă, nu mai
contează. Nu fac parte din experienţa propriu-zisă a
acestei prime călătorii, pe care soţul meu o numise
„iniţiatică” şi nici nu ştiam cât de adevărat avea să se
dovedească în timp acest lucru…

Bucureşti, 02.01.2009

Distribuie: