CulturăPropoziții pretențioase

Propoziții pretențioase – Anionit

Ce s-a mai chinuit, sărmanul, să ne mai aducă înapoi. Prăpădul….
Au prins jgheaburile iarna cea viforoasă din 2012. M-ați întreba de unde știu atât de precis. Păi am dovezi surprinse chiar cu device-ul la care scriu de zor de atunci. Soția îmbrăcată la „mundir”, anteriu sau cum vă convine să-i preschimbați halatul de monton, cu capișonul, fumând și sprijinindu-se în lopată. La fel ar fi zis și ai mei părinți dacă ar fi văzut poza: puturosul stă în casă și nevasta dă la zăpadă. Dar nu așa fusese. Puseurile ei de vitejie, să mai facă mișcare, ca să nu înghețe în bucătărie, o mai trimiteau uneori prin natură – atât cât oferea curtea – să mai dea un pospai de nea. Făcusem și eu grosul, schimbasem două rânduri de haine și mă păzeam la acel moment de răceală. Deși eu am surprins-o făcând pe harnica prin mormanul ce se pusese și acoperise din pământ la streașină jumătate din geamul soacrei mele. Nu pe mine mă putea năpădi anexita, ci pe ea, și pe amândoi două anghine pectorale de toată frumusețea, de-am fi zăcut la pat două săptămâni ca popa. Nu reușise niciunul să se pună pe chituci. Abia la doi ani, în 2014, la prima zi de naștere a lui Miki serbată în deplasare, după o nouă rundă de potop glaciar, mai domolișor, însă tot prăpăd a fost în urma-i, m-a atins boleșnița, febra. Duse pe picioare o zi de 31 ianuarie întreagă.
Jgheaburile din curte dinspre stradă. Ele nu și-au mai găsit meșter la reparații. Cum Arcuș se prăpădise în ianuarie, pe 11, și după muștruluiala Irinei, mi-a fost greu să răspund chemărilor lui Păvel. Deși oficial mă știam cu el din 1989, după stagiul militar, dinainte de a avea vreo relație profesională cu Arcuș, tot de domnul Lăzăroiu mă simțeam mai atașat. Chiar dacă nu mai țin minte precis care era rolul lui și al geamănului Petrică la Clubul Tineretului, am reținut cum eram abonați la aceeași cheie de la intrare, noi, Vitamina Rock, Dan, Rechinu și eu și ei doi P. Pălănceanu, cheie care trebuia să se găsească în stânga intrării în panoul electric. Cum într-o bună zi plecaseră cu „cifrul” și ne lăsaseră pe afară, când noi aveam cheful și conștiința la cote înalte pentru repetiții.
O singură lucrare a mai fost executată până în ziua de azi. Un burlan cu cot pe două secțiuni, comandat de Păvel, dar trebuincios lui Robert, fostul „șerif” de la Tess, la o hotă, cu gând să deschidă o mică sandwich-ărie. O ultimă lucrare la el pe care mai andosam cu lacrimi „de-ar mai fi trăit tata…”.
Mai jos, la câteva case, una cu etaj. Neamurile lui Matei. Croitor, veșnic cu șapca pe cap și haina neagră de piele, pantaloni maro, mic de înălțime…. Tocmitu-ne-a să măsurăm jgheaburile și burlanele. Dusu-ne-am, măsurarăm și cu el rămăseserăm.
S-au șters din memorie curtea și casa în care mezinul Lăstun și-a deschis bărulețul. Și ce fusese odinioară între ele și casa croitorului Stanciu și devenise unul dintre imobilele familiei maiorului, vecin cu Bolache pe Dimitrie Cantemir, și la care n-am mai primit invitația de a pune un uluc, două.
La Bebe vorba a fost vorbă. De două ori apelați, s-a discutat, de două ori s-a bătut palma. Chiar de trei. Când am montat doar un jghebuleț la un soi de acoperiș cu schepsis, lucrat meșterici din ăi care habar n-au unde și cum se ticluiește o dolioară, în locuri nu tocmai potrivite, inși ce ar trebui anulați de pe lista constructorilor, și un colector cu burlan. Celelalte au fost o dată pluvialele liniilor de merg pe conturul feței clădirii și ultima dată, în formula consacrată ani îndelungi, tata, eu și Cristi, liniile speților.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share