Spații culturale nr. 4 (10)

Mircea V. Homescu

Înțelepciune și…
viclenie fără perversitate

Motto: Expresia cea mai emoționantă a înțelepciunii- confirmată prin generozitate și modestie – ar fi să dăruiești ceea ce ești sigur că nu poți păstra, pentru ca astfel să… câștigi ceea ce nu poți pierde.
(Jimm Elliot – misionar creștin dispărut în 1956 „între” băștinașii din jungla Amazonului)

Apele vieții mi-au purtat bărcuța existenței și pe unde limpezi și pe valuri învolburate, din care cu greu am scăpat cu trupul intact și cu mintea întreagă – intact având simbol morfologic, întreg putând fi acceptat și ca normal, dacă-i oferim nuanță funcțională. Am tras, pentru moment, niște firești concluzii, dar nu toate mi-au rămas pe „termen lung” în minte. Pe marginea unor „amprente memoriale” voi însăila câte ceva în paginile care urmează. Avertizez, însă, pe orice potențial cititor că am purces a-mi „valorifica” experiența, amintindu-mi mereu de înțeleptele vorbe ale malițiosului A.P. Cehov, care riposta bref moraliștilor ce-i țineau „predici” de discutabilă oportunitate: „deșteptului îi place să învețe și iar să învețe, iar prostul moare de plăcere să-i învețe pe alții” Știți de ce? Fiindcă omul poate să fie convins de orice pe lume, doar de faptul că este prost, este imposibil. Din aceleași motive de onestitate vă mai mărturisesc și că evoc în acest periplu prin arhiva experiențelor mele de viață, nu doar ce am făcut eu, ci și ceea ce aș fi vrut, dar n-am putut, n-am îndrăznit sau… nu s-a putut. Nu m-am rușinat, decât rareori, de ce-am făcut, fiindcă lumea și viața nu e doar a cui o străbate cu piciorul, ci și a cui o înțelege cu gândire înțeleaptă, sau poate, mai ales, a acestuia din urmă. Aspirațiile fanteziste nu sunt totdeauna nebunii, dar cea mai mare nebunie, cred eu, este că treci prin viață fără să fi avut… măcar una. Și-apoi să nu uităm că gândirea înțeleaptă, inclusiv concluziile care rezultă, este un autentic soare… dur, care luminează, dar te orbește. înțelepciunea este un bun al vieții, restrâns ca întindere și răspândit în oameni cu multă zgârcenie (Dumnezeu nu risipește niciodată nimic), dar tocmai din această pricină, avem datoria să încercăm, luptând împotriva trândăviei și mediocrității „naturale” a omului, să lărgim limitele acestui teritoriu al rațiunii numit înțelepciune. Rațiunea este abstractă / teoretică, iar înțelepciunea este practică / aplicarea în viață a rațiunii.
* Nu este neapărat nevoie ca tot ce înveți și reții pentru viitor (ca să aplici sau să eviți) să fi pățit / experimentat tu (sau eu). Pentru cei hărăziți de soartă este destul să fi asistat la ce-au pățit alții; iar și
pentru și mai puțini este destul să fi auzit ce au pățit
alții.
* Se știe demult că nu toate staff-urile sunt „ocupate” de exemplarele cele mai reușite, cele mai dotate, cele mai adecvate. De ce oare? Eu cred că datorită unui destin pe baza căruia cei ce știu să conducă (este o știință a ști să conduci o obște mare sau mică) sunt ocupați cu condusul treburilor și- mașinilor proprii, lăsând „nechemații” să facă ceea ce nu cunosc decât la modul diletant sau deloc.
* Cu relativă jenă se cuvine să recunosc faptul că acum vreo cincizeci de ani știam… totul, iar acum mă sperii de cât de multe constat că încă nu știu. Zic adesea că, între altele, vârsta îți conferă și acea înțelepciune care te ajută să descoperi cât adâncă-ți este ignoranța.
* Scopul unei acțiuni, finalitatea unei intenții (program sau planificare, tot una este) dacă nu-ți sunt clare și etapizat normate, eforturile depuse vor fi imense și rezultatele doar pe sfert din ce ți-ai dorit; nu doar pentru că – zicea cândva Seneca – „neștiind portul către care vâslești, nici vântul nu-ți e favorabil.”
* Faptele, în genere, nu-s nici bune, nici rele dacă nu le confruntăm cu interesele / subiectivitatea cuiva sau ale / a mai multora; în niciun caz ale tuturor concomitent.
* Strădania încăpățânată de a „rezolva totul” în favoarea ta, firește, și cât mai repede obosește, stresează cu efecte malefice, mai ales când soluția problemelor întârzie să apară. Ce-ar fi dacă le-am temporiza, le-am amâna o vreme oarecare? Eu am făcut așa de câteva ori și-am constatat cu surprindere (și ‘relativă bucurie) că-și pierduseră / atenuaseră ponderea „specifică” prin perimare.
* Mulți dintre noi oscilam între a da prioritate gurii sau urechilor în viața relațională cotidiană, recte, între a vorbi sau a asculta. Vorbind excesiv ne trădăm, arătăm interlocutorului, inevitabil, și părțile noastre vulnerabile, pe câtă vreme vorbind cu zgârcenie și folosind mai mult urechile, ne pândim interlocutorul și-i surprindem noi vulnerabilitățile.
* Dacă rostești câteva cuvinte în fața unui auditoriu oarecare, nu te iluziona că toti te ascultă, că te urmăresc sau că i-ai convins. In viață, prin obligațiile funcțiilor deținute, a trebuit, de multe ori, să vorbesc în public. Un vorbitor cu vastă experiență mi-a spus odată., în glumă, firește, dar eu am reținut până azi gluma aceea, anume că singurul mod de a fi sigur că te ascultă cineva este acela de a vorbi singur în fața oglinzii. Iar dacă între interlocutori observi pe vreunul care te urmărește cu atenție, trebuie să fii sigur că acela este cel ce urmează să vorbească după tine.
* Mi s-a întâmplat adesea să particip la diverse ședințe la care se discutau de toate și pentru toți, de pe urma cărora nimeni nu „câștiga” nimic; nicio greșeală nu se corecta, iar participanții, cu toții la un loc, se alegeau cu un număr înfiorător de ore irosite. Odată, când tocmai eu „conduceam” o atare adunătură cronofagică, enervat de un îndrăgostit de vocea lui care vorbea fără să spună ceva, l-am apostrofat că: dacă nu are nimic de spus, îl rog să se abțină să ne demonstreze acest lucru prin vorbe, urmând a-i fi recunoscător. Am provocat rumoare între tovarășii participanți (era pe vremea lor!), iar eu, de atunci, n-am mai „condus” niciodată astfel de ședințe.
* Atenție multă trebuie să acordăm la ce facem, nu la ce vorbim. Reacțiile celor din jur sunt stârnite de fapte și mai puțin sau deloc de vorbe; vorbe aruncate-n vânt au mai auzit ei. Drumul de la vorbă la faptă este greu și adesea se termină cam pe la mijlocul intenției / promisiunii. De aci vine și perimarea vorbelor, deprecierea lor în sfera credibilității
* Capacitatea de a influența prin convingere o anumită colectivitate, de a-i câștiga pe aceștia pentru opțiunile tale, pentru intențiile tale, în final, pentru scopurile tale, constă strict într-o dublă conștientizare și siguranță: a ști clar / perfect/ profund ceea ce vrei să transmiți celor din preajmă și, mai ales, să fii tu însuți sigur că știi acest fond de intenții / scopuri, cu alte cuvinte că știi că știi pentru ce răpești altora timpul și energia și vrei să ți le consacre. în sinteză: să știi ce vrei, să știi că știi și astfel vei reuși să-i faci și pe alții să știe ceea ce vrei tu.
* Referindu-ne la oratorii cronofagi care vorbesc fără să spună ceva, omul de stat W. Churchill zicea că toată viața i-a disprețuit pe cei ce vorbeau fără să știe ce spun, fiindcă aceștia se înscriau la cuvânt fără să știe ce vor spune și se auzeau, după ce vorbiseră, fără să știe ce au spus. De unde se vede că boala
narcisiștilor față de vocea proprie este mai veche decât ne închipuim noi.
* Nu există idei care să fie greu de exprimat, adică de formulat în vorbe / fraze inteligibile. Doar ideile confuze prind greu „contur de grai și slovă”, necesitând adesea timp îndelungat de exprimare ezitantă, numit simplu bâlbâială. Ideile clare se exprimă, verbal sau în scris, concis / scurt. Un mare pedagog zicea, cu peste două secole în urmă, că știm doar atât cât și ce putem exprima.
* Când în staff-un unei obști oarecare sunt „lupte intestine”/ disensiuni, chiar conflicte fățișe, suferă, mai ales, cei mărunți ai obștei. Pe această temă, în Africa circulă un proverb construit pe baza fondului cinegetic autohton: când elefanții se luptă, suferă iarba.
* Sentimentul „necesității”/ utilității în cadrul unei colectivități sociale, profesionale, religioase etc. este imens, fiindcă te motivează existențial, cum se spune în psiho-sociologia care studiază de ce-urile conform cărora „funcționează” personalitatea umană. Personal m-am convins, în cele circa trei decenii în care i-am condus pe alții (am răspuns de prostiile lor, zic eu în glumă) că sunt foarte puține motivele care-1 dimensionează pe om spre acțiuni și inițiative eroice, în afara încrederii de a-i acorda o misiune personală, a Iui și numai a lui, individualizându-1 dintre toti ceilalți. Ferice de „liderii” care știu, pot și vor să creeze sau să inventeze astfel de misiuni personale pentru fiecare dintre cei pe care-i coordonează / îndrumă.
* Omul trebuie să-și folosească toate valențele, cum se zice azi în terminologie sociologică, chiar dacă nu constituie un anume unison… cu zumzetul celorlalți. Un mare istoric al civilizației omenești zicea, glosând pe aceeași temă, că pădurea ar fi extraordinar de anostă dacă în ea ar cânta numai păsările cu „ghiersul” cel mai frumos, fără croncănitul corbilor și fără țipătul cucuvelei. Există oare și o estetică a disonanței? Nu știu. Știu doar că există o necesitate a disonanței în totalitatea firii.
* Problematizarea vieții, a existenței fiecăruia dintre noi este, în mare măsură, un mod vicios, malefic de a aborda viața. Luând lucrurile așa cum apar în viață, fără a le mai „ciclopiza” în probleme, ne consumăm mai puțin, folosim stress-ul în limitele lui utile, nu în parametrii dăunători. Și totuși constatările profesionaliștilor din domeniul respectiv conduc la concluzia că „problemele creează / fabrică în însăși capacitatea / metodologia de a le aborda.” Eu îmi permit să adaug că produc nu doar metodologia de a le aborda, ci chiar tactica și strategia de a le rezolva. Abordare înseamnă înțelegere, iar înțelegerea deschide drumul către rezolvare. Unul dintre dascălii mei de matematică din liceu ne spunea mereu: căzniți-vă să „înțelegeți” problema, fiindcă astfel ea devine pe jumătate rezolvată.
* Viața este, pentru înțelept, un lung și interminabil șir de concesii compromisuri cu alții, dar și cu tine, de cele mai multe ori, ceea ce-ți aduce o economie de energie nervoasă, investibilă in alte acțiuni decât conflictul. Să cedezi pe un anume front ca să-ți organizezi succesul pe altul, nu poate fi decât strategie înțeleaptă. Concesia nu trebuie să fie decât o cedare tactică în perspectiva victoriei în marea confruntare strategică de mai târziu pe care ți-ai creat-o printr-o măruntă concesie temporară. Arta și măiestria unei atare operațiuni o exprima cineva cândva prin… păcăleala de a împărți un tort in felii egale, iluzionându-i pe participanți că fiecare a primit felia cea mai mare.
* Circulam cândva pe un drum de țară, într-un sat de munte. în fața mea un nevoiaș transporta o căruță grea cu lemne pe o pantă. Calul, un murguleț ca oricare, trăgea din greu povara pe coasta abruptă. La un moment dat clachează, se oprește și „joacă în loc” înmuind coarda hamurilor. Țăranul, după toate bunele reguli ale jocului, pune în acțiune biciul și începe a croi spinarea bietului animal cu sporită îndârjire. Calul continuă să bată pasul pe loc, deși biciul își intensifică „mângâierile” pe spinarea lui. La un moment dat țăranul se oprește din lovituri, stă câteva clipe în expectativă, după care schimbă tactica. Lasă biciul jos și se apropie, ca și cum ar fi (ost cu totul altul, de capul bietului animal, năucit de bice și înjurături și începe să-1 mângâie pe bot, să-l „maseze” pe urechi, pe coamă, pe grumaz, îmbiindu-1 cu glasul plin de compasiune, de dragoste paternă: hai, băia tu’, hai, tată, hai, ia să te văd… și cu mâna îl îndemna pe crupă și pe omoplați, trăgând și el, mai mult simbolic, de o ulubă. Atunci mi-a fost dat să văd ceea ce mai văzusem de multe ori, că doar am practicat medicina la țară, între țărani, peste zece ani, numai că animalul, încordându-se într-un mod impresionant, a urnit căruța din loc și a ajuns, în fine, la capătul urcușului.
Am zis atunci, ceea ce ziceam, de altfel, mereu și zic chiar și azi: dacă vorba bună și un gest simbolic de mângâiere poate dinamiza / motiva chiar și un animal, oare de ce omul se arată mai refractar chiar și decât calul din „poveste”? Ezit acum să formulez răspunsul pe care eu mi-1 dau. Este prea dur și nu vreau acum să fiu dur. Poate vreodată omul va ajunge să se motiveze în acțiuni cât și cum s-a motivat căluțul amintit, doar prin vorbe și mângâieri, după ce biciul își epuizase eficacitatea.
* Acțiunea și reacțiunea sunt legi obiective ale materiei. Aplici o energie pe un corp oarecare, dezvolți în acel corp o energie egală cu cea care tinde să-i schimbe forma, structura sau mișcarea în care se află. Viața nu e străină de același mod de „comportare”; doar că și acțiunea și reacțiunea sunt mascate, dar nu blocate. Și mai este încă ceva: sensurile evaluărilor depind de finalitatea acțiunii și reacțiunii. De multe ori reacțiunea cuiva la intențiile tale te obligă / determină să creezi o
soluție nouă, să inovezi adică, forțându-ți imaginația și înțelepciunea. Progresul, ca atare, se bazează pe învingerea unor „forțe” contrarii. Construirea zgârie-norilor și chiar zborurile cosmice s-au realizat prin învingerea atracției geomagnetice. Noul, cu osebire în tot și în toate, ridică / trezește opoziții multe și intense, numite tradiție și conservatorism. Și chiar dacă mai târziu el învinge până la urmă și cucerește lumea. Rămâne însă, în străfundurile ascunse ale fiecărei noutăți, câte ceva „periculos” cu efecte tardive.
* Când s-a constatat că omul este „ființă socială” (situația exista cu mult înaintea constatării, din totdeauna am putea zice) s-a inclus în definiție și necesitatea, pentru „normalitatea” ființei umane, comunicării, a împărțirii vieții cu alții, cu cei din preajmă prioritar, prin ceea ce în limbaj neuro- fiziologic se numește „al doilea sistem de comunicare” – limbajul. Cu sau fără voia omului, în nenumăratele milenii de coexistență, calitatea acestei comunicări s-a schimbat, s-a perfecționat și uneori s-a mai și înrăit; nu zic înrăutățit, fiindcă nu limbajul s-a schimbat astfel, ci finalitatea lui morală, ceea ce înrăire se numește, nu înrăutățire. Azi a comunica cu cineva înseamnă a-i răpi din timpul lui ca să-ți asculte intențiile tale (nimic nu se face „gratuit”, adică fără finalitate, totul are un scop, doar nebunii vorbesc fără scop). O „modestă” înțelepciune ne învață că atunci când comunicăm cu cineva dirijăm către acela ceva despre ce dorim să-i transmitem, ceva despre destinatarul comunicării și ceva despre noi. Adevărata înțelepciune abia acum începe: succesul celor trei „ceva” constă în claritate, conciziune, integralitate. Astfel arătăm destinatarului că l-am înțeles, dar și că-1 apreciem prin cunoaștere. Dacă dispunem și de un oarecare… fler, sugerăm discret și modalitățile de a soluționa intențiile / dorințele noastre, în favoarea noastră, ca și cum i-ar aparține celuilalt originalitatea soluțiilor. Concizia și claritatea comunicării ar trebui să semene cu textul unei telegrame: clar, concis, integral ca fond. Adesea, pe parcursul comunicării survin momente de divagare, de dispersare / diluare a conținutului motivațiilor sau de îndepărtare de la scop. De aceea trebuie avut mereu în fata ochilor minții scopul ultim, concluzia.

Distribuie: