Spații culturale nr. 4 (9)

ELENA BOST

cine spune că așa trebuie?

a fost odată
un început
praf
și apă
și lumini negre
și divinități învârtindu-se în cerc
eu nu exist încă
aștept clipa
în care
pământul se va ridica
să-mi construiască trup
până atunci
port eternitatea
scrisă-n petice de pietre
în cercul acela
perfect închis
nu e loc și pentru mine
eu nu sunt zeu eu sunt…
nu-mi amintesc ce
• da, am uitat eu nu exist încă
doar o poveste
arșită abia după ce s-a sfârșit

fără alte întoarceri

țin minte că mi-ai cerut cuvintele
și eu ți-am făcut
statui de hârtie
ai vrut mai mult
și eu te-am pictat cu praf
pe o inimă de plastic
dar cuvintele
le-am uitat de mult
între două coperți ruginite
de umbra ta

erodat

mi s-a spus că sunt om
și am crezut că sunt om
poate chiar am fost
mi s-a spus că sunt pământ
și am crezut că sunt pământ
am vrut să fiu un zeu de sticlă
și mi-am înfipt sticlă în came
de atunci, atâtea gânduri
am avut
încât m-am măcinat
și am rămas
nisip
tablou cu apă
în dimineața asta apele
mi-au cerut să le pictez
mi-au spus că-mi vor da
nemurirea în schimb
am căutat în paleta de culori
și am găsit albastru dar apele
astea nu erau albastre
am căutat albul
dar nici albe nu erau
am căutat pe rând
roșu
verde
galben
am încercat să le iau în mână
să le întorc pe toate părțile
am încercat să aflu în ce molecule
le este ascunsă culoarea
o clipă mi s-a părut că sunt negre
doar o clipă
apoi n-am mai știut
am renunțat la nemurire și
apele negre au plecat
să se ofere vreunui zeu căzut

RĂZVAN THEO CHIRAC

O SIMPLĂ EVOCARE

Nicolae, la miazănoapte, și Erculești, la miazăzi, oameni pe care-i mai putem zări doar în fotografii din alte vremuri. Printre ei – magistrați, profesori, medici și negustori renumiți, mulți dintre ei urmașii boierilor de altădată. Erau binecunoscuți râmnicenilor avocatul Nicu Protopopescu, profesorul Stelian Cucu, medicul Lazăr Dicescu ori comerciantul Ghiță Niculescu. Și ei contribuiau la farmecul de odinioară al urbei noastre, prin gesturile lor, prin gustul pentru literatură și muzică, prin prieteniile pe care le legau cu oameni importanți de la București. Concitadinii noștri de peste timp se întâlneau pe Strada Mare, la „Intim-Club”, la „Traian” sau în alte locante, indiferent că erau liberali, țărăniști, național-democrați, conservatori, georgiști ș.a.m.d. La o bere ori o bragă, domnii discutau politică, în atmosfera învăluită-n fum și-n aroma cafelei, clubiștii încingeau partide de poker, rum, preference ori tabinet, care nu de puține ori se prelungeau până târziu în noapte.
Șprițul înveselea chipurile celor ‘ prezenți, în general magistrați din baroul râmmcean, precum Theodor Zernoveanu, Virgil Sotirescu (Țoncu), Nae Mironescu, Titi Gherghiescu ș a. O cafenea interbelică de pe Strada Mare îi găzduia pe gazetari și scriitori; aici se citeau articole, se corectau șpalturile, aveau loc polemici aprinse. Gala Galaction, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Tudor Vianu sunt doar câțiva din cei care au trecut pragul acestei cafenele. Lăutarul Tudorel Frangulea – „cioara fermecată” – descrețea adeseori frunțile oaspeților
importanți sosiți la Râmnic din alte orașe, mai însemnate decât al nostru.
Ei bine, toate acestea și încă multe altele dădeau orășelului de la curbură un șarm insolit, gustat de locuitorii săi, dar și de cei aflați în trecere prin oraș. Unii, nu prea mulți, au scris despre Râmnic. De bine sau de rău. Important este că au scris. Au surprins atmosfera orașului de atunci… Ne gândim la Emilian Constantinescu, Victor Dimitriu, Ion Măgârdiceanu.
în 1932, Emilian Constantinescu semna, în Almanahul Râmnicului, un articol nostalgic intitulat „Siluete râmnicene” dedicat celor trecuți în lumea umbrelor:
„După câțiva ani de aspră rătăcire prin alte meleaguri ale țării, venisem — în vara aceasta — pentru un popas mai îndelung în orașul copilăriei.
Mișcat de freamătul impresiilor și obosit, parcă, de povara amintirilor, m-am așezat pe o bancă din grădina publică. După-amiaza era senină, caldă și însorită. Din când în când câte o frunză se clătina și cădea, cu zgomot molcom, la pământ.
încet, încet, aleea, pustie la venirea mea, începu să se însuflețească. Singuratici sau în grup, râmnicenii își făceau plimbarea cotidiană.
Nu m-a cunoscut și n-am cunoscut pe nimeni. Era lumea cea nouă, ce se ridicase în răstimpul lipsei mele. Astfel grădina, în aparență așa de animată, era pustie pentru mine. Și-atunci, în amarul izolării, au prins să se înfiripe icoane din altă vreme, figuri trecute demult în lumea rece a umbrelor. Mă vedeam și eu, copil sau adolescent, pe aceeași bancă, pe aceeași alee, dar în alt decor, sub privirea altor ochi”.
în continuare, Emilian Constantinescu reamintește câțiva oameni de altădată, oameni pe care, mărturisește, „nu i-am cunoscut decât de departe și din auzite”. Nu are alt gând decât acela al unei „simple evocări”- „Prin ea, cei mai tineri vor cunoaște ceva din Râmnicul care a fost, iar cei mai în vârstă vor tresări, poate, sub fiorul vreunei emoționante aduceri aminte!”

GRIGORE RADU STĂNESCU

poeme tankaPoemul tanka a dominat poezia japonezii timp de 13 secole. Ca și la poemele haiku, sursa de inspirație este adevărul cotidian. Poemul tanka se caracterizează prin eleganța și sobrietatea expresiei, austeritatea în folosirea figurilor de stil și prin lipsa semnelor de punctuație, cu excepția liniuței de pauză pentru marcarea cezurii. Alte caracteristici sunt muzicalitatea ritmului liber și măsura de 5-7S-7-7 silabe de o perfecțiune naturală.

FELIX NICOLAU

Magnific spre altfel

Capodopera maxima (Vinea, 2007) a lui Nicolae Tzone are cu adevărat nevoie de atâția contrafort! critici? Prefață, postfață, opinii critice – până și clapetele copertelor sunt acoperite de considerații critice. E mai ceva decât la catedrala din Chartres. Eu cred că ea stă singură în picioare și rezistă chiar și la un uragan (critic și el, firește!). Atunci? N-are magnificul autor încredere într-o armură mai lejeră, așa, de vară? Ori, din contră, a vrut să le acorde șansa eternității lumești tuturor aceste condeie? Iarăși înclin spre a doua variantă. Oricum, blindajul critic sau al opiniilor de gust mai poate sugera că poetul a scos un volum de opere complete, nec plus ultra, și că de acum încolo se va dedica exclusiv activității editoriale.
Intr-un Preambul măiastru, Șerban Foarță decretează că Nicolae Tzone poetizează „precum cântă pasărea, din instinct”. Și chiar dacă îl vede ca pe „un body-guard al avangardei”, suprarealismul său ar fi „mai degrabă post-romantic, decât unul de sorginte post-dada”. Substanța artistică i se pare însă una preponderent romantică. Dar, am văzut, un romantism care se adapă exclusiv cu efluvii inspiraționale. Nimic rațional în poezia preotului de la templul avangardei, carevasăzică. Oare așa o fi?
Bineînțeles că la zecile de aporturi critice al meu va fi superfluu și, mai rău, derizoriu. Așa că mă voi limita la considerații despre actualitatea și inactualitatea acestei poetici contracurente.
Prețiozitatea, calofilismul și alexandrinismul scriiturii lui Nicolae Tzone nu mi se par a fi un scop în sine. Aici se desparte el de rețeta poetică a prefațatorului său. Armătura stilistică susține o agitație browniană a imaginilor și simbolurilor ce atinge fruntariile delirului. Dar un delir nărăvaș, mușcător și donjuanesc, diferit de delirionismul psihologizant, obsesiv și poznaș-pervers al Ruxandrei Cesereanu. Dacă poeta clujeană își construiește feerile erotice cu cărămizi freudiene, cu bolțari sculptați cu fauni grecești și cu finețuri culturale împodobite cu neoane din Place Pigalle, la Nicolae Tzone universul e un „vârtej în haos eternitate pentru sinucigașii sublimi posedați/ sfârtecați de idei și de viziuni”. Carnaval tardiv în cinstea contelui Lautreamont, cu imprevizibile deplasări de recuzită între hiperbolă și litotă: „capodopera maxima elefant/cât un șoricel maimuță cât o pisică gândac de colorado/cât vaporul titanic înainte de scufundare”. La fiestă iau parte sumedenie de personaje istorice și culturale, trenă a unui ego tumefiat, iubăreț și bătăuș. „Cu moartea mea de mână cum cu sora mea”, așa se plimbă trubadurul care sau forțează metafora („mațele pietrei”) sau bravează executând frize răsturnate („oamenii musculoși alergau năuci/cu armăsarii grei în spinare”). Energetismul acesta, deși împletit în trei codițe suprarealiste
(„nebunia congenitală/fluturând la vedere ca o grindină-n iulie cu ouă de gheață cât nucile”) izvorăște din versanții maced onskieni. Tot de acolo și personificarea poeziei, ba și a punctuației, preamărirea gloriolei poetului și spurcarea dușmanilor („rochia de mireasă a virgulei dintre mine și mine/dintre poezia magnetică și poezia cinetică”). Virilitatea macedonskiană care sufoca bidiviul în strânsoarea coapselor, obligându-1 la decolări perihelice, izbucnește aici mai neastâmpărată: „devin tot mai tânăr tot mai puternic tot mai viril tot mai drac”. Carnea se condensează în gândire pură, gândirea, pofticioasă orișicât, deflorează „păpădia inspirației”, bolborosește „versuri roșii și negre în transă” și visează la Marilyn Monroe. Ca Alecsandri și Alexandru „Stradivarius”, Nicolae Tzone acumulează muniție consonantică și vocalică: „mă-nverșunez să trag cu tunul construit din consoane metalice în troia vocalelor”. Suflet vexat, apoi, poetul dă fuga regulat la poștă și trimite o serie de telegrame de transcris pe fălcile falnicului măgar K.
Editorul cel mai înverșunat al poeților tineri se încăpățânează să nu ia seamă la scriitura generațiilor pe care le propulsează. Asta dovedește capacitatea de a accepta opțiuni estetice diferite, – deci mare deschidere mentală – și tărie de condei. Titlurile bombastice probează rezistența eroică pe bastioanele unei rețete poetice ce nu i se mai prescrie cititorului de multișor. Și totuși, nu degeaba înoată II Magnifico împotriva curentului! La un recital live, sunt convins că versurile lui ar da de rușine pe multe dintre cele mai noi. Spectaculosul, metaforele scăpărătoare, retorica seismică și epitetele bubuitoare asigură vigoarea discursului. Sigur că riscul de a exceda urechea ascultătorului este mare, sigur că scăpărările stilistice pot eșua într-o cavalcadă de tropi. Chiar și așa, nu e miraculos să vezi cum poezia se naște din orice? Și poezie, nu versificație păunesciană!
Până și abstracțiunile iubesc perversiunea: „Viata în poziția șaizeci și nouă cu neviața”. Personificările sunt milităroase: „drumul soldat de plumb caporal de praf general de pietriș sunător”. Erotica, deși incendiară, nu are de-a face cu exhibiționismul lui Emil Brumaru: „iubitule spune-mi un vers pe care atunci când îl aud să plece către tine/ carnea de pe mine toată” sau „țâțele ei vorbeau deodată cu cele zece mii de sfârcuri albe ori roz tari ori zemoase/în chineză în engleză și în franceză în română germană și japoneză”. în plus, Nicolae Tzone este, probabil, imul dintre foarte puținii scriitori care reușesc să introducă în casting-ul producției lor actori ca poezia, versul, poetul, arta. Și asta fără să plictisească!
încă două remarci. Ilustrațiile Mihaelei Șchiopu, fauviste și nebuloase, țâșnind din negru spre verde și roz, surprind fermentul acestei poezii îndopate cu steroizi stilistici. Desene vârstate, informe și pulsatile, ce dublează fericit defilarea unui suprarealism rococo.
Și interesant este că dintre paratrupele critice care flanchează miezul cărții lipsește Marin Mincu. Sau nu l-am prins eu în cătare?

POEME
de FELIX NICOLAU

logic
dacă dau în femei e numai pentru că nu deosebesc sexele:
m-am miopit
iau sânii drept pectorali cerceii drept cercei fustele drept
prosoape
nu dau tare
lasă! nici bărbații de azi nu mai sunt ca pe vremuri

minarete

piatra aruncată în depărtări
se întoarce adesea
pentru a mă izbi cu sete
În frunte
și deodată primăvara
se umple de atâta singurătate
încât păsările trec prin noi
fără să bănuiască nimic

iar s-a

tăiat maioneza amiezii
– o secundă de neatenție și limba
cleioasă a țâșnit din tavan spre
califul Huzur din Nectar
așa lungă și tristă
pasărea Rock o s-o aducă-n grumaz
eschimoșii cu ochi de bumbac
să păteze cu renul lor demontat
umbra pianului de pe colină
și parchetul din parc

elegie

deodată
lucrurile s-au vărsat în afară!
peste lampa cu ochiul scos a trecut
Duhul Sfânt în chip de bâtlan
deci pieptului meu
i s-au prezis coaste
și în cinstea lor am ieșit
la prășit pe tarlaua ficatului
când
din burțile toamnei țâșni
cucuveaua cu măseaua în cioc
pe deasupra dulapurilor

CRONICĂ LITERARĂ

DIANA VRABIE

Călătorii prin „Suburbiile municipale”

Impus ca una din cele mai viguroase voci ale generației sale încă de la primele volume [Nunta în sâmbure (1974), Amiaza câmpiei (1977), Sigiliul toamnei (1982), Neliniștea singurătății (1987), Lecție pe Ostrov (1995)), certificându-și talentul de prozator în Iadul de lux (2004) și Suburbii municipale (volumul I, 2005)), Emilian Marcu își continuă aventura epică în cel de-al doilea volum al anunțatei trilogii poematico-romanești, Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit, apărut la Editura Augusta, Timișoara (2007). Scris într-un cod mistic, glisând cu mult rafinament într-un registru esoteric, romanul pare inclasabil prin stil și atmosferă, deși s-au remarcat unele tangențe cu scriitura Iui Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, Eugen Barbu sau Silviu Angelescu. Brodat pe un esențialism simbolistico-mitico-magico-parabolic, romanul împacă ludicul și livrescul cu un anumit tip de clasicism de profunzime. Tatonând o eforie pentru imaginea poetică, Emilian Marcu reușește performanța de a evita dependența de o anumită formă stilistică, îndepărtându-se discret și de manierism, și de tiparul baroc, dar și de orientările postmoderniste.
Invitându-ne ceremonios într-un univers al „suburbiilor municipale” (pleonasm folosit, se pare, cu bună știință), Emilian Marcu ne propune o proză în care fabulosul și realul, magicul și mitologicul se împletesc într-o armonie ce marchează disponibilitatea textului de a putea fi citit în lecturi diversificate. Aventurându-se într-un periplu prin spațiul magico-mitologic, autorul conturează un univers ciudat, captivant, în care evenimentul epic este înlocuit de elementul descriptiv, dens și luxuriant. De altfel, se pare, că autorul nici nu-și propune să ne ofere un curs anume al lucrurilor, ci mai degrabă să construiască o atmosferă halucinantă, copleșitoare, colcăind de himere, invocând sfârșeala, agonia terifiantă, într-un spațiu și timp greu delimitabil, din care răzbat „frânturi de emoție, de sughiț, de icnet, de satisfacție”. Cu toate acestea, scriitorul nu aderă la ceea ce numim proză poetică, dezvoltând în roman o axă narativă, conturând și anumită intrigă persistentă, cu personaje trăind tensiuni aparente. Sedus de vraja versurilor, fiind „un poet din născare”, cum bine remarcă Alexandru Dobrescu în postfața volumului, prozatorul nu renunță nici o clipă la poet, țesându-și textul din seva metaforei și a comparației și, trecând, astfel, cu mult succes, proba de virtuozitate lingvistică.
Faptele se consumă într-o atmosferă mistică, unde secvența descriptivă ar fi punctul de rezistență al ceea ce devine prin relatare, epicul narațiunii („apoi sunetele grele de tăcere, imperceptibile pentru urechea zilei, dar și a oamenilor obișnuiți, le strecura cu trandafirul zorilor și paloarea serii printre firele de argint în țesătura gândirii și hrănea cu miedul acesta izvorâtor de patimă pe călugării ioaniți care se înfiorau auzindu-le” -p. 21). Secvențele se derulează ca pe un ecran, cu întoarceri în timp, cu alunecări caleidoscopice în viitor. încercare reușită de a rupe tiparele comune ale narațiunii, romanul ne propune o strategie antinarativă, în care miezul epic are o funcție mai mult decorativă, miza fiind crearea unei atmosfere fantastico-mitice, în care temele și motivele de certă tentă inițiatică devin o sursă inepuizabilă de generare a metaforelor cu o semantică aparte. Metafora Leprei Pietrei oferă sugestia de decădere a Lumii expuse prea mult non-sacralității („Pietrele leproase, de pe care pielea ce se jupuia lent ajunse până la os, se arătau indecente privirilor cu o anume răceală a morții, a scufundării lente în măruntaiele pământului” -p.166). Metafora Construcției Manolice („meșterii zidari luau piatra, o mângâiau pe toate fețele, își treceau încet palma pe pielea ei aspră, ușor rebelă, dar fără asperități prea mari, o cântăreau din priviri și apoi o balansau în sus și în jos cu brațul ușor lăsat, un adevărat ritual de dragoste și moarte” – p.18) este însoțită de metafora femeii-Ana, a cavalerului- Manole și a pruncului nenăscut („Și călugărul Beniamin notă cu un cui înroșit, ținut între degetele subțiri ca firele de iarbă, că i se făcu milă când plânsetul copilului nenăscut, țâșnind prin venele proaspăt deschise, îl înfășură ca o mantie, că luă capul femeii și-1 așeză la locul lui și plânse pe rană până bocetul nu se mai auzi și capul se lipise de trup și firul vieții intră din nou în trupul prin care începu să se vadă iar scântei de argint alergând” -p.241). Mai mult decât atât, poemul romanesc al lui Emilian Marcu deschide limitele către cosmicitatea mitică a Jertfei Manolice Românești – ceea ce face ca metafora mormântului să aibă, în chip evident, semnificația învierii – tocmai prin dubla „îngropare” a slujitorului lui Ioan – abatele-călugărul Beniamin-Binecuvântatul. Metafora Ciocârliilor și Clopoțeilor-îngeri reprezintă niște metafore solar-resurgente, fiind cuplate cu metafora Incendiului („Cel mai bine își amintea clinchetul clopoțeilor și cântecul trist al ciocârliilor înghețate pe lac” -p. 63). De altminteri, acest nesaț pentru metaforizarea, deloc gratuită, Emilian Marcu a probat-o și în volumul Iadul de lux, unde fixa cadrele unui univers rural (surprins între mit și un real acceptabil). Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit trimite mai degrabă la un imaginar al citadinului, tratat însă într-o risipire cu mult mai amplă de imagini, din care nu lipsesc simbolurilor masonice (șorț, compas etc.) E de remarcat în acest sens și elementul paratextual, reprezentat de imaginile care escortează textul și care reproduc gravuri medievale renascentiste cu tentă esoterică.
Personaje mistice, având o funcție simbolică, precum Oswald Zaur Austriacul (zis și Cel Sărac – adică, ezoteric), Zoroastro („umbra de înger peste puntea dintre zi și noapte”), grațioasa și unica Hristina Fecioara, dimpreună cu cele patru surori Caraculacu, „cu fața ca amanda”, ce „păreau că trăiesc în focul sticlarilor, împrumutând vârtejuri de flăcări”, Mavrocosta, paznic al Grădinii Publice, Bătrânul Anticar, ajuns un fel de „împărat al suburbiilor municipale”, devenite simboluri ale unei zone spiritual-umane secrete, călugărul ioanit Beniamin, călugărul-tăbăcar-creator-de-pergamente, Petruțio Barroiani și Marele Maestru populează acest spațiu al fabulosului mirific. Toate aceste apariții romanești corespund unui ritual esoteric, cu implicații cosmice („Poalele tunicii Marelui Maestru erau împodobite cu clopoței de aur și orice mișcare a lui era acompaniată de o muzică serafică, un fel de colind al îngerilor – și el știa de toate acestea și se mișca lent, într-un ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit, încă înainte de a înălța Cetatea Domnului aici, la capătul lumii, unde pentru el și pentru supușii lui se deschidea o altă lume de care începu să fie atât de mândru” -p.51). Nu ne rămâne decât să presupunem că unele dintre aceste personaje se vor regăsi, dezvoltându-și semantica în partea a treia a trilogiei anunțate de autor.
Forță imagistică a logosului, Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit reflectă faptul că prozatorul Emilian Marcu rămâne fidel proliferării imaginilor dincolo de cuvânt și sensurilor ce se nasc din metafore, inventând o mitologie bazată pe forța logosului. Rafinat cizelator de simboluri, Emilian Marcu construiește înainte de toate, o parabolă a spiritului Uman și a Lumii-Logos, cărora le sugerează o congruență relevantă.