Spații culturale nr. 5 (4)
DIANA VRABIE
SUB ZODIA STELELOR
RĂTĂCITOARE
Ce are a le mulțumi Europa evreilor? – Multe,
bune și rele și, mai ales, un lucru ține și de bine
și de rău: stilul grandios în morală, maiestatea și
oroarea nesfîrșitelor semnificații, sublimul și
întregul romantism ai îndoielilor morale și,
necesarmente, acea atrăgătoare, înșelătoare și
aleasă parte a acelui miraj, a acelei seducții a
vieții în al cărui reflex tîrziu arde astăzi cerul
culturii noastre europene, arde cerul ei de seară
— poate deja stins. Pentru aceasta, noi artiștii,
printre spectatori și filozofi, le sîntem evreilor
recunoscători.
(Fr. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău)
La sfîrșitul anilor’20, România Mare era o (ară în
care minoritățile naționale, inclusiv evreii,
reprezentau, după calcule aproximative, mai mult de
25% din populație. în asemenea condiții, problema
evreiască dobîndea pe alocuri accente stridente și
chiar provocatoare. Dar apariția problemei evreiești
în România și, implicit, începuturile antisemitismului
politic și doctrinar datează încă de la începutul
secolului al XlX-lea, cînd prezența evreilor la sate, ca
arendași și cîrciumari era considerată drept cauza
degradării vieții rurale. Argumentele economice vor fi
întărite și vehiculate, mai ales de către unii scriitori,
printre care și B.P. Hasdeu, care ținea să
evidențieze unele trăsăturile negative ale evreilor,
printre care „parazitism, necinste, ostilitate față de
celelalte popoare, absența patriotismului”(1). După
1880, antisemitismul va deveni în România un
fenomen social și politic curent, ca după primul
război mondial, cînd are loc încetățenirea tuturor
evreilor născuți în România și a celor care au
participat în război în armata română, conform
Constituției din 1919, mișcarea antisemită să atingă
o cotă fără precedent. N. lorga, în strînsă asociație
cu A.C. Cuza, se va angaja într-o foarte energică
activitate publicistică și politică, de tendință
instaurarea comunismului în România. Datorită prigoanei rasiste din timpul războiului majoritatea evreilor vor intra, într-adevăr, pe făgașul orientării de stînga: I. Ludo, Marcel Breslașu, Al. Jar, Ion Călugăru ș. a. Așa se explică și colaborarea multor scriitori evrei, printre care și Felix Aderca, la ultima serie a „Cuvîntului liber”, din anii’30, cea mai angajată pe linia kominternului5. Aderarea la comunism a celor mai mulți scriitori români evrei poate fi explicată prin faptul că, suportînd în anii războiului și în cei dinainte efectele persecuției rasiale, ei își legaseră toate speranțele de ideologia comunistă, singura la acea etapă, care se suprapunea peste fascism.
După război, prezența evreilor în presă și în toate sferele culturii devenise o realitate evidentă. Pătrunderea evreilor în cultura română punea, cum bine observă Leon Volovici6, ideologilor naționalismului o problemă gravă: perspectiva „iudaizării” culturale și spirituale. De studierea amănunțită a fenomenului de „iudaizare” a literaturii române s-au ocupat Nicolae Roșu și Nicolae Davidescu, care ajungeau la un moment dat la concluzia că alterarea culturii moderne se datorează exclusiv influenței semite?. în urma argumentelor aduse de cei doi, măsura eliminării evreilor din cultura română se impunea de la sine. în același timp, E. Lovinescu și G. Călinescu, cei mai importanți critici români din perioada interbelică, se situează de partea cealaltă a baricadei. Din 1919, în jurul „Sburătorului” lovinescian s-au grupat majoritatea scriitorilor evrei, printre care F. Aderca, Ury Benador, Virgiliu Monda, Cella Serghi, Sorana Gurian, Max Blecher, Al. Robot, Isac Peltz, Oscar Lemnaru, Sanda Movilă, Camil Baltazar, ș. a. în cazul multora dintre ei devine dificil de imaginat afirmarea literară fără sprijinul și autoritatea interpretărilor marelui critic. Mentorul „Sburătorului” le va defini profilul și îi va „lansa” ca scriitori români, în Memorii, criticul adună într-un singur capitol portretele scriitorilor evrei pe care i-a cunoscut pornind de la descoperirea unor „elemente de psihologie evreiască”. Modelul scriitorului evreu român este Felix Aderca, căruia E. Lovinescu îi face un portret remarcabil prin subtilitatea nuanțelor surprinse: lombrozian încă din școală, simbolist aprig din mahalaua Craiovei, bolșevic din moment ce se impune bolșevismul, „sportiv al tuturor invențiilor tehnice, frenetic al radiofaniei”, „centru al unei roze a vînturilor, scoică plină de rumoarea continentelor, receptacol al tuturor mișcărilor din circumvoluțiunile creierului omenesc”8.
Tot dintr-o perspectivă estetică, dar cu o mai pronunțată afirmare a etnicului și a „rasei” în literatură sînt incluși scriitorii evrei în magistrala istorie a literaturii române a lui G. Călinescu. Criticul a dat dovadă de multă temeritate, incluzînd un număr impresionant de scriitori evrei într-o sinteză fundamentală, apărută în perioada cînd statul român punea în aplicare măsurile cele mai drastice de reprimare a evreilor. Presa de dreapta a întîmpinat Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent cu o violență fără egal în viața culturală românească, acuzînd-o că acordă loc și atenție scriitorilor evrei, și etichetînd-o, în consecință, drept filosemită. In realitate, G. Călinescu, care se afla, de altfel, mereu în dispută cu mentalitatea „ireductibilă” a scriitorilor evrei, încercase o istorie literară cuprinzătoare, de mare atitudine, aplicînd cu consecvență o unică optică tuturor scriitorilor9. Mai mult decît în studiile critice ale lui E. Lovinescu, portretele scriitorilor evrei constituie la G. Călinescu ilustrări ale specificului evreiesc. Astfel, comportamentul eroului lui Mihail Sebastian din romanul De două mii de ani în fața unor manifestări antisemite, observă criticul, „dovedește sensibilitatea exagerată a evreului, plăcerea de a se simți victimă, incapacitatea lui congenitală de a concepe lupta cu toate riscurile ei”10. Ar fi mai apoi de menționat și acele trăsături ale „rasei” relevate de G. Călinescu și luate ca elemente de raportare cînd vrea să definească, în capitolul final, „specificul național”. Criticul consideră că amestecul de elemente străine în creația națională, în proporție redusă, este binevenit: „un alogen poate să ne îmbogățească sufletul”. Concluzia este extinsă și asupra contribuției evreilor la dezvoltarea culturii române. în opinia lui G. Călinescu, evreii „fac puntea de legătură între național și universal”, sînt „totdeauna informați, colportori de lucrurile cele mai noi, anticlasiciști, moderniști, agitați de probleme”, compensînd „inerția tradiției” și făcînd-o „să se revizuiască”(11). Într- adevăr, modernismul românesc, în special în zonele curentului avangardei, i-a avut printre exponenții cei mai activi pe evrei (nu doar în literatură, ci și în artele plastice). Tot G. Călinescu observa însă că există și o serie de scriitori evrei atașați de arhaic și de „neaoș”, din „dorința sinceră de asimilare”, printre care îi citează pe Mozes Gaster, Lazăr Șăineanu, Ion Aurel Candrea.
Scriitorii români evrei au dat culturii noastre nume de rezonanță mondială, ce aveau să constituie un ferment de deschidere europeană. Este cazul să fie reamintite meritele evreilor la dezvoltarea culturii românești înainte și chiar după cel de-al doilea război mondial. Astfel, printre renumiții autori de dicționare și istorici ai limbii, etnologi, filozofi și marii lingviști întemeietori se numără Haim Tiktin, Lazăr Șăineanu, Mozes Gaster, Ion Aurel Candrea, Alexandru Graur, Jacques Byck, lancu Fischer ș. a. Avangarda a fost strălucit ilustrată de Tristan Tzara, llarie Voronca, Victor Brauner, Marcel lancu, Gherasim Luca, Sașa Pană ș. a. De asemenea, literele românești sînt onorate de prozatori și critici literari ca Ion Triviale, Henric Sanielevici, C. Dobrogeanu-Gherea, Petre Solomon, Ronetti- Roman, Miron Grindea, leronim Șerbu, Eugen Relgis, Jacques G. Costin, D. lacobescu, Emil Dorian, Tudor Vianu, Camil Baltazar, F. Aderca, Mihail Sebastian, H. Bonciu, I. Peltz, Ion Călugăru, Ury Benador, F. Brunea-Fox, Sergiu Dan, Sorana Gurian, Cella Serghi, Al. Robot și atîția alții, care prin scrierile lor au contribuit la dezvoltarea literaturii române. Acestor personalități li se adaugă prin ce au
scris în românește, B. Fundoianu (ucis în lagărele
naziste) și Paul Celan cu ambii părinți morți la
Auschwitz, dar și numeroșii gazetari din sfera
publicisticii de atitudine, inclusiv intelectuală, printre
care se numără cronicarul dramatic Emil D. Fagure,
editorialist B. Brănișteanu, cronicarul-reporter Liviu
Floda, referentul Isaia Răcăciuni, Leon Feraru. Un
incontestabil merit cultural le revine evreilor în
domeniul criticii și istoriei literare. Ramil Portnoi,
scriitor evreu din Basarabia, valorifică opera lui Mihai
Eminescu în împrejurări proletcultiste. Efim Levit se
îngrijește și valorifică scrierile lui Alexei Mateevici,
Gh. Asachi, Alecu Russo(12). Aria poate fi extinsă la
Norman Manea, Mihail Petroveanu, unul dintre primii
autori ai unei monografii despre Bacovia, Nina
Cassian și Maria Banuș, dramaturgii Alexandru
Mirodan și D. Solomon, criticul S. Damian, exilat mai
bine de două decenii la Heidelberg, Zigu Ornea,
erudit al publicisticii literaturii române interbelice,
precum și Ov. S. Crohmălniceanu, Henri Zalis,
teoreticianul naturalismului românesc în proză, losif
Sava, Leon Volovici ș. a. Srul (Israel) Bronstein,
lacob lachir-Lăpușneanu, Aizic Raboi, David Selțer,
Ihil Șraibman, Motl Sacțier sînt doar cîteva nume
reprezentative, aparținînd scriitorilor evrei de etnie
română din Basarabia care au contribuit la
dezvoltarea literaturii din acest ținut.
Simpla evocare a acestor nume de scriitori pare
a vorbi prin ea însăși despre însemnătatea
contribuției etnicilor evrei la dezvoltarea literaturii
române. Scrierile lor înregistrează unele note
comune, alături de care transpar și o serie de
trăsături care îi individualizează pe fiecare. Meritul
acestor scrieri derivă, în primul rînd, din faptul că au
îmbogățit tematic literatura română, prin evocarea
unei lumi caracteristice. Astfel, I. Peltz, în Calea
Văcărești sau în Foc în Hanul cu tei, Ion Călugăru,
în Copilăria unui netrebnic, Ury Benador, în Ghetto
veac XX sau în Galonz Magazin Universal, Mihail
Sebastian, în De două mii de ani au înfățișat o
umanitate cu îndeletniciri specifice, trăitoare în medii
evreiești, astfel cum ele se prezentau în România
antebelică. în afara descripției de moravuri, de medii
sociale și profesionale, scriitorii etnici evrei au
îmbogățit literatura română și cu o serie de probleme
proprii, decurgînd din chiar condiția evreității (cazul
reprezentativ în epoca este ilustrat de romanul De
două mii de ani al lui Mihail Sebastian). Literatura
scrisă de etnicii evrei are un specific și un farmec
deosebit, întrucît scriitorul evreu în România aduce
în creație „o uimitoare naturalețe a expresiei și nu
rareori o puternică tendință inovatoare; adevărul este
o sinteză a firescului și straniului, a ceea ce a fost
așa cum a fost și a ceea ce nu a ajuns încă să fie,
dar nu trebuia cu nici un chip să rămînă inexistent și
neexprimat”(13). Pe lîngă valoarea estetică
incontestabilă, scrierile respective posedă și una
documentar-istorică, deoarece o dată cu emigrarea
evreilor, cadrele de viață cu personajele și coloritul
local aproape că au dispărut. Așadar, meritul
scriitorilor de origine evreiască manifestați în
literatură română apare astăzi ca o realitate mai mult
decît evidentă. Cum bine observa G. Călinescu „o
minte dreaptă, care nu confundă problemele politice
cu lumea ideală a creației, nu poate să nu
recunoască contribuția lor”(14).
(1) Cf. B. P. Hasdeu, Industria națională, industria streină și
industria ovreiască față cu principiul concurenței. București.
1866, p. 10.
(2) Această idee înregistrează o carieră tragică, întreținută pînă în prezent. Încercînd să elucideze starea de fapt formată în Basarabia, regiunea cea mai masiv populată de evrei, la vremea respectivă, Onisifor Ghibu, în articolul Masca religioasă în luptele naționale, publicat în România Nouă’’. Chișinău. 1927, constata că latura gravă a „chestiunii evreiești” nu este religioasă, ci de natură politică: „căci evreii basarabeni, în absoluta lor majoritate nu sînt periculoși prin religia lor mozaică, ci prin filorusismul lor îndreptat direct sau indirect. în contra ideii de stat român. Și aici problema evreiască nu este altceva decît o mască pentru politica rusească”.
(3) Trebuie remarcată, totodată, solidaritatea pe care au manifestat¬-o numeroși oameni de cultură, de etnie română față de colegii lor evrei. Pus în situația dificilă de a nu-și putea publica textele, Mihail Sebastian nu ar fi putut să supraviețuiască fără ajutoarele editorului său. Al. Rosetti, fără sprijinul prințului Bibescu și al directorului de teatru, Sică Alexandrescu, care a jucat piesa lui Sebastian pe un nume fals.
(4) Măsurile de eliminare a evreilor din organizațiile profesionale vor fi intensificate în perioada 1940-1944. Lya Benjamin, în Prigoana și rezistența în istorie a evreilor din România 1940- 1944, București, Editura Hasefer, 2001, înregistrează cronologia principalelor legi și decizii ministeriale. Astfel, conform dispoziției administrative din 11 septembrie 1940, „tot personalul evreiesc de la teatrele naționale sau particulare este exclus fără nici o excepție”. Potrivit altei dispoziții din 21 septembrie 1940, „Opera Română elimină întregul său personal evreiesc”, iar „Societatea Scriitorilor români decide eliminarea scriitorilor evrei” (conform dispoziției din 4 octombrie, 1940) etc.
(5) Adept declarat al „revoluției leniniste”. Felix Aderca va scrie cartea Moartea unei republici roșii, urmare a propriei participări, ca soldat român la ocuparea Budapestei. în 1919. de către armata română. G. Călinescu îi reproșează autorului, în Istoria literaturii române, că înfățișează armata română ca pe „o turmă de bestii”. De altfel, criticul îi tratase, ceva mai înainte, romanul 1916, drept ,.o apologie a trădării”, ceea ce stîrnește o reacție violentă din partea lui Felix Aderca care îi promite aducerea înaintea judecătorului de instituție. In realitate, G. Călinescu îi reproșa doar tezismul din aceste cărți, deoarece atît 1916. cît și Moartea unei republici roșii, au un eșafodaj ideologic, care nu este doar pacifist, ci kominternist, condamnînd imperialismul românesc” (Ilie Bădescu, Mihai Llngheanu, Enciclopedia valorilor reprimate, București, Editura Pro- Humanitas, 2000, p. 273).
(6) Leon Volovici, Ideologia naționalistă și „problema evreiască” în România anilor ’30, București. Editura Humanitas, 1995, p. 182.
(7) Cf. Nicolae Roșu, Orientări în veac, București, 1937 și Nicolae Davidescu, Primejdia iudaică, București, 1939.
(8) E. Lovinescu, Scrieri, voi. 2, București, Editura Minerva, 1970, p. 304.
(9) Discuțiile ce vizează statutul scriitorilor de origine evreiască manifestați în literatura română se poartă cu aceeași intensitate și astăzi. Revoltat de alcătuirea unui dicționar al scriitorilor evrei de limbă română, coordonat de Al. Mirodan. Gabriel Dimisianu repune discuția în termeni corecți: „dacă sînt de limba română scriitorii în cauză nu pot fi decît scriitori români, indiferent de originea etnică, limba fiind elementul care decide apartenența la o literatură sau alta” (Contribuția evreilor. în „Viața românească”, nr. 12, 1999, p. 29).
(10) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, București, Editura Minerva, 1988, p. 963.
(11) G. Călinescu, op. cit., p. 976. Aceeași idee este susținută și de criticul Mihai Cimpoi. „Cetățean al universului, opinează criticul, evreul asimilează tot ce produce acesta în plan intelectual. Capacitatea asimilatoare, sincronizatoare, înnoitoare are semnele desăvîrșirii. pragul de sus absolut este ceea ce privește în mod real; este ideea demonică ce*l posedă” (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Chișinău, Editura Arc, 1997, p. 284).
(12) ,,Ca oriunde în lume, în Basarabia evreii apar și ca adevărați cai de poștă ai culturii universale, scriind studii, traducînd, fiind editori, unii de formație intelectuală românească, sînt slujitori fideli ai lumii lui Eminescu”. observă criticul Mihai Cimpoi (idem, p. 284).
(13) Caius Traian Dragomir, Complexitatea etnică naturală a oricărei literaturi și destinul scriitorului evreu în România, în „Viața românească”, nr. 12, 1999, p. 22.
(14) G. Călinescu, op. cit., p. 976.
CAMELIA MANUELA SAVA
SPAȚIUL CARCERAL vs.
SPAȚIUL DOMESTIC
„Închisoare”! Niciun alt cuvânt din limba română nu sună atât de înspăimântător ca acela care definește un spațiu privativ și în același timp punitiv! Definiția este clară și surprinzătoare: „clădire, loc în care sunt închiși cei condamnați la pedepse privative de libertate sau cei deținuți preventiv; temniță, pușcărie, penitenciar, arest, prinsoare” (DEX, p. 523).
Provenind de la participiul „închis” (plus sufixul „-oare”) al verbului „a închide” (din latinescul „includere”), „închisoare” este totuna pentru carceră; spațiul carceral e închis prin definiție, închis pe dinafară, o ușă masivă pecetluiește acest univers lăcătuit, încuiat, spațiu care nu îți oferă intimidate, stabilitate, protecție. Ușa presupune un întreg cosmos al întredeschisului, servește atât la închidere, cât și la deschidere. Cheia închide mai mult decât deschide, iar gestul care închide este întotdeauna mai ferm, mai puternic, mai scurt decât gestul care deschide, larg, prietenos, familiar. în ușă e încarnat un zeu al pragului, însă ușile se deschid oare pentru lumea oamenilor sau a singurătății? Singurătatea devine prea apăsătoare în închisoare, iar compania oamenilor e căutată cu disperare. Aici se ridică ziduri și la propriu, și la figurat, căci „Zidul este comunicarea tăiată, cu dubla sa incidență psihologică: securitate, înăbușire; apărare, dar și închisoare” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, “Dicționar de simboluri”, vol. 3, p. 495).
Atât casa, cât și închisoarea sunt spații închise, clădiri în care funcțiile uneia sunt total opuse celeilalte. În casă, ființa domnește într-un soi de paradis terestru, pare că în acest paradis ea se scaldă în hrană, e copleșită de toate bunurile esențiale, mai ales că în această ambianță trăiesc și celelalte ființe ocrotitoare. În închisoare, Paradisul se transformă în iad, ființa suferă o foame cumplită, exacerbată, e privată de orice fel de bunuri, înconjurată numai de ființe care îi fac rău, chiar dacă e nevinovată. În acest sens e semnificativă afirmația lui Nichifor Crainic din „Memoriile” sale (subintitulate „Mărturii din închisoare”): „Am cunoscut iadul”, propoziție care sugerează încă de la început viața infernală dusă în închisoare.
Dacă în cazul casei există un raport de interdependență între ea și cel care o locuiește, în sensul că locatarul imprimă casei o identitate, dar In același timp și ea, la rândul ei, conferă proprietarului o anumită mentalitate, o atitudine specifică, in închisoare orice urmă de identitate dispare. Deținuți sunt transformați în numere și indiferent de funcția socială pe care au avut-o anterior (profesor, preot, general, politician, ministru, scriitor), ei sunt chemați și identificați după aceste numere.
Casa e un loc privilegiat, este colțul nostru de lume, primul nostru univers. Ea îl menține pe om prin furtunile vieții, este trup și suflet cu el și pentru el. înainte de a fi „aruncat în lume”, omul este depus în leagănul casei. Ea adăpostește reveria, îl protejează pe visător. Casa este invadată de lumină, are ferestrele largi, pe unde soarele pătrunde și inundă pereții. în schimb, închisoarea reprezintă polul opus, e întunericul, clarobscurul, are ferestrele oblonite sau nu are deloc.
Bunăstarea materială presupune și hrană suficientă, iar din această privință casa îți oferă confortul meselor îndestulate, pe când închisoarea e opusul. Foamea aici are dimensiuni apocaliptice, ea pune stăpânire pe mințile oamenilor, produce stări vecine cu nebunia, dă o boală ca un blestem în care oamenii devin neoameni. Singura libertate e cea interioară, a spiritului, a memoriei și a creației. Ea, pe de altă parte, le dă puterea oamenilor să supraviețuiască într-un infern al mizeriei și al umilințelor, să regăsească forța sufletului în care mai pâlpâie reflexele divine în bezna unui univers subuman, bântuit de demonia urii iraționale a politicului.
într-un secol în care imense aparate ideologice s-au specializat în scrierea și rescrierea istoriei în funcție de interesele unor potențați cu pretenții de semizei, nume importante ale culturii și societății românești ca Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, părintele Dumitru Stăniloae, Nicolae Steindhart, Petre Țuțea, Radu Gyr au apărat dreptul la memorie, la păstrarea acelor distincții fundamentale dintre bine și rău, în a căror absență totul este permis.
Marea confruntare a secolului al XX-lea rămâne efortul de salvare a spiritului autonom în lupta cu mirajul înregimentării totalitare unde rețeaua carcerală cu formele ei compacte ori diseminate, cu sistemele ei de integrare, repartizare, supraveghere a constituit marele suport al puterii normatoare. Țesătura carcerală a societății asigură deopotrivă captarea reală și sigură a corpului și neîncetata lui tinere sub observație; constituie, grație proprietăților ei intrinsece aparatul de pedepsire cel mai adaptat la noua economie a puterii și instrumentul de formare a conștiințelor „reeducate” de care chiar această putere are nevoie.
Rolul închisorii e acela de aparat ce transformă indivizii. Ea trebuie să se ocupe de toate aspectele lui, de la modelarea lui fizică la atitudinea lui morală; este o disciplină permanentă, despotică. Izolarea și munca sunt principii de ordine și de regularitate, prin care se impune o ierarhie bine stabilită, ca și supravegherea continuă. Dar oare ce scapă de sub această supraveghere? De sub ochiul vigilent al gardianului sau milițianului? Unii găsesc o soluție în credință, alții în moarte, iar alții în creație. Acesta din urmă este și cazul Lenei Constante, căci dacă ar fi să parafrazăm celebrele cuvinte ale lui Nicolae Steindhart, în situația Lenei Constante se aplică o soluție salvatoare, nu a misticii credinței, ci a creației: „Pentru a ieși dintr-un univers concentraționar- și nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniță ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului- există soluția (mistică ) a credinței” (Jurnalul fericirii”, p.6.)- adică, a creației (n.n.). Creația este pentru Lena Constante singura portiță de salvare, evadarea în sine, „evadarea tăcută”.
Mircea Eliade, în „Jurnalul” său (Paris, 2 octombrie, 1968) amintește de suferința Lenei Constante și a soțului ei, Harry Brauner: „îi întâlnesc pe Harry Brauner și Lena Constante (soția lui), condamnați prin 1947-[19]48 în procesul Pătrășcanu și eliberați doar acum câțiva ani. Lena a făcut opt ani de celulă. Singură. N-a vorbit și n-a văzut pe nimeni. Ca să nu înnebunească, a compus piese pentru copii. Nu se grăbea: „scria”, în gând, o piesă în câteva luni. A fost condamnată pentru că, împreună cu soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, a înființat și condus după 1945 un teatru de marionete. Amândoi laudă existența pe care au descoperit-o în temniță. Mărturisesc că nu regretă acești cincisprezece – șaisprezece ani de pușcărie. El, Brauner, învăța pe de rost poeziile (mistice) pe care i le comunica Nichifor Crainic, prin alfabetul Morse, bătând cu pumnul în peretele celulei vecine. Și acestor poeme religioase, Brauner le compunea muzica. Totul în minte. Regăsirea funcției primordiale a memoriei…”.
Debuturi lirice – elevii Râmnicului
PETRONELA COMAN
Ieri am fost frunze,
azi sunt copac;
mâine ce voi fi, pământ sau viață?
Astăzi sunt eu,
ieri am fost un gând;
mâine ce voi fi: pietre sau valuri?
Mâine, știu, voi fi
fire de argint
astăzi sunt ia început,
ieri oare ce am fost:
nimic sau tot?
IOANA NISTOR
Câmpul uitat
am pierdut fără să
știu ce, poate jocul,
poate raza de soare,
poate anotimpul din care
ai plecat,
firul de iarbă răsare
lângă
zidul primăverii, dar
tu nu-l vezi, ai
plecat să
alergi pur și simplu pe
câmpul uitat
Andreea Apostu
Visul
un cer înstelat,
tu ai putea fi frumoasă,
ai putea fi singură.
Nu-l poți vedea, nici
nu-l poți întreba
de ce,
visul nu te minte, îți
arată
fața plânsă a
speranței, dincolo de
întuneric
