Spații culturale nr. 5 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cultura în vreme de criză

De la o vreme, ori de câte ori se pune problema finanțării de la buget (cel local ori central, al ministerului de resort, cum ar veni) a vreunui act de cultură, se apelează la o formulă deja tocită de-atâta folosire: este criză economică N-avem, nu putem, de unde bani, noi nu avem nici pentru plata salariilor, nici pentru chestiuni vitale, iar vouă vă arde de?!…Apelul la criza economică este menit să-l rușineze pe eventualul solicitant, care, cu o gravă lipsă de aderență la real, îndrăznește să-și imagineze că un popor subnutrit, cu numărul șomerilor mereu în creștere, cu o economie în colaps, cu atâtea probleme sociale de nerezolvat, ar mai avea chef să se cultive, să citească, să învețe, să meargă la spectacole etc. Se pare că, în opinia mai-marilor noștri, finanțarea unor concerte jalnice cu Vijelie, Guță și alți maneliști, sau a unor expoziții de valoare îndoielnică, sau a unor monografii realizate din copy-paste, ar fi mai mult decât suficientă pentru a proba „interesul pentru cultură”. Se găsesc întotdeauna bani când e vorba de sprijinirea manifestărilor în aer liber, la munte sau la mare, în parcuri și piețe publice, cu mulțime de gură- cască adunată să guste un mic și o bere moca, să strângă mâna cutărui sau cutărui șef de partid, prezent la manifestare cu o turmă de reporteri după el, să asculte ultimele lălăituri (ce țin loc de muzică) și ultimele sloganuri politice, căci românul trebuie afumat și aburit, ținut în ignoranță și primitivism, redus la funcțiile biologice de bază, sau, mai savant, la străvechile ritualuri legate de hrană și împerechere. Tot ce ține de spirit nu mai are ce căuta în această alunecare pe panta dezumanizării, într-un spațiu în care intelectualii nu se mai bucură de nici un respect, iar lozinca unei mineriade, , respectiv „Noi muncim, nu gândim” a făcut – și face – o tristă carieră.
Nu mai este o noutate pentru nimeni că în „sfatul țării”, cum ar spune încă o dată Eminescu, s-au adunat nu reprezentanți ai elitei culturale, nu experți în varii domenii, ci parveniții, agramații, tupeiștii, filmați și dați pe post, să-i vadă națiunea cum dorm, mănâncă, se scarpină, dezleagă rebus ori joacă solitaire pe laptopuri scumpe, și toate acestea în vreme de criză, din bani de la buget și, evident, în timpul „serviciului”. Inevitabil, istoria se repetă și românii nu învață nimic din ea: ori de câte ori, cel puțin în ultimele două sute de ani, a fost vorba de „curbe de sacrificiu”, cei sacrificați au fost intelectualii: profesorii, medicii, artiștii autentici, îndeosebi, adică exact categoriile care sunt răspunzătoare de sănătatea și de civilizația unei națiuni. Sigur că este ușor șă guvernezi peste oameni bolnavi și analfabeți. Dar cât de pervers (ca să nu spun prost) trebuie să fii, ca să-ți placă să guvernezi peste o ladă de gunoi? Exact, „o ladă de
gunoi”, după cum bine zicea, zilele trecute, la o oră de maximă audiență una dintre pițipoancele ști riște, plătită cât douăzeci de medici și profesori la un loc, și asta numai ca sâ»și arate sânii, gropițele și disprețul suveran fațâ de popor „România a devenit o imensă ladă de gunoi” Adăugăm noi că are toate șansele să șl rămână așa, dacă în posturile-cheie, în ministere, In parlament ș a m.d vor continua să se bulucească neica-nimeni, precum și fiii. fiicele, cumnațil, ginerii, cuscrii, nepoții, strănepoții și alte rubedenii, până la a șaptea spiță, ale acestor neica- nimeni. Acestor nefericiți, în fond, cu mentalitate de hârciog, n-ai cum să le ceri un minim respect ori interes pentru cultură. Ar fi prea costisitor să-i lămurești ce este cultura și ți-ar lua o veșnicie să-i faci să priceapă că ea, cultura, nu înseamnă manele, nu înseamnă vaza scumpă cu flori de plastic în ea, nici țoalele de firmă, nici mașinile de mii de euro, conduse în stare de ebrietate, nici lâptopul de ultimă generație, pe care-l folosești doar pentru căutări elementare, prin site-urile deocheate. Cultură nu înseamnă să te îmbogățești pe seama poporului și apoi să-l privești de sus, cultură nu înseamnă să afirmi cât de rușine ți-e că ești român, și asta pentru că dă bine la imagine și, crezi tu, te desolidarizează de gloată.
Cultura înseamnă cu totul și cu totul altceva. Ea se formează în școli — deci ar trebui să avem așa ceva, adică școli adevărate, nu localuri insalubre, în marea lor majoritate, fără materiale didactice de calitate, școli în care să se predea din vocație, nu din lipsă de altă ocupație (mai nou, școlile au devenit ca un peron de gară, unde fiecare stă până ce prinde un alt tren, fiind ele, cadrele didactice, tot mai superficial pregătite, la universitățile particulare deschise pretutindeni, de la Săpânța până Glodeanu Sărat). Cultura se formează în biblioteci, în teatre și muzee, deci ar trebui să avem și așa ceva, și, spun unii, chiar avem, cum, nu avem noi teatre, nu avem noi biblioteci, nu avem noi muzee? Sigur că avem, pentru că ni le-au lăsat înaintașii, și nu mă refer ia comuniști, ci la cei de dinaintea lor. între timp, cum am tot trecut dintr-o criză într-alta, locașurile de cultură (și de cult) au început să se clatine, să se deterioreze, pentru că e foarte greu să găsești bani pentru reparare, consolidare, reutilare etc. E foarte greu să găsești bani pentru achiziții de cărți, pentru sprijinirea publicațiilor tipărite, pentru sprijinirea învățământului, a cercetării, a tot ceea ce ține de spirit.
Cultura o fac oamenii de cultură, cei educați să vibreze la ceea ce ține de spirit și nu de stomac. Când spui că nu ai bani pentru fapte culturale și invoci „criza economică” te adresezi, de fapt, stomacului celorlalți, nu minții lor. E aici un act deliberat de micșorare în ochii proprii a unei întregi națiuni. Ceea ce nici războaiele, nici foametea, nici invaziile repetate n-au reușit de-a lungul vremii, uite că reușește, în câteva decenii, o ceată de histrioni, de oportuniști, de veleitari și impostori: să-l întoarcă pe homo sapiensis la homo neanderthalensis.

INTERVIU

Poezia și-a pierdut tot mai mult din specificitatea reală / normală…

ION BELDEANU

Domnule Beldeanu, anul acesta ați sărbătorit 70 de ani de la înființarea SSB. Ce loc ocupă această societate în universul dvs personal?
Nu știu dacă despre mine ar trebui să vorbesc, însă, încercând să fiu obiectiv, voi spune că existența noastră literară, a celor de la Suceava, nu poate fi corelată, înțeleasă decât cu cea a Societății Scriitorilor Bucovineni, pe care am reactivat-o imediat după evenimentele din decembrie 1989. De altfel, afund am reluat elementele de rezistență ale mișcării literare din Bucovina, ceea ce explică și existența S S B și a „Bucovinei Literare”. Pentru că noi – ne place s-o spunem apăsat – i-am avut înaintași pe cei care formau cândva la Cernăuți coloana de rezistență numită Bucovina a literaturii române: Mircea Streinul. Traian Chelariu, Iulian Vesper, E.Ar. Zaharia. George Drumur, Teofil Lianu ș.a.
Noi n-avem cum decât să ne raportăm la această flamură de rezistență, prea puțin luată în seamă de cei care ar trebui s-o ia, adică de critica și istoria literara de azi. De altfel „supraveghetorii” în cauză nici nu se omoară să-și corecteze viziunea ori privirea întâmplătoare sau de moment ocazional ei pierzând din vedere că Bucovina e o entitate istorică irepetabilă.

Sunteți cunoscut — în țară și nu numai — ca poet, dar și ca „manager cultural” al uneia dintre cele mai importante publicații literare de la noi, „Bucovina literară”. Vorbiți-ne despre echipa cu care lucrați și despre proiectele pe care vi le-ați propus.
Preluarea unei publicații de factura celei despre care discutăm („Bucovina Literară”) presupune o mare responsabilitate. N-aș vrea să sune altfel, dar cred că „Bucovina literară” constituie de multă vreme un reper pentru publicistica literară românească. Fac această afirmație care ar putea să pară ambițioasă, pentru că observ lejeritatea, chiar superficialitatea cu care sunt gândite unele publicații de aceeași factură.
Că fiecare grup din cutare oraș vrea să se afirme, mai exact să iasă în evidență cu un periodic de genul despre care discutăm, e o realitate. Numai că multe din aceste ieșiri nu se remarcă prin nimic decât prin intenție. încercați să răsfoiți asemenea mostre și vă veți convinge. Recent eu am avut proasta inspirație de mi-am spus fără înconjur părerea despre o anume publicație, apărută de câțiva ani, proastă desigur, dar care se revendică a avea „rădăcini” de nu știu când. De altfel chestia cu revendicarea, deci cu trimiterea la „rădăcini” publicistice de odinioară, aproape imposibil de controlat, a devenit o manieră. Și persoana în cauză s-a supărat și a renunțat să-mi mai răspundă. De unde se vede că parte din publicistica de factură literară plutește pe orgolii de genul celor menționate.
Două cuvinte și despre echipa noastră: este mai mult decât insuficientă, ca să nu zic minusculă, și în aceste vitrege condiții încercăm să rezistăm curenților nefavorabili, îndeosebi inspirației de moment, adică proastei calități. Până când, rămâne de văzut..

Revista a reflectat, permanent, problemele scriitorilor români din Bucovina „care ne doare”. Mai sunt scriitorii capabili să trezească „din somnul cel de moarte” un popor?
A fost o vreme în care „Bucovina Literară” susținea cu mai multă ardoare cauza spiritualității bucovinene indiferent de deciziile dure ale istoriei, știindu-se că Bucovina nu mai este o entitate lingvistică și geografică singulară. Adevărul e, dacă interesează, că prietenii și colegii noștri de la Cernăuți sunt nevoiți să suporte consecințele nedrepte ale acestei realități. Am sa vă dau doar un exemplu. în luna noiembrie trecut (deci 2008) noi, SSB. am organizat sărbătorirea a 70 de ani de existență a Societății Scriitorilor Bucovineni. (Am consemnat evenimentul, numai că și celelalte publicații au preferat să tacă: din invidie sau din indiferentă Deși nu era cazul.)
La întâlnirea festivă de la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava a vorbit. între alții, poetul Ilie T. Zegrea de la Cernăuți. El a punctat. între altele, drama limbii și literaturii române din partea ocupată a Bucovinei, adică din Ucraina, și a evidențiat starea de subordonare pe care trebuie s-o suporte intelectualitatea română din zona Cernăuților. Numai că atitudinea lui Ilie T. Zegrea a ajuns repede la urechile localnicilor ucrainieni de acolo, fapt care i-a adus prietenului nostru numai neplăceri ce au însemnat internări în spital, retragere din fața șefilor porniți împotriva sa, așteptarea tacită a trecerii timpului.
Cam așa stau lucrurile astăzi.

În ce mod credeți că este astăzi influențat un scriitor de politică?
Aia se pot da două răspunsuri: unul pentru cei implicați în viața politică – și sunt încă suficiente asemenea cazuri — și altul pentru scriitorii care n-au nimic cu derularea de ordin politic a realității. De altfel subiectul încă reține atenția, numai că distinctive devin obligatorii Vremea când Laurențiu Ulici, Nicolae Manolescu ori Ana Blandiana se aflau în Parlament a cam trecut.
Dar cât timp scriitorii sunt tratați așa cum sunt tratați nici nu văd o apropiere a acestora de arenele politice. E suficient să numesc un singur element care definește situația: cartea. Interesează în vreun fel autoritățile de azi realitatea în care există cartea cerută, cartea așteptată, modul In care aceasta își găsește locul ce i se cuvine? Așa că influența de care se vorbește nu poate fi decât negativă.

Între „atitudine socială” ș/ „artă pentru artă” pentru ce ați opta, dacă ați fi pus in situația de a alege?
Nu cred că scriitorul trebuie să se atașeze de un singur crez (din cele două nominalizate). Dacă, presupunem, ar deveni adeptul clasicei disponibilizări („pentru artă”), autorul ar rămâne probabil suspendat, adică rupt de viața socială. Ceea ce așa cum menționam, devine un non sens, o contradicție a realității de care depindem.

Sunteți un poet remarcabil, dublat de un eseist de mare forță. Citindu-vă volumele recente, am constatat că refuzați „înnoirea”, respectiv „postmodernizarea” poeziei pe care o scrieți. Ce șanse de supraviețuire „estetică” îi dați poeziei scrise de douămiiști / fracturiști / autenticiști / post sau transmoderniști?
Mulțumindu-vă pentru aprecieri, țin totuși să intervin, să fac, altfel zis o precizare: nu refuz înnoirea, numai că evoluția spre care alunecă poezia, de pildă, nu poate duce decât la anularea acesteia, mai exact spus, la ruperea relațiilor sale normale cu cititorul, cu cel căruia i se oferă produsul estetic numit literatură.
Parcurgeți așa-zisa poezie cultivată de douămiiști, de pildă, și de cei care vin cu ei și după ei îndeosebi. Enunțurile în cauză (cu care cei amintiți jonglează cu o rapiditate aiuritoare) se vor rupe din normalitatea sintactică a discursului logic, dar sfidează, mai exact spus, ordinea sintactică și logică. Or aceste emanații de factură lingvistică, să zicem, nu au cum să devină enunțuri firești, acceptate drept expresii artistice când derularea lor nu se vrea altfel decât ruptă de cursivitatea normală. Mă îndoiesc, la urma urmei, de supraviețuirea acestor forme nefirești ori mai exact a acestor abateri voite de la cursul real al discursului verbal, dacă mai poate fi numit astfel. Dacă derularea socială, paralizată de crize de tot felul și de intervenții cărora e greu să le găsești o explicație, va merge așa, de-a rostogolul, peste normalitatea firească a existenței, atunci aberația va înlocui normalitatea.

Poate fi considerat trivialul o categorie estetică?
Poate… Rămâne însă de reținut cine îl susține și cu ce scop.

„Criza” literaturii este însoțită, în discuții mai mult sau mai puțin docte, de afirmația că poezia a obosit, că trebuie să se cufunde adânc în abjecție, desfrânare și urât pur și simplu, pentru ca să existe șansele unui nou început. Ce crede un poet despre aceste idei?
Există această criză (în care se pare că ne afundăm tot mai mult) și la una din întrebările anterioare am relatat în ce fel se manifestă. Adaug doar amănuntul de care se știe desigur: poezia și-a pierdut tot mai mult din specificitatea reală / normală alunecând evident până la nivelul de consemnare alogică a stărilor propuse de autori, dar care au prea puțină tangență cu normalitatea. Falsa poezie propusă de ultimele generații (excepții există, bineînțeles) nu se vrea altceva decât o nocivă sfidare a cursivității lingvistice, a gramaticii clasice In folosul sau în favoarea aberantelor jocuri de cuvinte, de multe ori îmbibate de expresii sau formule preluate din engleză sau, mai rar, din franceză. Spre a dovedi ce? (Să se explice astfel absența cărții de poezie în librării? Oricum explicația dată de cei ce veghează asupra rafturilor sună fără echivoc: nu se cere.)
Opinia poetului depinde de grupul din care crede acesta că face parte sau la care aderă. Se poate afirma desigur că „poezia a obosit”, că formele el de existență par îmbătrânite, vlăguite, In contradicție cu nervozitatea actualității Se poate, eventual, vorbi de un nou început? Al cui început?!

Cum explicați „revolta” împotriva lui Eminescu și etichetele dure care i s-au aplicat?
Cele zise anterior se află în strânsă relație cu nefireasca „revoltă” anti-eminesciană. Oricum, chiar dacă răzvrătirile răzlețe, ce mai apar din când în când, nu s-au încheiat, nu trebuie să ne facem griji. Eminescu n-are cum să fie anulat de ironiile alarmiste cultivate de unii dintre denigratorii săi.

Și o ultimă întrebare: mai visează pădurile Bucovinei, domnule Beldeanu?
Trimiterea la pădurile Bucovinei, pe care eu am mizat nu de puține ori în textele mele, chiar și în poezie uneori, nu mai are relevanța de odinioară.
Am văzut de curând un film documentar în care ținta viza netrebniciile actuale din zonele forestiere. Devenind proprietari, unii dintre proaspeții posesori ai întinderilor de aur verde n-au făcut decât să profite de împrejurări. Drept urmare nu puține dintre suprafețele vălurite de păduri au devenit goluri de spaimă, suprafețe abandonate peste care domină urmele foștilor copaci, deci cioatele hidoase ce-ți dau impresia abandonului și inutilității. Pădurile de altădată nu mai au frumusețea știută, ele devenind niște suprafețe silvestre de așteptare peste care oricând poate coborî lăcomia acaparatoare.

A consemnat Valeria Manta Tăicuțu

Ion Beldeanu

E dreptul tău

Nici o schimbare, deci nici o schimbare
doar un pumn de imagini
și speranța cuibărindu-se
în spatele primei întrebări

Învingătorii dorm într-un ochi
de ciocârlie încrezători
în cântecul ei gâlgâitor

Îmi spun totuși: e dreptul tău
să intri într-o pădure de mesteceni
și să mori acoperit
de o palidă ninsoare.

Al. SĂNDULESCU

Notă biobibliografică

Al. Săndulescu, membru al USR, istoric și critic literar, editor și memorialist, s-a născut la 13 iunie 1929 în Pleșești — Podgoria, județul Buzău. A absolvit Liceul „Regele Ferdinand” din Râmnicu Sărat între 1940-1948, apoi Facultatea de Filologie a Universității din București (licența în 1952), unde i-a avut profesori pe G. Călinescu. Tudor Vianu, Al. Rosetti, lorgu Iordan. Lucrează mai întâi ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă până în 1958, când i se desface contractul de muncă din cauza dosarului, tatăl său aflându-se în închisoare ca deținut politic.
Din 1963 și până la ieșirea la pensie, în 1997, este cercetător, șef de sector la Institutul de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu”. între 1991-1996 a fost redactor-șef al „Revistei de istorie și teorie literară”, în 1972, obține titlul de doctor în filologie cu o teză despre literatura epistolară, publicată în volum cu același titlu. A colaborat la numeroase periodice, precum „Gazeta literară”, „România literară”, „Viața Românească”, „Luceafărul”, „Jurnalul literar”, „Adevărul literar și artistic”, „Ateneu”, unde în anii ’70 a susținut rubrica „Fișe de istorie literară”.
A debutat în 1958 cu monografia „G. Topârceanu”, urmată de „Delavrancea” (1964, 1970), „Duiliu Zamfirescu” (1969), acestuia consacrându-i mai multe studii și ediții. Pentru volumul „Scrisori inedite” (1967) a primit premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române, iar pentru întreaga ediție a corespondenței (1984-1985), premiul Asociației Scriitorilor din București. Au urmat o serie de culegeri de studii și articole, precum „Citind, recitind” (1973), „Continuități” (1976), „Portrete și analize literare” (1982), „Constelații literare” (1998), „Acele puncte lucii” (2004).
Al. Săndulescu a fost atras de asemenea de opera lui Liviu Rebreanu, publicând o „Introducere în opera lui Liviu Rebreanu” (1976) și un studiu despre „Pădurea spânzuraților” (2002). O altă preocupare a istoricului literar a fost eseistica lui Paul Zarifopol din care, între 1971-1998, a făcut să apară mai multe ediții.
După 1989, Al. Săndulescu s-a afirmat și ca memorialist cu volumele „Efectele dosarului dalmațian” (1995) și „Operația pe cord deschis” (2002), dar și prin studierea genului. Volumul său, „Memorialiști români” (2003), se află acum la ediția a doua sub titlul „întoarcere în timp. Memorialiști români” (2008).

Orașul și dascălii mei

Deși capitală de județ, Rîmnicu-Sărat era un orășel de provincie, așezat pe malul stâng al rîului cu același nume, cam unde se întretaie dealul cu cîmpia. La numai cîțiva kilometri spre nord-vest începeau podgoriile. în partea opusă, înspre Brăila, se întinde Bărăganul. Atât calea ferată cît și șoseaua națională urmează cel puțin între Buzău și Focșani, aceeași linie de demarcație a celor două forme de relief. Ca orice tîrg de altădată, avea și Rîmnicul „Strada Mare”, ce-l străbătea pe cîteva sute de metri de la nord la sud, pe care se aliniau, de o parte și de alta, prăvălii de toate felurile. Negustorii erau români, dar și destui greci și armeni și mai cu seamă evrei, care, la cîțiva ani după război au început să emigreze în număr din ce în ce mai mare. Lîngă magazinul de stofe și confecții al lui Stelian Caloinescu. se găsea drogheria lui Vafiadis și ceva mai sus, magazinul de cafea și rahat al lui Vahan Măgîrdicean, un bărbat în vîrstă, cu fața smolită și cu buzele groase, parcă sorbind pururea dintr-o ceașcă aburindă. Cam peste drum, era farmacia Aristotel Gheorghiu, în care, cînd intrau, ca în toate farmaciile, bărbații își scoteau căciula sau pălăria. Mai jos, de partea cealaltă, alături de tipografia lui lui lorgu Constantiniu („Poporul”) acesta, un omuleț mic și chel, își etala vitrinele strălucitoare magazinul de sticlărie și „porcelanuri” al lui Zindelovici și mezelăria unui polonez, Șlevițki, roșu ca un parizer; chiar din ușă te îmbătau, cu mirosurile lor apetisante, jamboanele, salamurile și ghiudemurile. în anii cînd am intrat eu în liceu, mai exista măcelăria Coșerea (ai cărei patroni, tată și fiu, erau nemaipomenit de grași, poate și din cauza profesiei?) și cofetăria Horenga, ce avea tot felul de prăjituri, dintre care nu pot uita albele cataifuri și mult însiropatele sarailii. Plăcintăriile nu lipseau nici ele, ca aceea a lui Atanasiu sau a lui Țăpulescu, din piață. La începutul străzii Domnești exista un mare magazin de fierărie al fraților Teodorescu, iar pe bulevardul Focșani, prăvălia lui Carol Schwartz, unde găseai de toate, de la gustăm cașcaval, icre, măsline, hamsii la hamuri de cai, de la halva și lumânări și săpun, ta sape, coase și fiare de plug. Librăriile Niculescu șt Anton au început a fi concurate de prin 1944-45 de librăria Mohor (patronul purta niște ochelari cu multe dioptrii), unde puteai consulta nemijlocit rafturile și de unde mi-am cumpărat cele mai multe cărți de literatură. Firmele erau și ele care mal de care mai sugestive și mai țipătoare. Un restaurant se numea „La roata lumii”, o croitorie „La primul rang”, meșterul fiind „diplomat al Academiei de croit din Paris”, o băcănie „La Tarapanaua”, alte prăvălii cu articole de nunți și botezuri „La mireasa”, „Coroana” etc. în piață, se aflau halele de carne și de pește, construcție foarte asemănătoare cu cea din Piața Domenii, de la București. Tot acolo era Primăria și Poliția, iar în spatele lor, Biserica-Mănăstirea, unde profesorul nostru de religie, părintele Roșescu, ne obliga ne obliga să ne ducem dumineca la slujbă. Privindu-i stîlpii din pronaos, cu frumoase decorații florale, săpate cu migală în piatră, nu știam că datează din epoca brîncovenească. Existau în alt punct al orașului și temeliile unei biserici a lui Ștefan cel Mare pe care se construise catedrala „Cuvioasa Paraschiva”.
Revenind la Strada Mare, aceasta cobora spre Grădina publică, brăzdată de alei și cu un chioșc central, unde uneori cînta muzica militară, se întretăia cu bulevardul umbrit de castani ce trecea pe lîngă Palatul administrativ (Tribunalul și Prefectura), clădire impunătoare în stil neo-clasic și ducea mai departe la cocheta gară, mândrie a râmnicenilor, pentru că o considerau, pe bună dreptate, mai frumoasă decît cele din Buzău și Focșani. Ca să ajungă la timp și să-și care bagajele, călătorii luau, de obicei, o trăsură (o birjă), dintre numeroasele care circulau în oraș. Roțile erau încinse cu un cauciuc subțire în locul șinei de fier, încît pe caldarîmul de piatră cubică nu se auzea de la distanță decît tropotul sacadat al cailor. Întorcîndu-te de la gară, pe stînga, te întîmpina cu zidurile albe, Spitalul județean, apoi, în fundul unei curți vaste, Liceul comercial și, pe aceeași parte, dincolo de Prefectură, Școala primară nr.3. în vecinătatea ei, mai jos, pe strada Carol, prelungire a Străzii Mari, se înălță Liceul teoretic de băieți „Regele Ferdinand”, unde am învățat eu între 1940-1948. Clădire cu două niveluri, cu ferestre înalte, boltite deasupra în cărămidă aparentă, liceul (mai întîi gimnaziul) fusese înființat în 1889. Terenul pentru construcție provenea din donația lui C.C. Datculescu, cel care scosese la Rîmnic și apoi la București „Gazeta săteanului”, unde publicaseră Caragiale, Coșbuc și C. Dobrogeanu-Gherea. Aspectul școlii din 1940 era cel de după primul război mondial, cînd se efectuase supraetajarea și vechiul nume „Vasile Boerescu” fusese înlocuit cu al regelui încoronat la Alba lulia, ca rege al României Mari. Intrarea principală, rezervată numai profesorilor, dădea într-un culoar foarte larg și de acolo într-un hol, avînd în față amfiteatrul, în stînga cancelaria, cu o masă lungă, înconjurată de fotolii tapițate, iar în dreapta, cabinetul directorului. Urmau sălile de clasă de la parter și, urcînd pe scări, de la etaj. A doua intrare, destinată elevilor, trecea direct din stradă prin curtea destul de largă, în mijlocul căreia se afla o troiță; în fund, oarecum izolată, sala de gimnastică. în clase, ajungeam pe două uși laterale din spatele școlii. Tot pe acolo, coboram la subsol, unde ținea un „bufet” moș Panaite, bărbat cu o pereche de mustăți bogate și bine răsucite, de la care în recreația mare puteam cumpăra un sandviș cu salam sau un coltuc de pîine și un strugure. La bufet și prin ungherele subsolului se mai și „chiulea” cînd erai cu lecția nepregătită la un profesor prea sever. în curtea școlii, la fiecare început de an, avea loc un veritabil tîrg de carte, elevii mai mari oferind spre vînzare manuale ce nu le mai trebuiau din anii precedenți. „Nouă, nouță, veche, neumblată”, strigau glumeții care nu prea se osteniseră cu buchiseala. în sala de gimnastică, în afara orelor de educație fizică ale profesorului Stelian Leu (cățăratul pe frânghii, săritul pe „aparate”) se desfășurau și diverse festivități. La fiecare 30 ianuarie, de Sf. Trei Ierarhi, se sărbătorea patronul liceului. Directorul ne ținea o scurtă cuvîntare și apoi, la ieșirea din sală, fiecăruia ni se dădea cîte o gogoașă dintr-un imens lighean pe care abia-l putea ține în brațe „nea Mitică”, zis și „Englezul”, omul de serviciu al liceului.
Deși tot cursul inferior l-am făcut în timpul războiului, cînd unii profesori fuseseră mobilizați, n- am dus lipsă de dascăli buni, chiar dacă modelele lor nu se dovedeau totdeauna cele mai potrivite. Unii erau suspicioși, te „luau la ochi”, cum spuneam noi, alții manifestînd accese de violență, însoțeau notarea de cîteva palme zdravene, ceea ce, mai ales în clasele mari, ne apărea ca degradant. în toți anii de liceu, am avut trei directori notabili: pe Stelian Cucu, Ion Săndulescu și, multă vreme, pe Ion Nestorescu. Stelian Cucu venea cu o temeinică pregătire filologică și estetică. Pe deasupra era și poet (publicase cîteva plachete) și… vînător, mai mult spre a-și satisface nevoia de visare în sînul naturii, decît pentru a-și atinge cine știe ce performanțe cinegetice. Conducea revista liceului, Glas tînăr, unde a publicat ample studii despre Creangă, Hasdeu și N. lorga, care conferențiase cîndva în orașul nostru. Stelian Cucu purta cioc (de unde i se trăsese și porecla) și vorbea gutural, parcă neîncrezător în sensibilitatea și mai ales în considerația noastră pentru poezie. De la el am învățat gramatica și modul de a face analiza unui text literar, la nivelul, desigur, al clasei a IV-a de liceu, de pe atunci. Tot Stelian Cucu mi-a îndrumat lecturile acelei vîrste, care conțineau, în chip obligatoriu, în afară de Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici, Viața la țară a lui Duiliu Zamfirescu, nuvelele lui I. Al. Brătescu-Voinești și cîteva din marile romane ale lui Sadoveanu. Cînd adolescența noastră se apropia de apogeu, profesorul plecase din Rîmnic. Lucrarea lui avea să fie continuată de Ion Săndulescu (simplă coincidență de nume ou al subsemnatului), natură blajină, citindu-ne lungi fragmente literare în clasă și întrebîndu-ne el însuși încîntat „V-a plăcut, băieți?” Prin felul său de a alege textele, ca și prin acela, aș zice familiar, de a le comenta, orele lui însemnau pentru noi o plăcere, ce venea ca un răspuns afirmativ la interogația, aparent naivă, dar țintind mima impresiei estetice Ion Săndulescu („nea Nicu”, în limbajul elevilor) fusese, un an sau doi, primar al orașului. în timpul guvernării Antonescu, motiv pentru care, după 1948, a început să fie persecutat. Hărțuit de anchete și urmăriri — nu știu dacă nu cumva o fi fost și arestat -• blajinul nostru profesor a făcut, din cauza spaimei, o nevroză atît de puternică, încît a murit înainte de vreme.
Ion Nestorescu („nea Ionel”), profesor de Geografie, era un tip flegmatic, avînd obiceiul „să ia la ochi”, de regulă din motive minore, și – ceea ce ni se părea mai grav — că-și schimba cu greu părerea. Dar era tobă de carte, purtîndu-ne pe toate meridianele și prin toate erele, cu un aer degajat și ușor ironic. Știa multe altele, în afara obiectului său: istorie, statistică, economie politică, limbi străine. Considera că manualul este insuficient și ne recomanda în completare colecția „Lecturi geografice”. A publicat în anii războiului o carte intitulată Transnistria noastră, în care încerca să susțină cu argumente etnografice și și istorice (nu-mi dau seama cît de convingătoare) dreptul nostru asupra acestor teritorii, dintre Nistru și Bug, stăpînite în secolul XVII, cîțiva ani de Duca-Vodă. Aceasta a fost cauza (politică) pentru care a părăsit Rîmnicul în 1948, spre a ieși din raza de bătaie a Securității. L-am întîlnit un an mai tîrziu la București, unde era
directorul Școlii „Ciovică” de pe aciuatul bulevard N. Titulescu. El m-a angajat pedagog, spre a-mi putea plăti taxa la Facultate, care se ridica la o sumă exorbitantă, potrivit certificatului de stare materială al părinților, între timp, categorisiți chiaburi și suportînd rigorile „luptei de clasă” (impozite uriașe, cote obligatorii etc.). Datorită lui Ion Nestorescu am avut posibilitatea să mă înscriu în anul I, prezentînd adeverința de salariu ca pedagog, deci ca un om care-și cîștiga singur existența și nu mai avea nevoie de întreținere din partea familiei.
Bun profesor de Franceză, dar impulsiv, cu o palmă foarte grea, culcînd efectiv la pămînt pe un coleg al nostru, în clasa I, a fost bucovineanul Trandafir Lupășteanu (căruia îi spuneam „Drăguțu”, după o vorbă preferată a lui), figură de crai cu mustăcioară și frizură ondulată, care a ținut vreo șase neveste. Devenise o spaimă a liceului, prin marele număr de corijenți, amenințați în toamnă cu repetenția. Din acest punct de vedere i se va asemăna profesorul de Zoologie, Rădulescu, bărbat tînăr, întors din prizonierat cu divizia „Tudor Vladimirescu” și cu puternice convingeri comuniste. Era prin 1946, cînd elevii din clasele mari, ca să se răzbune pentru multele corijențe, i-au spart geamurile de la casă. Cum probabil că avea o funcție importantă în partid, a doua zi i s-a pus un gardian public la poartă, ca să-l păzească. Rădulescu știa multă carte (ce desene, cu crete colorate, putea face la fiecare lecție pe tablă!), însă avea ticuri, ca să nu le spun obsesii… polițiste. La teză dădea opt sau zece subiecte, cîte șiruri de elevi erau în clasă. Muta catedra în mijlocul băncilor și urcat pe ea, se rotea, ca o roză a vînturilor, prevenind, cu un ochi vigilent, cea mai mică tentativă a cuiva de a folosi manualul sau „fițuicile”. Dar acest profesor „apucat”, care a și plecat foarte curînd, a fost o excepție.
La Religie, primul obiect înscris în catalog și în carnetul de note, l-am avut pe părintele Roșescu, țigănos, cu doi ochi negri, pătrunzători, despre ale cărui aventuri sentimentale se vorbea (sau poate se fabula?) mult în oraș. Scotea la lecție cîte un șir interminabil de elevi, care ocupau întreg spațiul de la catedră pînă la ușă. Punea întrebarea, fără să lase prea mult timp de gîndire și te expedia în bancă imediat, cu un „Treci la loc, căcărează!”. Notele rele erau întotdeauna îndreptate pînă la sfîrșitul trimestrului. Nu făcea parte dintre profesorii nemaipomeniți, însă ceea ce trebuia să ne învețe ne- a învățat și a fost foarte apropiat de noi în calitate de diriginte, prin clasa a Vll-a, cînd, în plină adolescență, aveam nevoie de clarificarea atîtor „mistere”. Un curs de „morală practică” se substituia orelor de Religie, lecția vieții luîndu-i locul celei dogmatice și abstracte. Bietul părintele Roșescu a murit la Canal, în anii terorii staliniste.
L-am amintit într-un capitol anterior pe Traian Ciufu, profesor de Istorie și autor de manuale, om foarte învățat, însă fără metodă, plin de toane și foarte părtinitor în a da note. Elevilor care locuiau în „internatul” său, căci avea și asemenea preocupări, le punea, ca să-i scoată din încurcătură, întrebări puerile de felul acesta: „Nu-i așa, cutare, că războiul de independență a fost la 1877-1878?” Notele lui preferate erau 1 (unu) și 9 sau 10, ele fiind la cei mai mulți, alternante. Rezultatele erau modice și fără a ne stimula în vreun fel. Profesorul (în prag de pensie) nu știa să ne trezească interesul, așa cum ar fi meritat, pentru obiectul său, altminteri dintre cele mai însemnate. Punea prea mult accentul pe memorizare și pe buchea cărții. De marii istorici români și de o seamă de evenimente importante ale istoriei a trebuit să iau cunoștință pe cont propriu, independent de lecțiile frumos, oratoric expuse, dar cam prea unilaterale și stereotipa ale lui Traian Ciufu.
Din aceeași generație cu el era profesorul Costin Popa, de Muzică, miop și chel, căruia îi spuneam Nimbus, pentru câ semăna cu un erou caricatural din ziarul „Universul”. Fiindu-ne diriginte prin clasa a ll-a. ne povestea cum înainte de primul război mondial, cu o modestă cotizație lunară, strînsă în decursul unui an, elevii puteau să facă în vacanță o excursie în Grecia sau în Italia. Educația muzicală pe care ne-a dat-o Nimbus a fost minimă, dar în schimb a organizat cu noi coruri, enervîndu-se cumplit cînd nu priveam atenți la bagheta lui, care bătea măsura, la repetiții. Era tipicar și probabil zgîrcit, căci potrivea bancnotele meticulos unele peste altele, așezîndu-le în portofel, milimetric, spre a nu le îndoi vreun colț, ca pe timbre în clasorul filatelic.
La Științele naturale, mai exact, la Geologie, prin 1944 ne-a predat un pensionar, Ilie Teodorescu (moș llie), fost director ai liceului. Avea o voce pițigăiată și cultiva cu anume naivitate metoda intuitivă, subestimînd, poate fără să vrea, puterea intelectuala a elevilor săi. O lecție a lui se desfășura cam așa:
– Măi, Popăscule, văz’t-ai tu cum răstoarnă mă-ta măliga, mă?
– Am văzut, dom’ Profesor.
– Ei, cum arată mămăliga?
– Păi, scoate aburi și după ce se mai răcește face o coajă.
– Ei, măi băieți, asa s-a format pamîntul, ca o mămăligă. La început, a fost fierbinte, după care, prin răcire, s-a format scoarța cu munții și văile. „Aburii” s-au condensat și așa au luat naștere mările și oceanele…
Băieți mărișori, de vreo 15 ani, zîmbeam la explicațiile, ca pentru grădiniță, ale lui moș Ilie.
Bineînțeles că ne țineam și de șotii; la Filozofie, am avut un profesor, Macovei, care abia demobilizat, venea îmbrăcat jumătate civil și jumătate militar. Era un om cumsecade, moale, ce nu-și impunea deloc autoritatea. în ora lui era un zumzet continuu, ca în recreație. Dată fiind uniforma lui eteroclită, unul dintre colegi, mai îndrăzneț, îl întreba intempestiv și firește ironic: „Dom’ Profesor, ce cotigent era Aristotel?” Bietul Macovei lua întrebarea în serios și răspundea, parcă vrînd să ne menajeze memoria: „Nu e nevoie, băieți, să știți decît secolul”. La lecția despre Socrate, ne vorbise, firește, și despre soția lui, gîlcevitoarea Xantipa. Atît i-a
trebuit colegului nostru, ca să-i adreseze o nouă întrebare, pe un ton foarte grav, care ascundea perfect bășcălia: „Dom’ Profesor, cum o chema pe nevasta lui Aristotel?” Și profesorul, fără să sesizeze substratul, făcu precizarea, la fel de naiv, că Aristotel n-a avut o soție… istorică, spre hazul general al clasei.
Tot după război, ne-a venit un profesor de Matematică, Hristache Dâscăleascu, tip energic șl foarte stăpîn pe materie, care se mișca prin fața tablei, ca un titirez, așterni nd într-un ritm galopant ecuații și demonstrații geometrice. Cu un orizont larg de cultură, ne recomanda pe lîngă „Gazeta matematică”, revista „Natura”. Mai ales colegii de la secția reală au profitat în ultimele clase de liceu de prezența unui asemenea dascăl, care unea știința cu pasiunea. Deși nu m-am aflat printre elevii lui buni, am rămas multă vreme cu el In excelente relații intelectuale, ce se concretizau adesea în scrisori, în care-și exprima opinia despre cărțile mele, urmărite cu asiduitate.
Dintr-o generație mai tînără, oarecum apropiată de a noastră, era Elena Grigoriu profesoara de Română din clasa a Vll-a (a Xl-a). Entuziastă, ea a organizat un cerc literar, unde se țineau comunicări și aveau loc discuții aprinse, și, de asemenea, o „șezătoare”, închinată lui M. Eminescu, foarte apreciată de publicul rîmnicean. Pusesem în scenă Luceafărul și Scrisoarea III, și inspirîndu-ne după amintirile lui I. Negruzzi și Gh. Panu și după monografia lui G. Călinescu, momente din viața poetului: Eminescu la Junimea, Eminescu și Creangă. Spectacolul, ce se deschidea cu două conferințe despre viața și opera poetului, făcu săli pline și a trebuit să-l repetăm. După acest succes – era în 1947 – Elena Grigoriu a fost anchetată, reproșîndu-i-se că „șezătoarea”, inclusiv conferințele, au fost pătrunse de un spirit naționalist și reacționar. Capetele pătrate, dogmatice, antinaționale, începeau să intre în acțiune.
Cu tot zelul depus la această „șezătoare”, unde, printre altele, interpretam rolul lui Mircea din Scrisoarea III, și la „cerc”, unde eram partizanul lui Titu Maiorescu împotriva celor care susțineau, cu un simplism din ce în ce mai agresiv, „tendenționismul” lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, primul meu mentor n-a fost să fie profesorul de Română, ci profesorul de Latină, Dumitru Crăciun, poet și traducător din marii scriitori ai Romei. Un bărbat mijlociu de statură, cu mustață bogată, purtând baston și vorbind în dulcele grai moldovenesc. Sfătos, ca un bătrîn de la țară, deși cred că abia trecuse de 40 de ani, Moș Crăciun – cum îl numeam noi cu simpatie – ne povestea isprăvile zeilor și eroilor antichității ca pe un basm. în cea mai aridă lecție, punea spiritul sau șugubăț, care ne făcea să învățăm, fără prea mari eforturi, prepozițiile cerînd acuzativul, orînduite în versuri, spre a fi mai ușor memorate.

Capitol din volumul „Efectele dosarului Dalmațian”, Editura Albatros, 1995