Spații culturale nr. 6 (10)
VALERIU CUȘNER
ULTIMUL SPECTACOL
După murdara, zdrențuită cortină, cineva
trage draconice sfori.
Noi, histrionii Marelui Circ, păcătoși de
duzină, obosiți și mereu înșelați, osândiți
la odiosul spectacol, batem din palme
așteptând un miracol;
„Să intre! Să vină, mult anunțata Mess(i)alină!”
Din bezna mulțimii, un cabotin de duzină
încearcă cu-n deget prin gaura pânzei,
să afle dacă
Dincolo mai este lumină.
(Apoi disperat trage de sfoară).
Din spatele ei doar un nebun urlă;
„Nu trageți!
Se rupe!
Este doar
ultima voastră cortină!”
PASSWORD
Se vând vorbe mari pe autostradă.
Mulțimea se-nghesuie ca la pomană;
deasupra ei trăncănește-o menadă:
„Drumul spre mult râvnita Nirvană, doar cu oferta noastră vă este deschis!”
(Pentru visători cel mai criptat Paradis).
„Scrieți-vă gânduri codificate, fără capăt
și chiar fără coadă.
«Password»-ul păstrați-1 numai în voi!
Nimeni n-o să acceadă la bancomatul vieții de-apoi.
De-apururi seifurile voastre vor rămâne închise
pentru toți mandatarii de vise!
Puteți muri liniștiți!
Nu-i chiar un păcat dacă și ADN-ul vostru nicicând nu va fi descifrat?”
CÂNDVA
Cândva
munții se vor prăbuși în mare,
morții vor pluti în morminte.
Oamenii vor deveni fiare,
urletele lor – necuvinte.
Cândva
ziua se va ascunde-n noapte,
planetele se vor ciocni pe rând,
moartea se va naște din moarte,
soarele se va stinge arzând.
Atunci
va ploua numai cu stele.
Clepsidra timpului vă vântura alt nisip,
cerul se va spulbera în beznă,
Cel de Sus va-mprumuta un alt chip.
PLOUĂ
Ploaia pătrunde-n adâncuri bolnave,
norii descarcă puhoaie murdare,
fulgere oarbe izbesc în vitralii,
rânjind cu zodii înșelătoare.
Nici un câine nu-și latră durerea,
vântul spulberă vise amare.
Pustiul și-așterne gunoaiele-n noi,
depresiile-și caută negre altare
spânzurându-și neînviații strigoi.
Viperele ies de prin gunoaie
devenind pâraie otrăvitoare.
Veninul se scurge din amintiri
disimulându-ne înfățișarea
prea ticăloasei noastre meniri.
Victoria Milescu
AUGUST, POVEȘTI
Nimeresc din greșeală în viața ta, e cald totuși timpul merge-nainte o bătrână în baston vorbește cu vrabia de pe trotuar care-i răspunde cu glas dogit lângă zidul școlii de hipoacuziei vopsit galben-pai un bărbat căzut încearcă să își adune foile risipite cine ești? îl întreb Nimeni bine, eu sunt Ulise traversez marea autostradă prin valul mașinilor isterizate cumpăr un bonsai auzind că acest copăcel se sacrifică și moare dacă stăpânul i se îmbolnăvește preluându-i tot răul pe trotuare copacii vânjoși țin blocurile să nu se prindă în brațe strivindu-și vremelnicii locatari în piață pepenii verzi, galbeni plesnesc aruncându-și semințele-n aer ca pe niște dinți stricați cine ești? îl întreb pe bărbatul care-i aruncă din remorcă Merlin
ok, eu sunt Sperietoarea… cobor spre hală
ochii animalelor dezosate se rostogolesc nu pe acolo, Cinderella intru la farmacie
înghit încet pastilele albastre cu apă din fântâna Carpaților sughiț, vomit calc pe coada unui caniș ce-mi sare la gât stăm așa încleștați până trece echipajul stelar așteptând ploaia cu îngerii solitari intru la magazinul pentru copii cumpăr o jucărie
dăm buzna în banca vopsită-n portocaliu strig, latru, ameninț
peste câteva clipe suntem în dubă cu mâinile răsucite
încerc să scriu
pe foile ce acoperă fața radioasă a Frumoasei adormite
ce doarme de o mie de ani
ca noi toți de s-ar trezi ne-ar trezi
ar ține un discurs tușind ușor iar prințul din înalta Societate a Poeților Anonimi ne-ar ridica în rang cine ești? mă întreabă cerberul Nimeni…
mai e cineva pe fir?
Spuneți-mi, dacă vreți, copac sau ghimpe sau gheonoaie spuneți-mi semafor defazat .sau coajă de pâine în ploaie scriu pe zidul ce-mi icse-n cale cu pieptul gol: și aici am murit, și acolo în orașul cu zbaturi de smoală circulăm orbi, betegi, ciungi printre șinele contorsionate printre cortegii, tribune improvizate unde un ins țipă în microfon: liniște! spaimele vin în vârful picioarelor ne târâm la spectacolele vorbind despre alte spaime
trag după mine pielea grea, bătută cu diamante mă ascund într-un cărucior de păpuși pe un banner pozez dezbrăcată aerul țipă când îl respirăm
mierea nu mai suportă să fie dulce apa a obosit să o bem
spălându-ne de zgura întunericului mic pentru întunericul mare marea va face din mine nisip să ia forma tălpilor tale ciugulite de pasările
pierind de sete lângă marea cea mare spuneți-mi, dacă vreți, zâmbet fiindcă și moartea zâmbește uneori la o glumă bună viața e o glumă bună în toate ocaziile…
GÂNDIND CA FLUTURII
Te aștept în orașul asediat de fluturi unde bătăile inimii dărâmă turnul cu sute de ochi albaștri în pomi cresc cireșe cu aripi vișine cu gust violet piatra
aruncată de un copil din lumea cealaltă sparge vitrina cu unelte de pescuit eliberându-le
trupul meu ia foc vara la ferestre zâmbesc flori cu cearcăne udate de stele
când noi dormim
cerul pune câte o picătură din sângele lui din loc în loc vino căci ziua de azi se duce și mă târăște cu ea oprește-mă în lumea cu oasele tari ce te îmbrățișează scrâșnind.
Constantin MIU
IMAGINARUL MENTAL
„Hematomul roșu”
Editura Andrew, Focșani, 2008)
Gheorghe Mocanu.
Sunt inși care-și arogă statutul de așa-ziși critici literari, semnând – cred ei – tot felul de prefețe și postfețe, fără a iniția cititorul în creația unui poet sau prozator. în realitate, aceștia se comunică (autocomunicarea, de care vorbea Tudor Viuanu în studiul său Dubla intenție a limbajului și tranzitivitatea stilului), rezumând – de cele mai multe ori – școlărește „povestea” pe care o propune scriitorul. în acest sens, are dreptate eseistul sucevean, Florian Bratu, care opina: „ Este foarte ușor să critici, dar este infinit mai greu să fii tu însuți prin ceea ce rostești, fără să te sprijini, cum o face câte un critic ce se așază, plin de el, pe pilonii arhitecturii unei opere pe care o re-descrie, sub cuvânt că o explică.” (în revista Metamorfoze, nr. 102, august 2009).
Așa se întâmplă și cu prefațatorul romanului Hematomul roșu (Editura Andrew, Focșani, 2008), semnat de Gheorghe Mocanu. Pe mai bine de jumătate de pagină, prefațatorul – Th. Codreanu – rezumă subiectul cărții, când putea – dacă tot a amintit volumul ce-a marcat debutul editorial pentru Gh. Mocanu, precum și premiul obținut din partea Filialei Bacău a USR – să menționeze măcar atuurile primului roman „bine primit de critică” (op. 5). De asemenea, Th. Codreanu se cuvenea să găsească, din aceeași perspectivă, fie asemănările, în privința tehnicii narațiunii și de realizare a personajului, fie
deosebirile între primul roman și cel de față, relevând astfel propensiunea spre epic a lui Gh. Mocanu.
Prefațatorul încearcă să demonstreze cum a reușit autorul să nu rateze această scriere, deși a folosit un clișeu în vogă mai cu seamă în anii ’90 – eroul care a suferit din cauza imixtiunii securității în viața sa: „Gheorghe Mocanu dovedește o remarcabilă finețe în a surprinde jocul dintre actualizare și potențializare a antitezelor. în plan real, sunt actualizate cinci zile din accidentul provocat de agenții răului, cu eforturile medicilor de a-i salva viața; în schimb, în planul potențializării, eroul trăiește cinci ani în care cunoaște procesul, condamnarea și pușcăria, divorțul cerut de Alexandra, momentul revoluției din decembrie 1989…” (p. 7).
După ce face o apropiere între noul roman al lui Gh. Mocanu și Sărmanul Dionis (Eminescu), precum și La țigănci (Eliade), pe dihotomia propusă – actualizare/ potențializare, avansând și ideea că în aceste trei scrieri „…inconștientul devine o oglindă nu doar a trecutului, ci și a viitorului”, Th. Codreanu conchide: „Dar nici Eminescu, nici Eliade nu au pretins că scriu literatură fantastică, ci doar că au pătruns în zone ale realului care scapă rațiunii umane” (p. 7-8). Mai precizăm doar că cei trei scriitori au explorat nu zone ale realului care scapă rațiunii umane, ci subconștientul, care – se știe – are specific o altă temporali ta te de cât cea din realitate, de obicei excesiv dilatată. De aici, fractura temporală dintre cele două planuri: realul și subconștientul uman.
Noul roman al lui Gh. Mocanu – Hematomul roșu – își desfășoară fluxul evenimențial pe două planuri inegale – real și mental. în primul plan, aflăm de teribilul accident de mașină (pus la cale de câțiva agenți de securitate) de care are parte Zlateș Velniceanu, precum și de eforturile susținute – timp de cinci ore – ale medicilor, pentru a resuscita victima. Al doilea – cel mental – cuprinde, mai întâi, viziunile coșmarești pe care subconștientul doctorului le „operează”, aparent ca niște flash-uri, însă în realitate au o temporalitate excesiv dilatată, iar mai apoi momente regresive din viața protagonistului.
în planul realului, în timpul urmăririi (în plină noapte, pe o furtună îngrozitoare, cu ploaie ca a unui diluviu dantesc, din spatele autoturismului doctorului se apropia, amenințător, o mașină, iar din față, gonind nebunește, se îndrepta chiar spre el o alta), imaginile de coșmar sunt vădit augmentate, anticipându-se astfel cele din celălalt plan: „Monstrul își mărea viteza cu ochii holbați într-un peisaj galben- roșcat, catapultându-și la fiecare sclipire a hăului, dimensiunile.” (p. 11). Imaginea aceasta reapare în planul mental, de astă dată îmbogățită cu elemente ale realului: „.. .îi reveneau în memorie imagini trăite la intensitate maximă în noaptea aceea de coșmar (…)
Monstrul se apropia mereu, avea acum mai multe capete, în fiecare regăsea chipurile acestor indivizi. Chipul directorului spitalului era vârful de lance (acela care îl ura de moarte pe Zlateș, și care pusese totul la cale – n. n.); în imediata apropiere văzu fața șefului Miliției. Apoi cel al securistului, al martorilor (mincinoși ordinari și profitori – n. n.), al secretarului de partid din facultate.” (p. 41). în starea de inconștiență, singurul care va „lucra” este subconștientul lui Zlateș: „Subconștientul său dicta direct din neant întrebări în care nu găsea nici un răspuns. Cine este el, de fapt? Ce meserie are? (…) De ce subconștientul său cerea acum cu insistență expertiză?” (p. 21).
în cele ce urmează, ne vom opri la două secvențe, din care transpar „creațiile” imaginarului mental, unele dintre acestea fiind veridice, altele ținând de fantasticul coșmaresc al sinelui.
1. „Trezit” parcă într-o altă lume (cf. p. 24), dr. Zlateș își vede propriul mormânt: „Se aplecă, încercând să-și atingă mormântul și se înfioră de imaginea lui dezolantă: pâlpâiau lumânări cu flăcările tremurând a pustiu (…) Puse degetul pe flacără și simți ceva straniu: flacăra era rece (…) Luă un pumn de țărână, o duse la ochi, era galbenă, arsă de soare.” (p. 25). Am subliniat, în citatul reprodus, verbele la perfectul simplu, spre a se observa că și la nivelul registrului verbal totul pare că se petrece în fața ochilor cititorului.
Autorul complică și mai mult situația: Zlateș vede cum la mormântul său vin să depună flori mama sa, soția și un nepot: „Vin două femei, una tânără și alta bătrână, în haine negre (…) Femeile aprinseră lumânările și le înfipseră în țărână (…) Ar fi vrut să-i strângă mâna lui Tudor (…) Ar fi vrut să o mângâie pe Alexandra (soția – n. n.). Să-i șteargă lacrimile. Să- i spună că este viu. Că totul e o farsă (…) Nu-și mișca însă trupul, simțurile lui se terminau la limita trupului său.” (p. 26, 27). Este aici un joc subtil aparență/ esență: mentalul imaginar creează aceste imagini veridice, iar subconștientul îi arată cealaltă „realitate”. Așa se explică multitudinea întrebărilor pe care și le pune protagonistul. „Cine era el de fapt și ce făcuse? Ce voiau ceilalți de la el? (…) în ce împrejurări se produsese ruptura cu realitatea? (…) Până unde ființa mea este alcătuită din aspecte reale și unde încep cele imaginare? (s. n., p. 28,31). Credem că în această ultimă întrebare (subliniată de noi) stă – de fapt – cheia înțelegerii mesajului cărții lui Gh. Mocanu. Granița dintre real și imaginarul mental este imperceptibilă. De aici și glisarea celor două planuri unul în celălalt.
2. Paginile care formează a doua secvență și care țin de imaginarul coșmaresc al mentalului protagonistului pot face parte lesne din orice antologie a fantasticului sinelui. Din fragmentele pe care le vom reproduce, cititorul va sesiza felul armonios al îmbinării narațiunii cu descriptivul. Predomină registrul verbal (în privința categoriilor gramaticale), tocmai spre a se lăsa impresia că cititorul poate vedea ceea ce vede/ imaginează personajul: „I se părea că totul în jurul lui se mărește și numai el se micșorează văzând cu ochii. Praful pe care îl respira părea țărână uriașă plutind dincolo de orice zare. Particulele imense se loveau de un obiect rotund aflat în suspensie. Era un butoi cu dimensiuni nelumești (…) Dar butoiul plutea nestingherit. Se clătina ușor, gata să pornească într-o cursă căreia îi lipsea doar startul. Zlateș asista neputincios la tot ce se întâmpla în jur. își frecă ochii, încrezător în clipa când trebuia să-și limpezească simțurile. Un stâlp susținea butoiul. Părea piciorul unui atlet pironit în zgură (…) Stâlpul cobora între dealuri galbene și văi întunecate, tăiate de-a lungul și de-a latul de râuri adânci. Copaci fără ramuri și fără frunze, cu trunchiurile negre, ușor aplecați într-o singură direcție se prelungeau peste dealuri (…) Butoiul uriaș își începu coborârea, lent la început, apoi hotărât (…) De astă dată își vedea neputința triumfând (…) Butoiul cobora spre pământ, gata să se prăbușească. Zlateș îl privi cu spaimă. Părea că și el se prăbușește odată cu butoiul uriaș (…) Butoiul părea acum tot mai aproape, părea că se năpustește asupra-i să-l doboare.” (p. 32, 33, 34, 35). în fragmentul reprodus de noi, coșmarul este conturat, pe de o parte, de inversarea proporțiilor, pe de altă parte de surprinderea obiectului amenințător, în mișcare. De aceea, autorul – am spus – îmbină în chip armonios narativul cu descriptivul. Iar imaginile acestea anticipează un alt „monstru” – judecătoarea care-1 va condamna pe Zlateș la 5 ani de închisoare. în melanjul celor două planuri – repetăm – aproape imperceptibil, rezidă împlinirea acestui op al lui Gh. Mocanu.
PORTRETE ÎN PENIȚĂ
FLORENTIN POPESCU
Nasc și la Sihlea regizori
Pe la începutul verii lui 1975, când mă aflam printre primii nou-veniți în blocul scriitorilor, abia ridicat în strada Apolodor, nu cunoșteam prea multe persoane din breasla mânuitorilor condeiului, deși mă stabilisem în Capitală în urmă cu vreo patru ani. Așa se face că, pe lângă bucuria de a scăpa pentru totdeauna de trambalările de la o gazdă la alta, dintr- un cartier într-altul, am trăit-o și pe aceea de a-i cunoaște ceva mai îndeaproape pe „colegii de breaslă” cu care aveam să trăiesc sub același acoperiș de beton mai bine de șaisprezece ani. Și când astfel de vecini (de palier, de scară, de bloc) erau locatari precum Eugen Simion, Camil Baltazar, Laurențiu Ulici, Bujor Nedelcovici, Stelian Cucu, Roger Câmpeanu (secretar general de redacție de la „România literară”), cei doi Nicolae (Teică și Crișan), Viola Vancea, Maria Rovan și încă destui alții, bucuria era și mai mare.
Dar printre locatarii din strada Apolodor se mai aflau, pe lângă poeți, prozatori și critici, regizori de film și medici, ba chiar și muzicologi (dacă mă gândesc lă conjudețeanul meu buzoian Petre Codreanu, ajuns ceva mai târziu director al Operei Române).
Atunci, în vara lui 1975 (sau poate toamna, nu-mi mai amintesc cu exactitate) l-am cunoscut și pe „conu Alecu”, regizorul de teatru și de film, scenaristul, actorul, poetul și prozatorul Alecu G. Croitoru, născut în satul Bogza al comunei Sihlea, din fostul județ Râmnicu Sărat. Omul și artistul din el nu s-au dezmințit din chiar prima lui întâlnire cu viitorii vecini pe care întâmplarea îi adusese sub același acoperiș cu el.
Momentul, pe care l-am mai relatat undeva (în cartea „Amintirea care ne rămâne”, din 2003), ține de anecdotică și cred că merită să-1 povestesc acum.
La prima ședință a locatarilor, desfășurată în sala uzinei de la subsolul blocului, a apărut și „conu Alecu”, cu ciocul pe care-1 poartă și azi la fel ca atunci, cu părul grizonat și cu o față zâmbitoare, bine dispus, gata să dea binețe oricui.
Ședința, ca orice ședință de acest fel, n-a avut – până la un punct! – nimic spectaculos. S-au ridicat unii și alții aducând în discuție fel de fel de lucruri și fapte mărunte, cum se-ntâmpla pe atunci în cazul blocurilor noi.
După ce i-a ascultat cu atenție pe antevorbitorii săi, s-a înscris la cuvânt și conu Alecu. Și cu aerul cel mai serios din lume a început să relateze cum într-o dimineață, trezindu-se ca de obicei pentru a începe o nouă zi de lucru, a rămas stupefiat văzând că lângă el, în pat, se afla o negresă. Nu i-a venit a crede și, cercetând totul mai atent, a descoperit în cele din urmă că negresa nu era altcineva decât propria-i soție. Soție pe care, chipurile, o afumase un coș al blocului, care coș fusese prost făcut și prost amplasat, așa încât răspândea toate reziduurile în apartamentul familiei Croitoru…
Imaginați-vă numai cât efect a putut produce istoria cu pricina, mai ales când ea a fost „pusă în scenă” de un regizor (care era în același timp și un bun actor, deținând adică două tehnici pe care, punându-le în aplicare, este imposibil să nu obții efectele scontate în fața publicului.
Să fi fost, cred, prin anul 2000 când conu Alecu și-a reeditat un volum de poeme de dragoste, în ediție bilingvă, română-franceză, și s-a hotărât să-i facă lansarea la Muzeul Literaturii, unde eram redactor la revista „Mânu scrip turn” și unde pe vremea aceea aveau loc manifestări literare frumoase, remarcate ulterior și în presă, la radio și televiziuni.
Și cum ne cunoșteam de atâta amar de vreme, conu Alecu m-a rugat să-i prezint cartea după ce, bineînțeles, mi-a dăruit-o cu autograf cu ceva timp înainte.
Lansarea a fost o reușită, la care a contribuit și micul recital din „opera poetului”, susținut de câțiva studenți de la Institutul de Teatru și Film, unde scriitorul lansat era și profesor.
Nu intru în detalii. Cert este că după lansare și după terminarea festivității propriu-zise, ne-am retras, într-un grup ceva mai restrâns, într-unul din birourile muzeului și în fața unor păhăruțe de whiskey (pus cu generozitate la dispoziție de poet), am asistat la un inegalabil și greu de descris „spectacol” în care al. G. Croitoru (care avea, înainte de toate, mult umor), și-a demonstrat, firesc și fără „regie prealabilă”, multele lui virtuți: de actor, regizor, cineast, profesor în arta dramaturgiei și teatrului etc. Secvențe de la examenele cu studenții, întâmplări din timpul unor filmări prin țară, momente comice din diverse alte împrejurări și locuri – toate într-o „interpretare” pe cât de originală, pe atât de „savuroasă” – au format, ca să zic așa, un scenariu pe care, urmărindu-1, Al. G. Croitoru ne-a oferit nouă, puținilor lui spectatori, clipe greu de descris și, se subînțelege, de neuitat.
Deschid dicționarul „Vocație și destin”, publicat de Valeriu Anghel și Alexandru Deșliu în anul 2000 și din cele șase sute de fișe pe care le cuprinde, mă opresc la aceea a lui Al. G. Croitoru, din care aflu că fostul meu vecin de bloc, din care a plecat în 1991, este profesor de arta regiei de film și televiziune la Facultatea de Arte a Universității Hyperion din București, membru al Academiei Tiberina din Roma și al Comitetului Național Român CIDALC (Comitetul Internațional pentru Difuzarea artelor și Literelor prin Cinematograf).
Dar, dincolo de „comitetele și comițiile” din care a făcut ori face parte, „conu Alecu” are în spatele lui o operă literară și cinematografică demnă de toată prețuirea, apreciată ca atare în lumea specialiștilor. „Merii sălbatici”, „Vârstele omului”, „Lupul mărilor”, „Răzbunarea”, „Al treilea salt mortal”, „Am o idee”, „Miezul fierbinte al pâinii” ș.a., la care se adaugă peliculele despre lumea folclorului românesc: Călușarii, România – județul Neamț ș.a.).
Din același dicționar aflu că nu sunt puține filmele pentru care Al. G. Croitoru a primit distincții internaționale la Paris și la Roma, că a făcut parte din jurii internaționale de film la Bruxelles și Versailles, apoi că a regizat o serie de spectacole de teatru în țară și peste hotare și că a interpretat diverse roluri în unele filme românești de lung metraj.
înadins l-am lăsat la urmă pe poetul Al. G. Croitoru, cel care în textele lirice ni se dezvăluie ca un sentimental discret, cultivator al metaforei simple, fără zorzoane, al exprimării lapidare, limpezi și pe înțelesul tuturor.
Personalitate polivalentă a culturii, Al. G. Croitoru a fost și rămâne un tip nu numai manierat și de o politețe cum nu o au prea mulți, ci și un ins deschis dialogului, gata în orice clipă să-ți ofere câte ceva din tolba lui plină de experiența de viață, dispus (la o adică și dacă o meriți) să-ți ofere prietenia lui.
Lucru rar, și care dovedește încă o dată că la Sihlea Râmnicului nasc nu numai regizori, ci și oameni cu suflet mare.
Nicolae Havriliuc
Portrete în mișcare
Scriind și publicând Portrete în peniță (București, Rawexcoms, 2009), Florentin Popescu depune mărturie pentru lumea prin care a trecut în devenirile sale literare, evocând personalități din literatura și cultura românească de la care, sincer și modest, a avut întotdeauna câte ceva de învățat.
Așa cum se știe, portretul este o descriere de particularități fizice și morale ale unor ființe reale și imaginare. în cazul portretului lui Florentin Popescu, ființele poartă marca realității și, de aceea, textele evocatoare sunt legate între ele printr-un topos dat de sintagmele cred că l-am cunoscut, când l- am cunoscut, așa l-am cunoscut, l-am cunoscut târziu etc. Toposul plasează personajul într-un decor de simțire și de gândire (frecvent fiind Bucureștii deschis mai tuturor experiențelor și experimentelor literare cu sedii de ziare și reviste, edituri, cofetării, cafenele, cenacluri, muzee etc.) unde întâlnirea cu ochiul observator, selectiv și subiectiv al autorului declanșează conexiunea privirilor, schimbul de replici, gesturi, confesiuni, prilejuind cunoașterea și fixarea interlocutorului în portrete sugestive și pline de mișcare. Alteori portretizarea începe cu așezarea personajului într-un preexistent de configurare prin anecdotă.
Un loc aparte îl ocupă în lucrare personalizările companionilor veniți din matricea buzoiană, congeneri autorului: Radu Cârneci, Ion Gheorghe, Mircea Ichim, Gh. Ciobanu, Alex. Oproescu, Bucur Chiriac, Passionaria Stoicescu,, Gh. Istrate, A.I. Zăinescu. Chipurile unora transpar din scene pline de umor sau din secvențe decupate cinematografic. Urmează personala individuală și de grup a profesorilor și colegilor de la Facultatea de Limbă și Literatură Română din București: Ion Rotaru, Florin Costinescu, Tudor Octavian, Vasile Blendea, Alexandru Mica, Al. Piru, Romul Munteanu, Ion Dodu Bălan, Dumitru Pricop, George Arion.
Interesante ca surse documentare sunt portretele colegilor de redacții și din breasla scriitoricească de la sfârșitul secolului al XX-lea: Mircea Micu, Tia Peltz, C-tin Turturică, Alex. Clenciu, Mircea Sântimbreanu, H. Zalis, Florin Muscalu, Valeriu Bârgău, Ovidiu Papadima, C. Stănescu, C-tin Daniel, Gh. Tomozei, Aureliu Goci, Daniel Turcea, Petre Ghelmez, Grigore Vieru, C. Carbarău. Câțiva dintre grei ai zilei sunt surprinși în ipostaza omului și a artistului D.R. Popescu (om cu zâmbetul calm și prietenos, opera solidă), Mircea Horia Simionescu,
Dan Smântânescu. Cele mai multe dintre evocări au fost scrise în anii senectuții, apelându-se la memorie. Și chiar dacă marginile memoriei ar părea pe alocuri îngălbenite de timp, portretele sunt animate prin verva scrisului, prin verbul atent distribuit spre a da culoare și strălucire ființei din chenar. Înainte de includerea între coperțile cărții mai sus amintite, textele au fost supuse lecturii publice, fiind tipărite în revistele: Dor de dor (Călărași), Litere (Târgoviște), Pro Saeculum și Oglinda literară (Focșani), Cafeneaua literară (Pitești), Sud (Bolintin Vale) și Spații culturale (Râmnicu Sărat). Parcurgând aceste portrete în peniță pe care le-aș numi segmente biografice sau inspirate surse pentru viitoare biografii, am avut sentimentul intrării în contact cu o umanitate canonică așa cum a fost și cum se continuă într-un climat românesc de creație, iar în Florentin Popescu să întrevăd un cronicar al sufletelor alese (prin sine și riguros selectate). Nota distinctă a acestui breviar de literatură română se află în dexteritatea scriitoricească a Iui Florentin Popescu de a fi, dincolo de evocare și de construcția discursului, un povestitor de personaje și-n ultimă instanță un povestitor de sine.
