Spații culturale nr. 91 (11)

Tudor CICU

Lecția bunătății și iertării

Lumea celui de lângă noi nu seamănă cu cea a noastră, cum nici ziua de mâine cu cea de azi, căci lumea fiecăruia dintre noi e din ce în ce mai grăbită spre ceva necunoscut. Dar a o surprinde din timpul tău și a o arăta așa cum e într-o viață de om, multora dintre noi ni se pare un act temerar al unui vrăjitor amânat cum este scriitorul. Căci a descrie viața unei lumi, așa cum a fost și trebuie să o fi trăit cineva, în tragismul și frumusețea ei, incluzându-i aici atât cerul, infernul, ființa umană și adâncimea sufletului ei, îndrăzneala aceasta chiar constituie un act temerar, iar cel care o și scrie trebuie să o facă în așa fel încât și cititorul să poată spună: o, da!, „cartea e și ea o lume”. Ficțiunea, alergând pe urmele realității, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea literatură, fiindcă ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul realității. Am reținut din Biblie, ca bună învățătură, că „iertarea (împreună cu bunătatea) este privilegiul celor puternici”. Cioran spunea în „Cartea amăgirilor”, că „cine a înțeles că lumea asta nu întrece condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Observam la filosoful din Rășinari, în scrieri, ce mare era bucuria de a fi învins pentru o clipă zădărnicia celor spuse în Biblie, în cartea deșertăciunilor vieții! Citindu-l pe Cioran și comparând cele scrise în Biblie, îmi făcea impresia că el își scria gândurile ca un condamnat la moarte, iar tot ceea ce scria era hrana acelor singurătăți ale sale. Nu căutăm noi, iscodind în fiecare scriere, cam ce am pierdut pentru totdeauna? Ori, cum aflăm din narațiunea Întoarcerea la simplu de Cosmin Șontică (ed. Editgraph, 2023), a cărei lectură tocmai am început-o (și vom încerca a o decripta), viața trebuie trăită înainte de a o scrie, fiindcă „viața unui om poate avea și umbre, și lumini”, așa cum ne spune în epilogul nuvelei sale.
Doctorul din nuvela lui Cosmin Șontică, cel care îl însoțește în călătorie prin tărâmul dintre viață și moarte pe eroul nuvelei Întoarcerea la simplu, prin felul lui de a liniști oamenii, de a-i sfătui și „lumina” memoriei, încât să discearnă binele de rău, este un exemplu al Omului care iartă. Nuvela lui Cosmin Șontică ne duce cu gândul la pilda lui Iisus de pe munte (găsită în romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski), acea lecție dată ucenicilor însoțitori în fața stăpânului care-și bătea vita de povară, fiindcă sub atâta greutate nu se mai putea ridica de jos, iar Învățătorul ridică animalul de sub poveri și îi spune omului: „Și dă dovadă de bunătate în viață, ca să ai iertarea dincolo”. Nuvela e o sumă de relații în transmiterea mesajului ei către cititori și noi reținem, la finalul lecturii, că omul e o mașinărie tare complicată, alcătuită din lumini și umbre, că are și o mare necunoscută de natură psihologică; teama că tot ce se instaurează între el și lumea din jur îl poate descoperi, cu adevărat, printre semeni. Nuvela e chiar experiența unui pacient aflat între viață și moarte plecat într-o călătorie imaginară din care are să se descopere cu adevărat. Eroul ei, Ștefan Simionescu, e un om care își face singur norocul în viață, sau cel puțin așa credea el până își începe odiseea vieții, cu o hemoragie nazală, în timp ce se afla la volanul mașinii, alergând după cele necesare unui trai care să-i schimbe viața. Totul a început într-o zi de august, când „puteai sparge un ou pe capota mașinii” pentru a-l găsi prăjit gata. Din această întâmplare se trezește că e dus cu ambulanța la spital și aici pare a nu înțelege îngrijorarea de pe fața soției care îl vizitează. Aici în spital, în câteva momente, viața lui Ștefan „virase pe o stradă cu sens unic”: având ca finalitate decizia celor din spital de a fi, urgent, operat. Prins de spaima cu care vine năprasnica veste a operației, memoria eroului îi reține doar o plimbare la aer curat, în afara spitalului, apoi pe un bulevard, însoțit de doctorul misterios apărut instantaneu la căpătâiul său. Pe acest drum are loc o serie de întâmplări ciudate, multe în contradicție cu ceea ce știa el despre viață. Și asta pentru că, în căutarea „unei stele norocoase”, cei doi par a participa la o lecție platoniană despre sacrificiu, destin, prietenie și fericirea după care alergăm cu toții. Cititorul percepe și el, din nararea celor întâmpinate în călătoria imaginară (ale unuia pornit spre lumea cealaltă), o serie de senzații noi: lumina de „dincolo” care-l „cheamă” prin ușa de la cafenea, chelnerița care ia chipul mamei etc. În acele momente de cumpănă, în drumul său se interpun chipurile celor dragi, dar și senzații de uimire că natura îi pare, pentru întâia oară, ceva mai altfel decât o știa. În subconștient i se perindă întrebări multiple la care caută un răspuns: „e drept ce ni se întâmplă?”, „cine a spus că viața e dreaptă?”, „întotdeauna poate fi mai rău?” Precum și răspunsuri menite să aducă calmul unui suflet aflat în derivă: „oricine poate fi fericit, câtă vreme găsește acel ceva care îi face bine sufletului” etc. Cheia nuvelei Întoarcerea la simplu ne este dată chiar de doctorul misterios, însoțitorul eroului nostru din acea călătorie, care îi spune lui Ștefan că doar atunci când vom arunca de pe noi acele poveri a tot ceea ce am strâns într-o viață, în goana după găsirea fericirii (responsabilități, prejudecăți, nevoi, complicații, compromisuri etc), dându-le jos pentru a scăpa de ele, ne întoarcem la viața simplă, adică la viața normală.
Când pe urmele întâmplărilor dintr-o astfel de „călătorie” își pornește un prozator căutările, trebuie să te aștepți să-ți spună pe undeva, ici-colo strecurat în scriere, că omenirea are mare nevoie în aceste vremuri grele de speranță, de povești rupte dintr-un context firesc al realității de azi, fie și „învăluite” într-o ceață mistică și amestec de credințe și fapte, de povești despre bine, despre credință, în care încă „foșgăie” unii dintre semenii noștri. Fiindcă într-o nuvelă ficțională autorul se mișcă pe coordonatele eroilor săi, printre ei, ori cu ei odată, sau chiar pe urmele lor, în căutarea unor întâmplări cu personaje care iau în piept viața: (așa cum găsim în pilda cu slujitorul care fuge cu calul din calea morții, de fapt, alerga spre locul unde trebuia să aibă loc întâlnirea cu moartea, ori povestea cerșetorului întâlnit în drum, sau visul din cimitir, acolo unde e capătul (?) sau întoarcerea din drum). Tehnica povestirii în povestire pentru cititor este o adresare explicită a prozatorului în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreți, este o vorbire către cineva cu calitate de spectator, sau martor avizat la drama care planează în acțiunea narată. Că ne putem și întreba: suntem, oare, la limita dintre relatarea exactă a clipei, sau în lumea ficțională a închipuirilor? Ori mentalitatea fabuloasă a prozatorului acționează cu alte elemente și semne asupra cititorului său, spre a-l determina să-și pună și el acele întrebări menite să redescopere lumea? Cele două planuri îmbinate: real și ficțiune, dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârșirea unui mesaj cu aspirații în iubire (pe de o parte) și suava inocență, pândită de peste tot de o spaimă mai vastă ca amurgul cioranian (pe de altă parte), înseamnă că proza și-a atins scopul. Sau măcar, spunem noi, am găsit o parte din răsfrângerile noastre (mult căutate) în acel cântec tânguitor oferit de curgerea vieții, pe un drum al destinului, cu dureri, dar mai mult cu bucurii, așa cum ni-l dorim mai toți.
Iar în drumul acesta (nevăzut de nimeni), în nuvela de față autorul ne duce prin păduri virgine și halucinante, câmpuri cu flori luminoase, sate sărăcăcioase despărțite de garduri înalte de locurile în care cei bogați se lăfăiesc în de toate, prin gări unde au loc despărțirile și cele mai frumoase jurăminte de iubire, pe străzi străbătute de durerea unui cortegiu funerar…, toate acestea cu un singur scop: pentru a primi lecția prețuirii celor de lângă noi, cât timp mai sunt în viață. Cu alte cuvinte: „Oamenii prețuiesc cu adevărat o ființă abia în momentul când realizează că au pierdut-o”, concluzionează doctorul misterios din nuvelă.
Făcând proiecții cu trăirile sale în călătoria imaginară pe tărâmul dintre viață și moarte, petrecute în subconștient, proza lui Cosmin Șontică redă o călătorie cumva platonică în memoria eroului său, cu variante nenumărate în care poveștile oamenilor s-ar fi putut transforma în adevărate istorii de viață. Și arată că poate sta alături de oricare narațiune a vreunui romancier realist. Iar la finalul cărții, care îl pune și pe cititor în fața unei provocări, pentru a găsi răspunsurile de care are nevoie (ca în parabola lui Iisus față în față cu omul care își bătea de moarte vita de povară), cititorul va primi, ca happy end, lecția mult așteptată a bunătății și iertării. Nuvela pare a fi scrisă pentru „zăbava” celor plecați în călătorii scurte, de week-end, decurge cursiv, limbajul e nepretențios și înțelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira grația scrierii buzoianului Cosmin Șontică.

Ionuț CARAGEA

Un altfel de zbor

eu n-am fost autorul
acelui poem care m-a-nvățat
să fac primii pași
eu doar m-am ținut cu mâinile de cuvinte
așa cum fetița mea se ținea la un an
de bara din spatele căruciorului

apoi am simțit nevoia să zbor
se întâmpla pe vremea când voiam
să pun două galaxii
la urechile preafrumoasei mele iubite
iar din inelele lui Saturn
să aleg unul pentru
unirea destinelor noastre

am zburat atât cât a zburat și Icar
am căzut și m-am întors
în labirintul amintirilor mele
acolo unde trecutul mă urmărea
precum minotaurul regelui Minos

am fugit ce-am fugit
până când m-am hotărât să-l înfrunt
l-am îmblânzit cu un zâmbet
și de-atunci a devenit
prietenul meu cel mai bun

în ceea ce privește prezentul
nu pot decât să constat
că el vrea să mă-nvețe
cu aripa fiecărui poem
un altfel de zbor
unul mult mai înalt
și fără întoarcere

Floarea mea favorită

îți dăruiesc
floarea mea favorită:
inima

și ca să reziste
ți-o dăruiesc cu tot cu pământ
cu tot cu tulpină
cu tot cu sevă și rădăcină

tu doar pune-o
la fereastra ochilor tăi
și va înflori de miliarde de ori
pentru tine…

Mihai VINTILĂ

Umanitatea din noi

Despre Mircea Cărbunaru orice brăilean împătimit de SF a auzit. Lansat în anii 90 ca scriitor de proză scurtă de anticipație, Mircea a fost unul din numele care putea fi întâlnit în Almanahul Anticipația, revista Anticipația. Jurnalul SF sau în diversele fanzine și publicații care apăreau în anii 1990-2004 atât la Brăila cât și în țară. Realizator și de emisiuni radio și promotor al genului, Mircea Cărbunaru dispare din peisajul revuistic și al genului ani de zile pentru a reveni în 2017. De atunci coordonează fanzinul ArtZONE din Brăila și începe să publice cărți. Prima este o culegere de povestiri intitulată Colecționarul și alte povestiri stranii, editura UP. București 2022, bine receptată de public, iar acum primul său roman, Păsări de titan, apărut la aceeași editură UP în 2023.
Trebuie să spunem din capul locului că acest roman de debut nu este, paradoxal, al unui debutant. Se vede din scris, din modul în care conduce acțiunea, din conturarea personajelor, din aproape tot ce conține. Practic, Mircea Cărbunaru a reușit să treacă de la proza scurtă la roman fără a-și pierde farmecul și arta de a scrie. Mulți autori au probleme la această trecere, dar la Mircea ele par a nu exista, din contră, parcă scrie mai bine.
Construit pe ideea marilor romane spațiale, Păsări de titan este un roman pe care cu greu l-aș încadra într-o categorie de SF. Este în același timp un roman de tip space opera, un roman hard SF dar și unul military SF. O caracteristică majoră a scrisului lui Mircea Cărbunaru în acest roman este posibilul. Tot ceea ce descrie ni se pare posibil, personajele sunt cât se poate de posibile, iar evenimentele le putem privi cu o mare doză de probabilitate că se pot întâmpla așa cum le-a văzut el. Este unul din cele mai realiste romane SF pe care le-am citit în ultima perioadă.
Povestea este plasată într-un viitor în care omenirea a ajuns la marginea sistemului solar și tocmai intră într-o nouă zonă de cucerire a spațiului, când are loc contactul așteptat cu o altă civilizație. Acest contact este, din păcate, unul sângeros, civilizația extraterestră (xiliană) fiind una militaristă și dornică de exterminare a altor civilizații. Și așa omenirea se găsește implicată într-un război fără voia ei. Nici pe Terra situația nu este foarte bună. Statele s-au grupat în alianțe în jurul unor poli de interes. Avem Alianța Nordică în frunte cu SUA, Alianța Europei, Alianța Pacificului de Vest, Rusia, China, India etc. Autorul urmărește acțiunile Alianței Pacificului de Vest, o alianță alcătuită din statele care au mai rămas în Oceania după încălzirea globală care a ridicat nivelul apelor, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Coreea Unită. Cele două figuri importante sunt Amalia Graham, președinta alianței, și amiralul Aldous Mercer Warren. Nu lipsesc din poveste tot felul de intrigi politice cu personaje bine conturate, precum secretarul Robert Kilpatrick, reprezentantul Japoniei, Haiate Tajima sau viceamiralul Harold Preston.
Saga politică de acasă este perfect amestecată cu războiul. Figura lui Sid Carver ca personaj al acestei conflagrații, om de modă veche, erou al unor episoade militare pământene, este firul care duce cititorul în zonele de război, în acțiunile de luptă. Tiparul eroului nostru este unui pitoresc, un adevărat lup singuratic care trece prin transformări interioare, ajungând chiar să accepte posibilitatea de a conlucra cu inteligența artificială pentru binele general al omenirii.
Trebuie să mai precizez că autorul nostru a căutat să iasă în evidență nu numai prin poveste, cât, mai ales, prin inovațiile tehnice pe care le-a presărat cu un firesc extraordinar în roman. Avem conturate idei despre viitoare motoare, arme de luptă tot mai sofisticate, ba chiar și noi tipuri de aliaje bazate pe titan. Pentru a sublinia mai bine aceste aspecte de noutate, Mircea Cărbunaru folosește chiar în titlu ideile sale. Astfel, păsările de titan sunt de fapt mașinile zburătoare cu un singur pasager, care atacă trupele extraterestre asemenea avioanelor de vânătoare din ziua de azi. Ele sunt făcute dintr-un aliaj de titan și au proprietatea spectaculoasă și utilă de a-și schimba forma și de aici portanța. O altă idee fezabilă și bine strunită este aceea de a se consolida cu fiecare lovitură inamică primită. Practic, o astfel de navă implicată în luptă, în loc să fie distrusă, își îmbunătățește caracteristicile elementelor metalice cu fiecare lovitură primită de la inamic! Iată o speculație științifică pe care nu am mai întâlnit-o în romanele de această natură.
Scris cu o mare atenție la detalii aparent nesemnificative, precum culoarea și structura meselor de consiliu sau culorile culoarelor prin care trec personajele, cu inedite inovații de natură tehnică, cu suciri și răsuciri politice familiare tuturor, cu momente de luptă galactică reușite, Păsări de titan este un roman foarte bun. Bine structurat, cu treceri reușite de la un plan la altul, cu personaje memorabile, cu întorsături care nu lasă cititorul să adoarmă, este un roman modern din toate punctele de vedere. Limba în care este scris este una aparent simplă, cu straturi de înțelegere care pot duce cititorul cu mintea în alte locuri. Este o artă de a scrie bine strunită și prelucrată până la a fi armonioasă. Puternic vizual, romanul poate fi oricând un scenariu al unui film reușit din domeniu.
Păsări de titan este mai mult decât un debut al lui Mircea Cărbunaru, este o consacrare a sa în domeniul pe care îl iubește atât de mult – SF. Este un roman despre umanitatea din noi. După un astfel de roman nu îmi rămâne decât să mă întreb: pe când o continuare?

Mircea Cărbunaru, Păsări de titan, București, editura UP, 2023, 208 pagini.

Nina-Elena PLOPEANU

Și Dumnezeu are ochi albaștri

Volumul ce poartă titlul de mai sus, a apărut la sfârșitul lunii octombrie 2023, la Editura Editgraph din Buzău și a fost lansat la Târgul de carte de la Focșani organizat de către Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu la Galeriile de Artă. Romanul amintit aparține scriitorului Gheorghe Mocanu, membru al USR-filiala Bacău din 2009. Scriitorul amintit a avut în toamna aceasta o altă bucurie importantă fiind premiat pentru a treia oară de către filiala căreia îi aparține, de data aceasta, pentru volumul de povestiri și nuvele intitulat Dihonia.
Așa cum se poate observa, romanul, Și Dumnezeu are ochi albaștri, o construcție amplă cu mai multe personaje în care acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, are un titlu seducător. Într-adevăr, se pare, așa cum reiese din ultima parte a volumului, că scriitorul a avut o întâlnire cu Divinitatea pe patul de spital în timpul pandemiei. În sprijinul ideii susținute menționăm faptul că simbolistica ochiului este deosebit de complexă și apare în arta sau literatura tuturor spațiilor istorice încă din cele mai vechi timpuri; ochiul înseamnă viziune, înțelepciune, cunoaștere, putere divină, taine ascunse. Conform unor statistici, persoanele cu ochi albaștri reprezintă o minoritate printre oameni, doar 8%, nu au melanină în Iris, au sensibilitate la lumină și au un strămoș comun, care, se pare, că este chiar păzitorul nostru din ceruri. În Bulgaria există o peșteră denumită chiar Ochii lui Dumnezeu, ce are tavanul în formă da față umană, iar prin cele două deschizături în formă de ochi se poate vedea seninul cerului.
Romanul este inspirat din realitate, este un roman postmodernist în care personajul auctorial este omniscient și omniprezent. Scriitorul Gheorghe Mocanu valorifică aici experiențele pe care i le-a oferit din plin profesia de ofițer criminalist, dar și cea de scriitor de succes. Personajul principal este maiorul Gheorghe Ulmeanu, alias autorul, prezentat în două ipostaze, cea de ofițer de poliție și cea de scriitor. Numele de Ulmeanu nu este ales întâmplător; ulmul de munte, locul de baștină al scriitorului Gheorghe Mocanu este una dintre cele mai frumoase și tainice zone de munte din Vrancea, este un copac frumos cu un lemn elastic și dur. De fapt, romancierul amintit nu lasă nimic în voia sorții în ceea ce privește scrierile sale. Este deosebit de atent la exprimare, ortografie, mijloace stilistice și, dacă are dubii, consultă specialiști, fiind din acest punct de vedere un exemplu demn de urmat. Este adeptul unui stil literar sobru, fără încărcături stilistice excesive care să îngreuneze lectura.
Volumul se deschide cu o scenă apocaliptică ce se prelungește în starea de spirit a personajului principal, „Gheorghe Ulmeanu mergea îngândurat spre casă. Nu simțea ploaia și nici șuvoiul de apă care se scurgea pe lângă el, ca și cum cineva ar fi găurit oceanul cerului cu un sfredel și ar fi slobozit apa spre pământ”.
Deși ca ofițer de poliție, Gheorghe Ulmeanu, își făcea datoria cu dăruire și profesionalism, era măcinat de o serie de angoase, de frământări, de întrebări existențiale. Romanul capătă, astfel, tentă psihologică ce ne poartă cu gândul la o altă scriere a lui Gheorghe Mocanu, Hematomul Roșu, în care personajul principal recurge la o profundă introspecție ce-i oferă ocazia să-și rememoreze critic întreaga viață, să-și observe și să-și interpreteze propriile stări emoționale. „Meseria de polițist de moravuri îl pusese în fața unor cazuri grave de omor, tâlhării, violuri, pe care trebuia să le rezolve. (…) Pătrunzând în miezul acestor cazuri se vedea cuprins deseori de gânduri care îl striveau pe interior, îi storceau speranțele și îl istoveau. Pus în fața tâlharilor, a criminalilor, a hoților de duzină, era permanent vitregit de partea frumoasă a lucrurilor”.
Întâlnirea cu profesorul Cristian Pagu, conducătorul unui cenaclu literar, îi deturnează gândurile de la tâlhari și criminali spre tainele literaturii. Gheorghe Ulmeanu întrevede o altă perspectivă, aceea de a fi scriitor, de a crea personaje, trăiri, de a da frâu liber imaginației spre „o lume a plăsmuirilor fantastice, ideatică, lipsită de realismul constatărilor reci și dure ale cercetării criminalistice”, de a se îndepărta de lucrurile rele ce îl măcinau pe dinăuntru.
Romanul Și Dumnezeu are ochi albaștri aduce în atenție și întâmplări semnificative, felii, din viața altor personaje, de aceea poate fi considerat un framestory, o povestire în ramă sau povestire cu cadru în care narațiuni secundare se subordonează celei principale. Impresionantă este povestea de viață a medicului care terminase facultatea ca șef de promoție, dar devenit victimă a regimului comunist, ajunge să facă închisoare și, după, este împins undeva la periferia societății. Atmosfera plină de realism îl transpune pe cititor în mijlocul acțiunii.
Pe lângă faptul că este un fin analist, utilizează ca mijloace de exprimare și caracterizare a personajelor din roman umorul și ironia. Umorul autorului este cumpătat, îți ridică colțurile buzelor, dar nu te face să râzi în hohote, ci te pune pe gânduri, te îndeamnă la reflecție. Întâlnim în roman atât comicul de situație cât și comicul de limbaj, uneori împreună, alteori separat.
Visul ca formă și modalitate de exprimare artistică și ca simbol este prezent în romanul Și Dumnezeu are ochi albaștri de mai multe ori. Într-adevăr, se spune în popor că visele cu mirese sunt un semn rău, că prevestesc un necaz, „Mireasa se depărta, de parcă cineva ar fi montat între ei o țeavă de oțel. Bine că n-o ajunge și n-o îmbrățișează. Ar fi fost cumplit, semn rău”. Într-un alt caz, visul trimitea la o stare de bine și un somn odihnitor, prilej pentru autor de a crea scene pline de un lirism emoționant.
Narațiunea romanului are, de asemenea, viziune cinematografică, secvențele bine sudate de personajul narativ, putând fi ușor regizate. Scriitorul este un neîntrecut portretist. Personajele sale au corespondent în realitate, sunt ușor de recunoscut și se individualizează prin limbaj și comportament. Nu în ultimul rând putem afirma că romanul amintit constituie o impresionantă lecție de viață. Întâmplările prin care trec oamenii îi schimbă, pe unii îi îndepărtează, iar pe alții îi apropie de Dumnezeu. Prin acest roman, scriitorul Gheorghe Mocanu se ține de promisiunea pe care a făcut-o divinității într-un moment de mare cumpănă. Este darul de mulțumire că a fost salvat din ghearele virusului ucigaș, „Se întâmplase ceva. Îl simțise pe El. Cu siguranță, El era…!Își aminti atunci replica profesorului Paraschivescu: „Și Dumnezeu are ochii albaștri!”.
Criticul Ionel Necula spunea despre autorul romanului Și Dumnezeu are ochi albaștri, referindu-se, desigur, și la trilogia Din umbra munților, că este un continuator al tradițiilor narative vrâncene. Putem să mergem și mai departe de atât și să-l situăm pe Gheorghe Mocanu în continuitatea tradițiilor narative românești.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Recuperări

Prin 1974, când Radu Ulmeanu scria poemele din acest volum („Sub fruntea lui Dumnezeu”, 2023), cenzura comunistă se manifesta sub forme prea puțin favorabile creației; libertatea de exprimare era mult limitată, iar unele teme, prohibite; prin urmare, volumele „Patinoar” (1979) și „Un domeniu al meu” (1982), chiar cu poetul Florin Mugur ca redactor de carte, nu aveau cum să cuprindă și poezii cu sfinți, și îngeri, și un întreg câmp semantic al divinității, la care trebuie adăugate și așa-zisele „derapaje”, ieșiri din decorul (încă) proletcultist al epocii. Cum ar fi putut tolera cenzorii vremii niște versuri precum: „împrăștii moarte și blestem/ în mine, dulce, ca-ntr-o țară”, sau „Strivind satanicii tăi greieri/ eu voi da foc limbii române” („Cântec”), sau „păsări albe ale pământului/ călătoare prin țara ta sfâșiată” („Rar îi e dat luminii”), sau „Ce pustiu e orașul de turnuri – / o cetate cu unul singur, de pază,/ un lagăr în care paznicii s-au ascuns.// Totuși, teroarea iese pe străzi” („Mergem pe străzile drepte”), când strategia de bază/ tehnica folosită de lucrătorii și șefii lor plasați politic prin edituri era ca fiecare cuvânt să fie bine cântărit, fiecare sintagmă, fiecare vers să treacă prin sită, ca nu cumva să conțină vreo „șopârlă”, vreun atac mascat la mărețele și mult trâmbițatele realizări?
Radu Ulmeanu a păstrat poemele respinse/ epurate și acum, la decenii distanță, face, după cum el însuși mărturisește în „Nota autorului”, un gest recuperator: le publică în acest prim volum dintr-o serie în pregătire, gest justificat/ motivat de valoarea creațiilor; iar cititorul poate lua act, prin lectură, de acest adevăr.
„Sub fruntea lui Dumnezeu” nu este, în întregul lui, un volum de poezie religioasă, ci unul cu poezie de dragoste, scrisă la vârsta marilor combustii, când rațiunea și sentimentele coexistă, în loc să se distrugă reciproc. În perechi antitetice, „frigul” (cu trimitere la autocenzură/ luciditate) se opune, dar rămâne lângă fierbințeala cărnii („Pune pe mine o pătură, mi-e frig,/ Parcă trăiesc sub fruntea lui Dumnezeu,/ Vino să mă îmbrățișezi,/ nu mă lăsa să alunec din carne, iubito” – „Mergem pe străzile drepte”), iar puritatea și căderea în păcatul senzualității creează acea necesară tensiune emoțională care potențează lirismul („Prea multă puritate, prea mult din Dumnezeu/ pe mâinile mele, nici un sărut de-al tău/ să-mi soarbă sufletul” – „Câtă singurătate”). Urmărind semnificația titlului și modul cum este sintetizat în el conținutul cărții, se poate constata că poetul metaforizează, în textele sale poetice, o întreagă anatomie divină: „fruntea” (conotată ca răceală distanțare/ detașare, dar și luciditate și preferință pentru lumea ideilor înalte), dar și genele („ca oceanele să se reverse pe genele Domnului,/ și lacrima lui plină de sare/ să ți-o pot arunca pe obraz” – „Ca munții să țipe”) sau gura/ gurile („curbe galactice/ asemenea șopârlelor ce ies din cele patru guri/ ale Domnului,/ devoratoare ale Căii Lactee” – „Puțină liniște”) ori piciorul („Îți va călca Dumnezeu de pe cer,/ cu piciorul desculț ca o rană, pleoapele”) și oasele: „icoanele [atârnă]/ ca sfinții de oasele lui Dumnezeu” („Toate acestea”).
Credința și erosul coexistă: „Când te ating, îl văd pe Dumnezeu./ Când el mă mângâie, mă prăbușesc spre tine” („Te urmăresc”) și multe texte abordează, dintr-o perspectivă subiectiv-lirică, mitul adamic. Ingenuitatea de dinaintea căderii în ispită a Evei („Dar vreau acum să te părăsesc, cât mai e vreme,/ cât mai găsesc prin pământ gângurind numele tău,/ cât sufletul tău mai umblă prin mâinile Făcătorului/ strigându-și matricea, cât mai ești oarbă” – „Lasă-mă să mă desfac”), odată dispărută, lasă loc unor „zorzoane” (conotate ca elemente din registrul seducției) care motivează imperativul unei noi „faceri”, din același „lut” primordial: „Poate din lut să te mai fac o dată/ eliminând toate zorzoanele de amețit imbecilii,/ aș vrea să am în palme scheletul tău fosforescent/ îmbrăcându-l cu carnea obrajilor mei” (pag. 25). Țărâna/ pământul din care s-a creat ființa „mușcă din tine ca dintr-un măr” („Ca dintr-un măr”), dar puterea transfiguratoare a erosului resemantizează păcatul protopărinților: „Coaste de aur ai primit/ născându-te, ochii ți s-au luminat,/ trupul tău a crescut sub mâini iertătoare,/ soarele la tine s-a uitat” (pag. 43).
Radu Ulmeanu, încă de la începuturile carierei sale de poet, demonstrează, după cum se poate observa în aceste poeme recuperate, nu numai talent, ci și deplină sinceritate în fața cuvântului care trebuie să zidească și să purifice universul personal: „Mai bine să scriu, e mult mai bine să scriu,/ mi-am spus,/ decât să zac pe picioare, să-mi alimentez nebunia,/ e mai bine să scriu ce și cum,/ poate să iasă din întâmplare o poezie.// Și mă gândesc la tine,/ la felul în care ar trebui să apari/ în acest context liric, cum se pretează/ mișcările tale metaforei” („Am răgușit”).

*Radu Ulmeanu, „Sub fruntea lui Dumnezeu”, Ed. Ninis, 2023

Sandu TUDOR

PENTRU MAREA NOAPTE A FECIOAREI

Bucură-te Seară a dorului deplin.
Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă
înargintatu-ţi chip de răsură sfântă,
înflorit cu cearcăn de inel virgin.
Moartă-i frumuseţea florilor de lut,
De rugină faţa podoabelor lumeşti.
Numai Tu chivotul nestricăciunii eşti,
De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput
Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,
Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,
Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat
Aşteptând doritul basm ce va să fie.
Peste seara minţii pecetia Ta,
Limpede, unică şi covârşitoare,
îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,
în logodnă-albastră de stea-logostea.
Mînă-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,
Prin veacul viclean şi de împietrire,
La sorocul vieţii, un orb de uimire,
Să ating în praguri biblicul Amin.

VESTEA VIEŢII

Din tot hrisovul nopţii aurii,
doar luceafărul stă hărăzit
şi din ceara zării, din Nefiresc
se-nfâlfâie avântul ceresc.
Străinul purcezător cu crinul
în vestmânt vioriu ca vinul
suie pe depărtările lumii
nădejdea vârstelor humii.
Apa pe Ghenizaret s-a clădit,
Ferestrele-n Nazaret au licărit,
ca din oglinzi de argint luminat,
chipul străinului însingurat.
Nesimţit s-a oprit solul vieţii
pe pragul curat al dimineţii.
În casa de tăcere priveghea
peste împietrirea somnului grea,
Fecioara logodită pământului,
răsucind în fus ritmul cântului.
Sufletul a tresărit ca de semn.
Un deget a sunat, parcă, în lemn.
Iară pe perdea, un stat de bărbat,
Icoană străvezie, s-a iscat.
Și blând buna-vestirea Sfântului
a nins polenul Cuvântului,
magia din glasul lui Gabriel.
Trupul s-a înfrigurat cătinel.
Sâmburul dumnezeiescului EL
a picat în potirul închis
şi s-a-ntrupat între rugă şi vis.

Ilarie VORONCA

El singur

Dacă-i atingeți mâna nu știți că i-ați atins-o
Vă amintiți de dânsul, dar sub un nume nou,
În miez târziu de noapte, în cel mai adânc somn
Cu-adevăratul nume, îl invitați să șadă

Când va bătea la ușă, voi ști că este el
Care ne vine-aproape, la fiecare oră
Și voi îl veți privi fără să-l recunoașteți
El va pleca departe, dar va lăsa-napoi

O poartă foarte vie și palidă ca dânsul.

Leagănul de zăpadă

Iarnă, tu, soră invizibilă
Când şoimul arată drumul viitor al vânătorului,
Şi buchetele strânse de pe câmp izbucnesc prin lacrimă,
Mă voi prinde şi eu de roţile carului tău triumfal.

Pleoape, pleoape de scrum peste fotoliile de stejar,
Şi tu noapte care ne amesteci obrajii în paharele somnului
Că dimineaţa nu ne mai recunosc oglinzile
Paloarea se urcă în sânge cu porumbeii aducătorii de veşti

Tresare timpurie de drumuri în zăpadă.
Ne-au vizitat salcâmii prin amintirea aceasta
Cum parfumurile sunt fantomele florilor,
Cum o muzică apare numai la un miez de noapte al auzului.

Anotimp aruncat cu hoiturile peste zidurile oraşului,
Unelte putrezind între frunze o dată cu vorbele noastre.

Naștere glorioasă

Oare marea a apărut sau pădurea sau focul
Zăpada, sau femeia, sau gloria orașelor?
Care a fost semnal strălucitor, soarele întrezărit
Cel ce ne făcu pe fiecare din noi să strige: ,,Vreau să exist!”
Ca să ne smulgem cu o atare forţă
Măruntaielor nopţii, cu aşa o forţă
Să sfâşiem pântecele mamelor,
A trebuit să ne cheme o bucurie imensă.
Vreau să exist! a strigat fiecare din noi, – şi am existat,
Dar ce călătorie îndepărtată ne şi obseda
Asemeni marinarului care se urcă pe puntea corabiei,
Atras de o geografie secretă?
Dacă am putea regăsi care a fost sensul naşterii noastre,
Ce anume ne umplea de o ardoare de neînvins!
Oare nu sunt cel ce aleargă spre pădure
Dar nu cunoaşte copacul unde îl aşteaptă comoara?