Spații culturale nr. 91 (7)

La pas prin lume

Stan BREBENEL

ÎN ȚARA SEMILUNII (SULTANILOR)

Cappadocia

Este o regiune istorică din Anatolia Centrală. Numele Cappadocia apare pentru prima dată la sfârșitul secolului VI î.H. în inscripțiile, în trei limbi, a doi regi: Darius I și Xerxses. Marele istoric Herodot spunea că numele lor a fost dat de perși. Grecii, în schimb, îi numeau sirieni. Cappadocia este menționată în Noul Testament în cartea Faptele Apostolilor. A existat un regat Cappadocia cu capitala la Cezareea, azi orașul Kayseri. În Cezareea s-a născut, a viețuit și a trecut la Domnul Sfântul Vasile cel Mare. A venit pe lume în anul 330 și s-a săvârșit din viața în anul 379. A fost unul dintre cei mai importanți arhiepiscopi răsăriteni, de seamă, ai Bisericii Ortodoxe, împreună cu Grigore de Nazianz și Ioan Gură de Aur, fiind considerat doctor al bisericii sau Învățător al Bisericii). Sfântul Vasile cel Mare a avut patru frați și patru surori, iar cinci dintre cei nouă frați au devenit sfinți alături de părinții lor. Există o legătură între Sfântul Vasile cel Mare și țara noastră. Prin scrisoarea nr. 155, Sfântul îi cere comandantului militar al Scythiei Minor, Junius Soranus, să-i trimită moaștele martirilor din aceste locuri. Acest guvernator îi trimite moaștele Sfântului Sava, ce a fost martirizat de goți în apele Buzăului, în anul 372. Faptele Sfântului Sava au fost scoase la iveală de părintele Mihail Milea, un neobosit cercetător ale urmelor lui Sava și ale cinstitelor sale moaște. Modul în care a decurs transportul moaștelor în Cezareea Cappadociei a fost descris de părintele Milea în romanul „Pelerinul”. După cum multă lume știe, Sfântul Vasile cel Mare este sărbătorit la 1 ianuarie și pe 30 ianuarie când sunt cei trei ierarhi. Cappadocia a fost menționată și în scrierile lui Strabon. Cappadocia se află în estul Anatoliei, în mijlocul Turciei de astăzi. Relieful regiunii este, de fapt, un platou înalt a cărui înălțime medie este de 1000 de metri. Imensitatea sa îți dau impresia că ești într-o nemărginită câmpie. Precipitațiile din regiune sunt rare, zona este considerată semi-aridă. Din această cauză localitățile sunt foarte rare, depărtate unele de altele, fiind grupate funcție de resursele din regiune. Relieful de platou este mărginit de formațiuni vulcanice, așa cum este Muntele Ercyies, cu cel mai înalt vârf de lângă Kayseri, cu înălțimea de 3916 metri. Acești vulcani sunt responsabili pentru formațiunile suprarealiste, nepământene din inima Cappadociei, din zona Göreme. Cappadocia mai este denumită „ținutul cailor frumoși”. În perioada bronzului târziu, Cappadocia era cunoscută sub numele de Hatti, fiind, mai târziu Imperiul Hitit cu capitala la Hattușa. Locuitorii din ținut se numeau hitiți. Ca să ajungem la Ürgüp parcurgem o distanță impresionantă, traseul urmând cumva drumul ca parte din drumul mătăsii. Este nevoie să facem din când în când și câte un popas. La unul dintre acestea mâncăm de prânz. Ne oprim la un local aflat pe autostradă, în preajma localității Akșehir, localitate în care își doarme somnul de veci celebrul Nastratin Hogea. În fața localului, chiar la șosea, există o statuie imensă a lui Nastratin, călare pe măgar, invers decât ar fi normal. Cunoașteți povestea, iar dacă ați uitat-o este vremea să recitiți. Localul, un „împinge tava” în limbajul nostru, oferă un meniu bogat și diversificat. Nu avem timp de siestă și pornim la drum. Autocarul înghite kilometri după kilometri asemenea unui balaur și în curând ajungem la Konya, un alt mare oraș al Turciei. Vedem, de pe centura orașului, impresionanții zgârie-nori și clădiri ale universităților din oraș. Este un important centru religios și de pelerinaj pentru musulmani. Aici a trăit poetul și filosoful Mevlana Celaleddin care a înființat secta Sufi a Dervișilor Rotitori în sec. al XIII-lea. Este foarte interesantă povestea acestora. Nu oprim, timpul este nemilos cu noi. Iată că ajungem la Aksaray și începem să calculăm câți kilometri mai avem de parcurs. De aici putem spune că am intrat în Cappadocia deoarece la intrarea în oraș nenumărate grupuri statuare reprezintă „ținutul cailor frumoși”. În regiune există vulcanul Mount Hasan de 3000 metri care și el a contribuit la formațiunile ce au făcut celebră Cappadocia. Tot regiunea Aksaray este locul în care a fost realizată o frumoasă și celebră rasă de câini. Ajungem și la următorul reper al călătoriei noastre, orașul Nevșehir. De aici până la Ürgüp nu mai e decât un pas. Când ajungem la hotel deja orele sunt înaintate: 22.30. Suntem îndrumați să mergem să mâncăm cina și apoi să ne luăm camerele în primire. În hotelul Tașsaray vom petrece următoarele trei nopți. S-a terminat pe moment fuga dintre obiective. A doua zi începem programul mai târziu cu o oră, după micul dejun, deoarece obiectivele sunt foarte aproape de Ürgüp. Somnul a venit nechemat și în răcoarea nopții ne-am odihnit profund. Mai trebuie spus că unii pelerini au fost ademeniți cu un zbor cu balonul cu aer cald deasupra Cappadociei. Au fost vreo 12 doritori, chiar dacă prețul era unul prohibitiv: 250 euro.

Ürgüp – Göreme

Valea imaginației
Vom avea două zile intense pentru a vizita formațiunile geologice „selenare” din miezul Cappadociei. Primul popas îl facem pe Valea imaginației, aflată în apropierea orașului Ürgüp. Pe această vale natura, prin vulcanii săi care au erupt acum 30 000 sau milioane de ani și condițiile climatice, au realizat „statui” uriașe care întrec puterea de înțelegere umană. Această vale mai este cunoscută drept Valea Devrent sau Valea Imaginară Devrent. Este fascinant și unic peisajul suprarealist ce se deschide în fața privirilor. Este un paradis pentru cei pasionați de natură și un loc minunat pentru pasionații de fotografii. Imaginația ne este supusă la încercare și suntem puși să descoperim frumusețile. Multe dintre formațiunile stâncoase de pe această vale, care nu a fost locuită niciodată, seamănă cu animale sau coșuri de zâne. La intrare în vale o stâncă în formă de cămilă surprinde de la început. Mireasa și mirele este o altă formațiune care aprinde imaginația. Funcție de ochiul fiecăruia fiecare formațiune poate spune o poveste. O lume de basm, un strămoș al Disneyland-lui ni se înfățișează privirii. Tot aici pot fi văzute coșurile de fum numite „Hornurile Zânelor” sau sub forma unor animale: foci, aligatori sau câini. Unii turiști au asemuit o formațiune stâncoasă cu Fecioara Maria. Deci, aici imaginația nu are limite și este gratuită. Și e doar începutul la câțiva kilometri ajungem în Valea Călugărilor.

Valea călugărilor
Sau Valea Pașabaği aflăm aceleași formațiuni stâncoase cu deosebirea că cele mai multe seamănă cu niște hornuri uriașe. Aceste hornuri sau format în milioane de ani. Vulcanul Erciyes, despre care am vorbit, este artizanul realizării lor. După erupții succesive, întreaga zonă a fost acoperită cu lavă și cenușă, transformându-se în tuf vulcanic. În timp, peste această rocă, s-a depus un strat de bazalt. Factorii de eroziune au modelat tuful vulcanic fără să fie afectat bazaltul care a rămas la partea superioară, acoperind „hornurile”. A primit denumirea de Valea Călugărilor deoarece aici au locuit mulți călugări, formându-se o sihăstrie dedicată Sfântului Simeon. Dacă privim mai atent vom observa că majoritatea hornurilor seamănă cu niște călugări cu gluga trasă pe cap. Există o formațiune, în fața căreia ne oprim și o admirăm, formată din trei hornuri unite, în interiorul cărora este o capelă închinată Sfântului Simeon. Intrarea în capelă este ornată cu cruci. Sfântul Simeon a trăit în secolul al V-lea în Aleppo, izolat, în cea mai mare parte a timpului. Vestea că poate face minuni s-a răspândit cu iuțeală și a hotărât să se retragă departe de lume. Așa a ajuns în Valea Pașabaği locuind inițial într-un horn de 2 metri. Călugării de aici au săpat în interiorul hornurilor și și-au amenajat locuițe, cu mai multe încăperi în plan vertical. După un timp s-a mutat într-unul înalt de 15 metri. Se spune că Sfântul Simeon cobora foarte rar și numai pentru a-si procura mâncare și apă. Din aceste motive i se mai spune și Stâlpnicul. Mulți au încercat să-l determine să renunțe la izolare și să coboare în lume. Chiar și mama lui, în două rânduri, l-a implorat și nu a reușit să-l convingă, spunându-i: „Nu mă tulbura, maică. De va voi Dumnezeu, ne vom vedea față către față întru a Sa împărăție”. Prin rugăciuni a făcut adevărate minuni cu cei ce zăceau în boli grele și veneau la stâlpul său. El este prăznuit, de Biserica Ortodoxă, în fiecare an la 1 septembrie. După ce vizităm aproape tot perimetrul, ne întoarcem la autocar pentru a vizita următorul obiectiv.

Muzeul Göreme
Este un muzeu în aer liber unde se află aproximativ 30 de biserici rupestre și construcții adiacente (acareturi) necesare unei vieți monahale, precum chilii, un refectoriu (adică o sală de mese), o bucătărie, un grajd. Peisajul nu diferă cu mult față de ceea ce am văzut în Valea Imaginației sau a Călugărilor. Aceleași formațiuni calcaroase ce se înalță ca într-un tărâm de basm și în care au fost săpate bisericile. Ele se află într-o „căldare” naturală. Acestea au fost săpate, conform datelor existente, între anii 400 și 1200 unde locuiau călugări și călugărițe. Câteva date despre bisericile în care am intrat, cred, că sunt necesare. Biserica Sfântului Vasile. În Cappadocia se pare că bisericile sunt închinate la doi mari sfinți, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Gheorghe, omorâtorul balaurului, originari din această zonă. Bisericuța este mică și a fost construită în secolul al XI-lea. Pereții ei mai păstrează câteva fresce. La loc de cinste se află icoanele celor doi sfinți. Biserica Sfintei Barbara (sau Varvara) este mai degrabă o capelă. Dacă în celelalte biserici picturile sunt colorate, aici sunt desene simple, ocru pe fondul alb al pereților, ce datează, probabil, din secolul al VIII-lea. Următoarea biserică vizitată este Biserica Mărului. Vom descoperi împreună că denumirea bisericilor este dată arbitrar și nu conform canoanelor bisericii ortodoxe, deoarece turcii s-au gândit la anumite elemente interioare atunci când le-au atribuit numele. Se pare că această biserică este denumită după forma turnului în care a fost scobită, iar alții cred că provine de la mărul din apropiere. Sunt mulți care cred că numele provine de la fresca ce-l reprezintă pe Arhanghelul Mihail care ține în mână un glob. După mulți specialiști și turiști, frescele sunt cele mai frumoase din tot așezământul și sunt cele originale. Biserica Șarpelui sau a Sfântului Onufrie este o construcție lungă și îngustă, iar pe pereți sunt fresce ce-i reprezintă pe Sfântul Gheorghe și Sfântul Teodor, pe Sfinții Împărați Constantin și Elena și un Sfânt Onuphrius, un eremit egiptean. Despre ultimul sfânt există o frumoasă poveste. Onuphrius ar fi fost, de fapt, o femeie foarte frumoasă și care s-a rugat lui Dumnezeu să-i ia frumusețea pentru a nu cădea în păcat. Ruga i-a fost ascultată și a fost transformată într-un bătrân. O altă biserică pe care o vizităm este Biserica Sandalelor sau Carikli. Am lăsat la urmă să vizităm Biserica Tokali. Aceasta se află în apropierea intrării/ ieșirii din muzeu. Este singurul loc din muzeu care seamănă cel mai mult cu o biserică. Este cea mai mare. Dacă privim mai atent vedem că sunt două biserici alipite. Cea mai veche a fost construită în secolul al X-lea. Frescele de pe pereți sunt estompate, în nuanțe de roșu și verde. În schimb, biserica nouă este mai mare, iar frescele sunt pe fond albastru, amintind de mănăstirile din Bucovina. După cum știam de la început, viața monahală de aici a dispărut de mut timp. În zonă doar moscheile duc mai departe credința locuitorilor. După vizita la muzeu ne retragem strategic într-o zonă mai înaltă pentru prânz și pentru a admira Acoperișul Cappadociei care îl reprezintă „castelul” din Uçhișar. Aceasta este o formațiune stâncoasă, asemănătoare cu tot ceea ce am văzut în Cappadocia, fiind punctul cel mai înalt din zonă, și din acest motiv a primit numele de „Acoperișul Cappadociei”. Pare că țâșnește din pământ, ridicându-se, păstrând proporțiile, ca Muntele Materhorn din Elveția sau, de ce nu, ca Muntele Ceahlău. Din vârf se deschide o panoramă extraordinară a regiunii, fiind vizibil și Muntele vulcanic Erciyes. Și „castelul” se poate vedea de la distanțe mari.Uçhișar se află la doar 5 km de Göreme. După cum se poate deduce obiectivele vizitate se află la distanțe relativ scurte. Dar ca să ajungem aici am parcurs distanțe enorme. După ce am văzut obiective aproape unice într-o singură zi ne retragem strategic la o fabrică de pielărie, cu un magazin de desfacere. Fabrica are denumirea de „Ayazel”, dacă am reținut bine. Ca surpriza să fie deplină, suntem răsfățați cu o prezentare de modă, cu articole din piele și blană, de manechinele firmei. Spectacolul a fost total deoarece câțiva dintre noi, bărbați și femei, au jucat rolul de manechin. Unii s-au descurcat rezonabil. Cu vreo două ore înainte de cină ne întoarcem la hotel. Suficient timp pentru a explora orașul.

Ürgüp
Este un oraș și district din provincia Nevșehir, fiind un renumit centru turistic. În gracă denumirea sa este Prokópi. După recensământul din anul 2010 orașul are o populație de 18 631 de locuitori, iar altitudinea medie este 1043 metri. I se mai spune și inima Cappadociei. Ce am mai aflat este că regiunea Cappadocia este una dintre principalele regiuni producătoare de vinuri din Turcia, centrul fiind Ürgüp. Există o celebră vinărie, Turasan, care realizează 60 % din producția Cappadociei. Hotelul Tașsaray, unde suntem cazați, este la 5 minute de centru. El dispune de 189 de camere spațioase, cu băi, mini-frigider și televizor. Hotelul mai dispune de un restaurant, o sală de sport și o piscină exterioară. Wi – Fi este disponibil în întreg hotelul și este gratuit. Pornim yavaș pe străzile cochetului și liniștitului oraș. Mergem în magazinele care ne ies în cale și facem mici cumpărături. Nici nu ne dăm seama când a trecut timpul. Înapoi la hotel pentru cină și odihnă.. cine mai dorește se mai poate relaxa la piscină sa prin oraș. Mâine ne așteaptă o altă zi intensă cu multe obiective în program.

Sfântul Ioan Rusul
O parte dintre noi s-au înscris să efectueze un zbor cu balonul cu aer cald deasupra Cappadociei. Au avut noroc pentru că nu a bătut vântul. Au plecat de la hotel înainte de venirea zorilor pentru că la acel moment trebuiau să fie în aer. Ne-am regrupat după micul dejun și am pornit în cea de-a doua zi a „expediției” noastre în „ținutul cailor frumoși”. Primul popas îl facem în locurile în care a trăit în ultima parte a vieții sale Sfântul Ioan Rusul. Mai întâi mergem la o biserică, săpată în piatră, care se află, nu departe de locul în care era biserica unde mergea Sfântul Ioan Rusul. Astăzi aceasta nu mai există. Aici, părintele Frunză oficiază slujba Acatistului Sfântului Ioan Rusul. După acest moment mai urcăm, în susul străzii, vreo 200 de metri până la ruinele casei stăpânului său, și în care a locuit Sfântul în staulul animalelor. Despre viața și minunile săvârșite de acesta am scris atunci când am vizitat biserica Sfântul Ioan Rusul în satul grecesc Prokopi, din insula Evia material apărut în această revistă. De aici plecăm în localitatea Mustafapașa, numit în trecut Sinasos (fostă localitate grecească) ceea ce înseamnă orașul soarelui, un oraș cu rădăcini antice. Se află la 5 km de Ürgüp și are o populație de 1295 locuitori. Aici vizităm Biserica Constantin și Elena, o construcție veche. Ceea ce am reținut este faptul că bisericile ortodoxe când se construiau nu trebuiau să depășească o anumită înălțime, conform legilor de atunci. De aceea construcția se realiza și în adâncime, atât cât erau normele. În biserică nu se mai oficiază slujbe decât foarte rar și la evenimente deosebite. Grecii au fost majoritari și au realizat multe construcții, inclusiv case din piatră. Erau în principal comercianți de vin și medicamente. Au locuit aici până în anul 1924 când a avut loc schimbul de populație, după o ședere de 3000 de ani. Părăsim satul Mustafapașa, denumit în onoarea lui Mustafa Kemal și plecăm mai departe. Vom avea o distanță cu mult mai mare de parcurs față de ziua de ieri.

Valea Soğanli sau a Cepei
Se află la aproximativ o oră de mers cu mașina din Göreme. Cuvântul turc soğan înseamnă ceapă, iar soğanli cu cepe. Denumirea vine de la faptul că localnicii sunt mari cultivatori de ceapă și cartofi. Relieful este destul de denivelat și ne deplasăm urmând anumite văi. Observăm, în apropierea unor localități, săpate în tuful vulcanic de regulă în pantă, multe depozite. Ne dăm seama de acest lucru după aerisirile realizate. Capacitatea acestor depozite diferă. Cele mai multe au capacitatea de a depozita cantități ce încap în două camioane. Condițiile sunt foarte bune de depozitare, legumele rezistând până la recolta următoare. Pe valea Soğanli nu întâlnim aceleași formațiuni ca în jurul orașului Göreme, însă structura rocilor este aceiași. Și pe această vale, largă de câteva sute de metri sunt multe biserici. Noi vom vizita doar două. Drumul îl parcurgem pe jos (dus întors), pe un soare dogoritor. Distanța de parcurs, suntem atenționați, este de aprox. 800 de metri. Prima biserică pe care o vizităm este Biserica Karabas. Deși frescele nu mai au claritatea inițială ne dăm seama ce reprezintă: vedem nașterea lui Hristos, răstignirea Sa și Cina cea de taină, care este cea mai ștearsă. Din loc în loc, pe malurile înalte și abrupte, vedem săpate în stâncă adăposturile pentru porumbei sub forma unor mici găuri. Am văzut în multe locuri asemenea lucrări, turcii fiind mari crescători ai porumbeilor. Și nu întâmplător. A doua biserică, și ultima, este cea a Șarpelui sau Yilanly Kilise (kilise = biserică). Aici se vede cel mai bine ce a făcut ignoranța omenească sau răutatea. Frescele au fost deteriorate prin zgârierea fețelor icoanelor sau prin grafitti. După vizitarea celor două biserici ne întoarcem la intrare, acolo unde ne-a lăsat autocarul și suntem invitați într-o frumoasă livadă cu o umbră răcoroasă și binevenită. De fapt, acest loc este un local, iar livada este grădina de vară. Mesele și scaunele sunt așezate direct pe iarbă, ca în curtea bunicii. Nici nu știam că ni s-a făcut foame dacă nu eram îmbiați de gazde cu meniul aburind pe două tăvi aduse de ospătari. Ne astâmpărăm foamea și mulțumim pentru ospitalitate și bunătatea meniului. Ne urcăm în autocar și lăsăm în urmă Valea Soğanli, fiind însoțiți de gândurile a ceea ce am văzut astăzi și la ceea ce urmează să mai vedem, ca ultim obiectiv major din Cappadocia.

Orașul subteran Kaymakli
Acest impresionant obiectiv a fost deschis publicului pentru vizitare în anul 1964. Din cele 8 etaje săpate, doar în 4 se permite accesul. Adâncimea totală este de 80 de metri. S-au făcut calcule și s-a adeverit că în Kaymakli se puteau adăposti în jur de 3500 de persoane și în cele peste o sută de tuneluri. Aici s-au refugiat primii creștini. Este considerat, din aceste puncte de vedere, cel mai mare. În regiune mai sunt și alte orașe subterane: Derinkuyu, Gaziemir și Ozkanak. Însă cel mai spectaculos este Kaymakli. Se povestește că între Kaymakli și Derinkuyu a fost descoperit un tunel de 9 km lungime. Acest lucru arată ingeniozitatea locuitorilor acelor timpuri. Se consideră de unii istorici că aceste orașe au servit pentru supraviețuire și apărare în fața năvălitorilor. S-a calculat că suprafața construcțiilor subterane este în jur de 25 000 m2, adăpostind peste 30 000 de oameni. Primul etaj este cel mai mare, mai lat și mai stabil. Aici se află camere de zi și un tunel care duce la biserică care se află la etajul II. Se pare că cea mai importantă parte a orașului o găsim la etajul III. Se pot vedea multe spații de depozitare, crame bucătării, dar și o piatră de moară. Este bine de știut traseul este greu de parcurs – foarte greu pentru peroanele cu afecțiuni locomotorii sau claustrofobe. Sunt unele zone foarte înguste, iar unele porțiuni de 8 și 5 metri trebuie parcurse aplecat sau în genunchi. Este interzis accesul persoanelor cu astm sau alergice la praf. Mai trebuie amintit faptul că intrările în orașele subterane sau fiecare nivel se puteau bloca cu pietre într-un timp scurt. Iluminatul este bine realizat, de asemenea și aerisirea realizată de cei ce le-au construit. Ziua va mai cuprinde un obiectiv, pe final: Valea porumbeilor sau Pigeon Valley. Numele provine de la miile de porumbei care și-au găsit locuințe, săpate în tuf, în această vale. Noi o privim de sus, de lângă șosea și avem o perspectivă deosebită. Un „întreprinzător” din zonă vindea boabe de cereale pentru cei care doreau să hrănească superbele păsări. Am devenit și eu client, curios mai mult de zborul deosebit al aripatelor. Toată regiunea este plină de hulubi deoarece excrementele lor sunt un bun fertilizator al solului și un combustibil pentru foc. După vizită ne retragem la hotel, pentru cină și pentru pregătirea bagajelor. Cei care au dorit au participat, timp de 2 ore la o seară turcească. Mâine ne așteaptă un drum foarte lung, până la Istanbul, cale de peste 750 de km. După trei nopți de odihnă în hotelul Tașsaray din Ürgüp, chiar dacă am vizitat atâtea, sunt convins că vom rezista.

Anatolia
După micul dejun, mai devreme ca de obicei, pornim spre Istanbul. Până acolo vom merge din Cappadocia spre Ankara, de la sud la nord, prin Anatolia Centrală. Anatolia sau Anadolu este regiunea care corespunde cu partea asiatică a Turciei și ocupă 97 % din suprafața țării. Partea europeană poartă numele de Rumelia. În limba greacă Anatolia înseamnă răsăritul soarelui sau est, iar latinii îi spuneau Asia Minor, adică Asia Mică. Podișul anatolian pare nesfârșit. Chiar dacă ne aflăm la o altitudine medie de 1000 m, ai impresia că ești la câmpie. Culturile aici sunt, preponderent, de cereale. Regiunea este sărăcăcioasă. Acest lucru este atestat de numărul mare de autoturisme Dacia 1310, încât aveam impresia că ne aflam în România de acum 30 de ani. Nu după mult timp ajungem la un obiectiv turistic care nu este în program. Este o surpriză din partea organizatorilor. Facem un popas la Lacul Tuz (Tuz Gölü). Este un lac sărat, fiind unul dintre cele mai mari lacuri hipersaline din lume. Are o suprafață de 1665 km2, o lungime de 80 de km, o lățime de 50 km, iar adâncimea este în medie de 1 m. Privit de departe, dar și după ce te aventurezi „în larg” pare o mare albă, înghețată. În unele perioade ale anului capătă o culoare roz, de la planctonul din apă, aceasta fiind hrana preferată de flamingo. Lacul este alimentat cu apă din precipitații, dar și din puținele izvoare subterane. În anotimpul călduros, lacul seacă și devine solid pe întreaga adâncime. Se spune că producția de sare a Turciei, în proporție de 60 %, provine din acest lac. Accesul la lac are loc printr-un magazin cu produse, cele mai multe pe bază de sare, mai ales cosmetice. După vizită pornim la drum spre Ankara. Mai avem de străbătut 150 km prin podișul anatolian care este, ca peisaj, neschimbat pe tot întinsul său. Aceleași lanuri de grâu care au ajuns la maturitate și erau treierate. Localitățile sunt rare, iar pădurile lipsesc cu desăvârșire, cel puțin pe traseul pe care îl străbatem.

Nicolai TĂICUȚU

iele
(refuzul horei)

am ajuns la vârsta când
poemele pe care nu le-am transcris
(una din cauze fiind
lumina orbitoare a zilei)
mă trag spre o bancă
pe malul unui râu secat
la umbra unui fost copac.

apoi, fac roată în jurul meu
mă ironizează în fel și chip.
totuși cu blândețe o fac.

stau pe loc, refuz mreaja lor
încremenit în rugă stau:
să nu ajungă să mă blesteme –
de rău să-mi fie
și de întuneric

anumite plante
(justificare)

la capătul podului stă lucian m
și era liniște și era dimineață
și se minuna, împăcat, totuși:
cum mama

mă-sii, am ajuns aici
viu și nevătămat
când ieri spre asfințit
cenușa mi s-a aruncat
în apa siriului, la baraj? (așa cum
mi-am dorit), cum mama

mă-sii, am ajuns aici
la capăt de pod, spre bâsca rozilei?

ah…, aha, iată!
simt mângâierea acelor plante
care numai pe-aici cresc
pe lunca jariștei în sus
nu le-am uitat vreodată
și nici ele văd că nu mă uită

la obârșii m-au adus
și m-au întremat om al locului
să se încheie ciclul vieții
să se afle sens nevinovatei înjurături
cu întrebare spusă aici:
cum mama mă-sii!?