Propoziții pretențioase – Andezit
Ați văzut vreodată un andabat? În cazul unui răspuns negativ, priviți-mă.
Veți recunoaște un tip care merge cu capul înainte fără prea mari stări pe gânduri. Vreo două măsurători din loc în loc și încredințarea că totul va merge perfect. Să nu se neliniștească cititorul, mai zăbovesc prin altă locație și imediat dăm fuga pe strada promisă. A fost să fie. Cristi și mai apropiatele lui cunoștințe culese pe baza unor bune practici. Pe drumul spre Țigarete, fosta, la doi pași de intersecția cu drumul „oaselor” – ce rămâne după fiecare la final -, a agățat lucrarea de jgheaburi și burlane. Un pic de căsuță. Dintre cele cu perimetru îndestulător pentru angajamente pluviale. Peste 120 de metri. Raritate. Și făcusem calcule precise ale anvergurii jgheaburilor. O parte mai mică 28, cea mai mare de 29. Cârlige de schimbat – nu toate -, fără gânduri că ar putea crea vreo problemă. Dar…. Ba că nu este materialul bine finisat, ba că nu ai în ce să le fixezi. De la primul jgheab am constatat că lucrurile nu sunt roz. A trebuit să lăsăm un cârlig fără prindere. Și în ce era să-l prindem? Dintr-o grindă lipsea o parte considerabilă, iar alteia i se pusese un adaos lângă, ieșit cam șase centimetri în afară. Drujba își găsise obștescul sfârșit la domn Tarbă, în urmă cu vreo două săptămâni. Flexul drept tăietor de lemn (și el ucis mișelește acum vreo 2 săptămâni la Nicolești de-o clapă de fântână). Amputai surplusul și pornii la prinderea cârligului aferent. Ancorai jgheabul și…. Dă-i și strofoacă-te să aibă linii drepte la ciubuc, fă-i pe plac proprietarului cu cotul, să nu dea cu capul în el…. Întrebarea întrebării: și-acum ce mai facem. O clipă am stat și eu descumpănit la chestiunea pusă de Cristi, știam că partea din față este solicitantă și ca efort, și ca timp, cum te uiți la casă în partea stângă. Așa că am rămas chitit pe zona stângă din spate. Jgheabul de 28, 11 metri, la drept, cârlige ce par să nu fi fost afectate de căderi masive de zăpadă, adică foarte puțin deformate. Și totuși. O privire riguroasă a găsit câteva deficiențe fără soluție de corecție. Și când nu există una, recurgi la metoda clasică: „anticul” se taie și se înlocuiește cu unul… la fel de vechi. În situația dată, norocoasă, fiindcă toate trei cârligele cu defecțiuni fuseseră la acoperișul scund, luat primul în evidența remontării sistemului pluvial și dintr-o hotărâre spontană schimbate. De fapt, ce defecțiuni? Deștepții de tinichigii, de bătuseră tabla (nu noi), le lăsaseră în afara primei scânduri și câte patru centimetri. Culmea, și într-un loc care n-ar fi primit niciodată scândura-florărie, ca să nu te miri prea tare. Dar când ai o așa ispravă, toate sunt poziționate aproximativ la fel, toate sunt „defecte”, nu unul hăis și altul cea. Bineînțeles, am primit opoziția lui Cristi. Că-s prea meticulos. „Ce-are?”, întrebarea care-mi ridică peri și provoacă gurii flegmoză și precipitare verbală. Și…. Ca să-mi pară rău că îl braftoresc. Peste o oră și ceva să-mi exprim regretul că „Mă amărâși, Cristi, și mă făcuși să-ți zic vorbe grele.”. Să-mi provoace aneurie și să obosesc mai tare decât ar trebui, să nu mai iau decizii corecte, să mă facă să greșesc. Să mă enervez (cum ar completa unii: cu nervii). Se tăiară, se montară „noile” cârlige, se lipiră cele trei tronsoane de jgheab, se înnădiră sus. Cât era ceasul? Deja două. De ce ne ocupăm mai departe. Tot de spate. Partea din dreapta. Ăl cu…. Încropim colțul, probăm și lipim. „Ia pune, Cristi, jgheabul.” Îngheț definitiv. O…. Mari, frate, prima scândură pusă după cum le-a venit dulgherilor. Cu cocoașe și dâmburi. Întrebare: „Ce le facem?”. După o lungă precumpănire, după învinuire, că eu am luat măsura, am hotărât că așa rămân.
