Spații culturale nr. 9 (10)
Virgil DIACONU
Nici morţii nu mai sunt ce au fost sau
„Fetuşi palizi de căprioară suspinau ofiliţi în medalioane.”
Horia Dulvac închide anul 2009 cu două proze scurte (Efect doppler şi Craiova domnişoarei Topuzu), pe care le reuneşte în volumul liliput Efect doppler, apărut la Editura Scrisul Românesc, Craiova.
„A murit tata”. Aceasta este propoziţia prin care debutează prima proză, Efect doppler. Şi, după o asemenea deschidere, te aştepţi ca lucrurile care urmează să trateze tema anunţată, să îţi producă un anume sentiment şi să aibă o oarecare doză de sobrietate.
Nici vorbă, însă, de aşa ceva. După anunţul morţii, personajul narator (prozatorul însuşi) se întoarce acasă şi începe să-şi scoată „ceara din urechi cu nişte delicate beţişoare chinezeşti”, căci începuse să-i ţiuie urechile din cauza „efectului doppler”. Ce este acesta? „Ştiam de la fizică despre efectul doppler generat de pierderea celui drag. Lumea devenea un sunet care se îndepărtează brusc”, spune autorul, pentru a-şi lămuri lectorul, fără să-l lămurească, de fapt. Moartea celui drag nu provoacă lacrimi, regrete, amintiri, nostalgii, răsturnări existenţiale. Dar ea provoacă un sunet care este chiar lumea şi care se îndepărtează…
Dulvac ne vorbeşte despre „căsuţa de mail pentru morţi”, despre „sensibilitatea la laringe” a fantomelor, despre lumânările care sunt „ca nişte trupuri îndoite de sciatică”, despre „mormintele dolofane” care „clipeau din ochi” etc.
Dacă se ocupă de morţi, Dulvac o face fără sentimentele în general aşteptate, ci ironic, sarcastic sau cu umor negru:
„Semnalez de urgenţă lipsa unui tratat despre digestia fiinţelor din lumea de dincolo: ar fi nu numai un valoros compendiu culinar, dar şi un îndreptar necesar celor vii, un fel de autorizat cod etic”.
„Era o sete mare de gesturi căci se ştie, morţilor chiar asta le lipsea. Odată duşi în lumea cealaltă, ei nu mai erau în stare de nimic, nu mai puteau juca badminton, nu mai puteau face coregrafie.”
„Credeam că morţii sunt serioşi. De unde, nici ei nu mai sunt ce au fost! Nu mai sunt cei pe care altădată te puteai baza!”
„Neavând trup, tata nu putea presta lucru mecanic, care este egal cu forţa înmulţită cu deplasarea”.
„Ca toţi sfinţii, Tata se hrănea cu faptele mele, care erau pentru el un aliment întăritor. În loc de sucul natural de morcovi, mere şi varză, îşi prepara un pahar proaspăt stors de gesturi”.
Proza lui Horia Dulvac dizolvă logica obişnuită, „clasică” a prozei – nararea unor fapte şi menţinerea prin ele a unei tensiuni. Ea se constituie, în schimb, din aglutinarea unor frânturi de acţiuni, judecăţi şi speculaţii, prilejuite chiar de lucrurile pe care el le pune în scenă. Lumea naratorului este una amestecată şi haotică, absurdă şi suprarealistă:
„(…) multe din gesturi îmi rămăseseră mici. Mă jenau la mâneci şi la subsuori. Crăpau şi îşi dezveleau căptuşeala (…)”.
„Să secret răgazuri şi înfăţişări…”
„Prin venele picioarelor, ochii lor se scurgeau în pământ”.
„Atât de plecat fusesem astă vară (…), încât mă temeam că acasă aş putea găsi pe altcineva – în lumea acvatică (…) se cunosc destule cazuri de moluşte parazitând cochilii duse de-acasă.”
„Micile mele obiceiuri au clipit din ochi recunoscătoare”.
„Mi-era foame în celule, cerul gurii tânjea după înfăţişări”.
Proza lui Dulvac este producătoare de scene suprarealiste şi absurde. Proza aceasta nu este scrisă pentru ca să „relateze” un eveniment, ca să spună o poveste, ca să desfăşoare un fir narativ, ci pentru a pune în evidenţă un spirit speculativ, care produce o atmosferă stranie, absurdă, suprarealistă:
„Viitorul, fiind o surpriză, sângera la tâmplă viclean. Se scurgea pe jos, amestecându-se cu praful şi, din combinaţiile lui accidentale, ieşeau zilele ca nişte cocoloaşe de pâine. Pe care le mestec şi acum…”
„Mă înghiţisem deja pe jumătate când mi-am dat seama că nu îmi pot înghiţi chiar capul. Pereţilor le-ar sări ochii şi bulbul rahidian”.
„A trebuit să adun de pe jos câteva gesturi sparte, migrene frânte şi, după ce am strâns în palme ce mai rămăsese din ziua aia, am băgat durerea la loc în cutiuţă”.
„Noaptea, şifonierul seamănă cu o faţă ştirbă. Odată i-am trântit un pumn în uşă şi i-a bufnit sângele pe gură şi pe nas”.
Ce spune Dulvac despre priveliştea la microscop a pieliţei de lângă unghii? Iată:
„(…) nişte încăperi pustii ca hexagoanele de ceară. În ele, alergam noi ca nişte ecouri. Mă jucam de-a Barbă albastră…
Mormintele care apar în Efect doppler
„Aveau genele încărcate de cremă neagră, grea. (Rimelul acela purta şi un nume ciudat: mascar. Îmi amintea de carnavalurile veneţiene.)”
„În copaci, un fel de păsări-clitorisuri gâlgâiau melodioase”, iar „întâmplările se îmbolnăveau în cer. Sărea un arc şi mecanismul se gripa. Fetuşi palizi de căprioară suspinau ofiliţi în medalioane.”
Trei propoziţii – „A murit tata”, care deschide proza Efect doppler, „A făcut congestie, spune cu voce tare sora medicală (…)” şi „Puneţi banii în halat”, care apar abia în final! – ar fi să constituie câteva dintre puţinele propoziţii pertinente ale acestei proze şi, totodată, schiţa unei poveşti care, de fapt, nu se petrece. Caracterul non-evenimenţial, lipsa poveştii, fragmentarismul implicit, repudierea oricărui sentiment, absurdizarea secvenţelor, iată câteva dintre reperele (normele) formative ale prozei lui Horia Dulvac. O scriere căreia i-aş spune lingvistică şi suprarealistă, ce trădează un spirit puternic speculativ, apt să genereze texte de aceeaşi factură.
Marius Chelaru
Traian Chelariu şi lirica niponă
Bucovineanul Traian Chelariu a publicat prima antologie de haiku în limba română, Suflet nipon (subintitulată Florilegiu liric prezentat de Traian Chelariu). Apărea în colecţia „Junimea literară”, în 1933 (an în care a primit o bursă la Roma), la Cernăuţi, oraş de o frumuseţe aparte (în zona veche), în partea de Bucovina aflată azi pe teritoriul Ucrainei.
Traian Chelariu s-a născut la 21 Iulie 1906, la Hatna-Dărmăneşti, judeţul Suceava . A scris din tinereţe, debutând cu o poezie scrisă la Liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. „Marile zări”; a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cernăuţi, în 1930, fiind trimis în Franţa la „Şcoala Română” din Fontenay-aux-Roses, dirijată atunci de N. Iorga, unde şi-a pregătit teza de doctorat.
Activitatea intelectuală din Paris. unde a citit mult, a vizitat muzee, biblioteci ş.a. – l-a fascinat, cum nota în jurnal; a vizitat Londra. Apoi a primit o bursă la „Şcoala Română“ din Roma (1933-1934). Primul volum de versuri, Exod, 1933, a fost elogiat de mai mulţi critici, între care Perpessicius. Întors în ţară, în 1934, a publicat Proze pentru anul inimii, 1934, Zaruri, 1936, Casă pe nisip, 1937 – an în care şi-a susţinut doctoratul cu teza Aspecte finaliste şi biologice în pozitivismul lui David Hume. Devenit asistent la Catedra de psihologie şi logică la Iaşi, s-a stabilit la Bucureşti în 1940, după ocuparea Basarabiei de către ruşi. Dat afară din facultate, n-a fost „epurat” total, ci mutat la Catedra de Pedagogie şi Istoria Pedagogiei de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, apoi trimis să predea la liceu, dat afară şi el şi soţia din învăţământ, luându-li-se dreptul de a mai profesa vreodată. A lucrat câţiva ani la Abator, ca deratizator.
Cu opt ani înainte de moarte, prezicându-şi parcă sfârşitul prematur, scria în jurnal : „Stând încă în pat, mi-a venit gândul să fac un bilanţ al activităţii mele literare din ultimii zece ani. Ce am scris? Cum am scris? De ce am scris? Pentru cine? Câtă ambiţie şi câtă râvnă dezbrăcată de orice orgoliu sălăşluieşte în mult-puţinele mele scrieri? Vor vedea ele vreodată lumina tiparului? Toate astea mi-au dat o stare de vagă melancolie. A fost părerea de rău pentru rămânerea mea în urmă în ceea ce priveşte publicarea? A fost sentimentul inutilităţii eforturilor mele? La ceai, mi-am aruncat ochii în „Gazeta literară”… în care M. Beniuc face bilanţul celor zece ani de literatură în R.P.R., iară o seamă de scriitori îşi anunţă cărţile care ar apărea în 1958, şi m-a ispitit nu ştiu ce să-mi fac şi eu bilanţul”…
La 60 de ani a fost reîncadrat în învăţământul universitar şi, peste câteva luni, pe 4 noiembrie 1966, a trecut în lumea umbrelor.
Preluate mai ales din germană (şi referinţele date de Traian Chelariu atestă asta), dar prin modul în care a efectuat selecţia, calitatea traducerii, atenţia cu care a tratat regulile pe care le-a cunoscut – cel mai scrupulos respectând numărul de silabe (la un singur poem nu a reuşit să păstreze numărul de silabe; l-a redat în subsol cu nota: „traducerea este exactă dar neconformă celor 17 silabe ale haikai-ului”), antologia a fost un eveniment.
În textul de început (7 pagini, intitulat În loc de introducere), după ce face o prezentare a Japoniei (pornind şi de la aceea că „istoria occidentală este o istorie a individualismului, pe când istoria Japoniei este aceea a comunităţii”, accentua rolul pe care l-ar putea juca aceasta nu doar în Orient, ci pentru întreaga lume: „Se poate spune că nici un popor de pe suprafaţa globului terestru nu ar putea fi mai convins că numai lui îi revine misiunea de a mântui lumea de toate relele… În plan moral, numai ei, fiii soarelui, pot îndruma o bună realizare a unui aşa de greu destin uman… Europa a cunoscut pacea romană. Lumea ar putea cunoaşte pacea niponă”), după câteva consideraţii despre lirica niponă „neinfluenţată de occident”, „mai mult sugestie decât elaborare”, „hermetismul poetic nipon” fiind impus „de extrem de concisa limbă japoneză”, enunţă o opinie privitoare la de ce regulile tanka nu s-au modificat în timp: „…literatura japoneză este una din cele mai bogate ale lumii, bogată în opere şi în autori. Aceşti autori şi aceste opere fiind în mare lor majoritate poeţi de ocazie şi opere ocazionale, se explică în parte, dece nici unul dintre ei nu a îndrăznit să varieze sau să înlocuiască străvechea tannka…”. Enunţa apoi regula cea mai importantă, în viziunea lui, pentru tanka (foloseşte formele „tannka” şi „tanca”, iar pentru haiku – „haïkaï”, cele două forme poetice în care sunt redate, spune bucovineanul, „dela gamele celei mai grave seriozităţi şi până la calda lumină a celui mai omenesc, umor, toate nuanţele vieţii japonezului”), anume numărul de silabe. Adăuga: „asupra conţinutului poemelor nu ne oprim, cititorul va aprecia în măsura în care iubeşte îndeobşte formele poetice cari fac virtute dintr’o maximă economie a lexicului întrebuinţat pentru elaborarea unui sens… În Japonia… fiecare cuvânt e cântărit şi astfel aşezat în lanţul celor şaptesprezece sau treizeci şi una de silabe, ca din greutatea ţi locul lui să poată iradia, dacă e cazul, cât mai ample înţelesuri”.
După ce spune că ar dori să revină cu o altă ediţie mai amplă, care să constituie o „cât mai documentată introducere în lirica japoneză” (nu a mai reuşit, cedarea Bucovinei, venirea ruşilor, comunismul distrugându-i viaţa, ca atâtor alţi intelectuali bucovineni şi basarabeni, dar şi din Regat), publică poemele tanka (pe care le numeşte „cântece”) şi haiku cu titluri, dar specificând că în limba japoneză nu au aşa ceva.
Două exemple de „cântece”, cu ortografia ediţiei din 1933, fără notele explicative (unele cu date despre autori, altele şi cu variante ale altor traduceri, din alte limbi) ale lui Traian Chelariu:
Inima lui Yamato
„Întrebi unde e
inima lui Yamato
care-şi resfiră
insulele? – Cireşul
dă parfum dimineţii!”
(Motoori Norinaga, 1730-1801)
Iarnă’n Yoshino
„Cu faptul de zi
ce=apare privirii
ca luna în zori,
lină cade ninsoarea’n
satul Yoshino albind.”
(Sakano=oué no Korénori, secolul IX)
Două „haïkaï”:
Preţul banului
„Cât valorează
un milion de koukou ?
Rouă pe bambuşi!
(Issa, 1763-1827)
Glas de depărtare
„Prin nouri de flori
clopot : oare’n Ouéno
sau Açakouca?
(Bashô)
Pentru a exemplifica ce înseamnă a traduce haiku, luăm al doilea poem al lui Bashō, scris în 1687, şi două versiuni în engleză: din R. H. Blyth, Japanese Life and Character in Senryu, Japan, Hokuseido, 1960, p. 447, apoi una a lui Nobuyaki Yuasa (din traducerea unui text intitulat An Account of Our Master Basho’s Last Days/ O relatare a ultimelor zile ale maestrului Bashō, scris de Takarai Kikaku ):
„A cloud of cherry-blossoms.
A temple bell, –
Is it Ueno, is it Asakusa?”
„Clouds of cherry bloom,
Does the bell come from Ueno
Or from Asakusa?”
Analizând formele câtorva cuvinte: (koukou – în loc de koku, Ouéno, Açakouca) se poate vorbi şi de influenţele unor surse în franceză – de altfel, din notele de subsol şi explicaţiile lui Traian Chelariu, se vede că le-a consultat.
Să vedem ce înseamnă în fapt bagajul de înţelesuri şi simboluri care stau în spatele celor 17 „silabe” din acest al doilea haiku al lui Bashō şi cum anume poate el fi „transferat” dintr-o limbă în alta. Altfel spus ce înseamnă pentru un cititor din orice altă ţară europeană lectura acestui haiku în speţă.
Când Bashō se întreba ce clopot se aude, nu era vorba doar de zgomotul în sine, ci de o întreagă încărcătură socio-istorică/ religioasă/ politică legată de cele două construcţii budiste.
Templul Kan’ei-ji din Ueno (azi în districtul Tokyo) a fost ridicat pe muntele Hiei (Hiei-zan; la NE de Kyoto, aproape de graniţa cu prefectura Shiga), de preotul Saicho , în 788. A fost primul al sectei budiste Tendai. În 1571, shogun-ul Oda Nobunaga (1534-1582) l-a dărâmat ca să ştirbească puterea/ influenţa în creştere a călugărilor, dar a fost reconstruit, fiind şi azi aşezământul cel mai important al sectei tendai .
Cel din Asakusa (azi în districtul Tokyo), numit Sensō-ji (Kinryū-zan Sensō-ji) e cel mai vechi din Tokyo şi unul din cele mai importante din Japonia, în trecut ţinând şi de secta Tendai. După al doilea război mondial a devenit independent. A fost dedicat lui Boddhisattva Kannon, zeiţa milei (în China – boddhisattva compasiunii), venerată în Asia de Sud Est. Cunoscută şi cu numele de Guan Yin, e venerată în general ca o femeie. Şi în spatele acestui nume este o poveste: Guanyin (în mitologia taoistă unul din nemuritori) e prescurtarea de la Guanshi’yin (pinyin : guānshì yīn, Wade-Giles : kuan-shih yin), care ar însemna: „Cea care vede/ ascultă Sunetele/ strigătele Lumii/ Pământului”. Tradiţional, se acceptă faptul că originea ei vine din sanskrită, de la Avalokiteśvara (la care, în diverse locuri din Asia, oamenii se referă ca la Padmapāni, „Cel care susţine lotusul) sau Lokeśvara („Domnul/ Stăpânul Lumii”; tibetanii îl numesc pe Avalokiteśvara – Chenrezig; chen: ochi, re: continuitate, zig: a privi), şi cred că e reîncarnat în fiecare Dalai Lama, în Mongolia este numit Migjid Janraisig, Xongsim Bodisadva sau, ades, Nidüber Üjegči. Legenda spune că doi fraţi pescari (Hinokuma Hamanari şi Hinokuma Takenari) ar fi găsit o statuie reprezetând-o pe Kannon în râul Sumida, în anul 628. Şeful satului, atunci, Asakusa, a înţeles că statuia e sfântă. Şi-a transformat casa în templu pentru ea. Primul templu a fost construit aici în 465, şi această datare îl face cel mai vechi din Tokyo. A fost protejat/ patronat de shogunii Togukawa, de aici şi încărcătura politică . În timp, a fost o confruntare pentru supremaţie şi între cele două temple (cu încărcătura istorică/ politică aferentă): de pildă din 1685, templul din Ueno decidea cine conduce pe cel din Asakusa ş.a.
Sigur, nu toate poemele haiku au asemenea încărcătură ideatică, simbolică, mitologică, socio-istorică, dar la prima vedere, lectura textului în engleză/ română nu ar releva aceste aspecte.
Florin Dochia
Raţiunile inimii
„Le coeur a ses raisons, que la raison ne connaît point” – Blaise Pascal
2. Vis înconjurat de apă sau victoria imaginaţiei asupra realităţii
De la Paris, cu dragoste! Aşa mi s-ar părea potrivit să înceapă orice veste pe care aş aştepta-o cu nerăbdare. Nu mă întrebaţi de ce. Este ceva mai presus de firea-mi de azi, poate vine de la profesorii de franceză din gimnaziu şi din liceu, doi dascăli care-şi meritau renumele, vine de la lecturile mele precoce sau târzii de literatură franceză (am pornit, de pe la 15 ani, de la Camus înapoi spre Valéry, Mallarmé, Zola şi Balzac), accesului facil la BD-uri şi, apoi, la reviste (Salut les copains, l’Humanité dimanche, VSD etc.) atunci când acestea nu erau neapărat la-ndemână. Şi poate unei propensiuni venite din negura vremurilor. Cert este că, dacă am senzaţia de „acasă” în urbea natală şi la Iaşi (???), acelaşi lucru mi s-a întâmplat acum aproape două decenii, în cele trei săptămâni de sejur la o fermă din Normandia, undeva între Fécamp şi Etretat, o zonă pe care o ştiam din romanele poliţiste ale lui Maurice Leblanc (la Etretat acesta are şi o frumoasă casă memorială…). Dacă ocaziile de a călători în Hexagon au lipsit în ultimii ani, nimic nu m-a împiedicat să (mă) rătăcesc prin Parisul fotografiat în 2009, graţie opţiunii „street view” a browser-ului Google maps, şi să (re)văd străzi şi obiective sau să aflu ce şi cum se mai întâmplă acolo într-ale culturii şi literaturii din ediţiile online ale publicaţiilor cotidiene sau hebdomadare.
Şi dacă dorinţa-i gata – cum ar zice poetul din Hordou – de ce să nu dau şi altora din impresiile mele, subiective şi obiective pe cât se poate? De aceea vă voi propune o (prea) fugară incursiune în lumea numeroaselor premii literare franceze, alegând nu dintre cele şase consacrate, ci dintre acelea cu oarecare farmec, cu parfum boem, de ce nu cele trei numite şi „germanopratine”, adică din cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés: Prix des Deux Magots, Prix de Flore, Prix Cazes – Brasserie Lipp.
Prix des Deux Magots apare în 1933, chiar în ziua în care premiul Goncourt era atribuit lui André Malraux pentru „La Condition humaine”, când o bibliotecară de la Şcoala de Arte Frumoase, pe numele ei Martyne, şi Roger Vitrac, autorul cărţii „Copii la putere”, în timp ce-şi luau aperitivul obişnuit pe terasa cafenelei, sub copertinele verzi, hotărâră nestrămutat să creeze un premiu literar. „Vom aduna un juriu de treisprezece membri aleşi dintre prietenii noştri. Fiecare va dona 100 de franci şi vom premia o lucrare a unui tânăr scriitor, care va primi 1.300 de franci, ceea ce nu e chiar de colea” – se pare că ar fi spus Martyne. Zis şi făcut: la şase seara, majoritatea juriului era constituită – André Derain, Jacques Baron, Robert Desnos, Issac Grünbert, Michel Leiris, Georges Ribemont-Dessaigne, Roger Vitrac, Alfred Janniot, Martyne, Armand Megglé, André de Richaud, Gaston-Louis Roux et Henry Philippon (numit secretar general) – şi vota cu mâna ridicată că premiul „Deux Magots” era atribuit primului roman al unui tânăr scriitor numit Raymond Queneau, pentru cartea sa „Le Chiendent”. A doua zi, Monsieur Boulay, proprietarul cafenelei, a declarat presei că a propus finanţarea de către el, în viitor, a premiului, lucru rămas de-atunci bătut în cuie. Doar că valoarea a ajuns la echivalentul a 50 de mii de franci, adică 7750 de euro. (Am mai scris despre această istorie într-o revistă buzoiană care şi-a încetat din nefericire apariţia.)
Ca de obicei, în ultima marţi din ianuarie, La Cafeneaua care i-a dat numele, a fost atribuit Premiul Deux Magots 2010, într-o ceremonie specială, cu un anumit tipic. Bernard Chapuis cu romanul „Le Rêve entouré d’eau” (Stock) a fost preferatul juriului. Aşa cum se întâmplă de multă vreme, sintagma fondatorilor „vom premia o lucrare a unui tânăr scriitor” şi-a pierdut din importanţă. Anul trecut a câştigat romanul «L’heure de la fermeture dans les jardins d’Occident» pe care Bruno de Cessole l-a publicat după mai bine 25 de ani de aşteptare adică atunci când trecuse bine de jumătatea de secol. Bernard Chapuis este şi el din aceeaşi categorie – născut în 1945, în Algerul lui Albert Camus, că tot se făcură 50 de ani de la plecarea acestuia! -, ceea ce ne poate duce cu gândul că literatura franceză nu prea mai are tineri geniali precum acel Raymond Queneau de 30 de ani de la începuturi. Dar să nu fim prea cârcotaşi şi să vedem care ar fi motivaţia juriului şi ecourile acestei alegeri.
Ultima selecţie a juriului (Jean-Paul Caracalla – preşedinte, Jean Chalon, Marie-Laure Delorme, Adrien Goetz, Pierre Kyria, Marc Lambron, Gilles Lapouge, Eric Neuhoff, Eric Ollivier, Anne Pons, Jean-Marie Rouart de l’Académie française) a mai inclus „La blessure et la soif” de Laurence Plazenet (Editions Gallimard) şi „L’article de la mort” de Etienne de Montety (Editions Gallimard). Două cărţi de la Gallimard, o editură cu influenţă considerabilă, eliminate de una de la Stock.
În prima dintre ele, frumoasa autoare pariziană oferă o poveste de dragoste, cu elemente de aventură exotică, bine împănată cu elemente culturale şi intelectuale confruntându-se într-o întâlnire Orient-Occident. Laurence Plazenet e la al doilea roman şi ne spune povestea pasiunii devastatoare a unui nobil fără noroc din secolul al XVII-lea (vremea Frondei), care e nevoit să se exileze în China din perioada de decădere a dinastiei Ming. Unanim apreciată de critică pentru că „într-o limbă fermecătoare, precisă şi pe alocuri preţioasă, cucereşte cititorul de la prima frază”, cartea e caracterizată drept o bijuterie dintre cele mai fin lucrate, o adevărată magie de înaltă ţinută. Un roman istoric şi de aventură în cel mai bun sens al termenului, comentează (în emisiunea Des mots de minuit) Minh Tran Huy, redactor-şef adjunct la „Magazine littéraire”, o inedită întâlnire între două lumi total diferite, una a moralismului rochefoucauldian, cealaltă a unui eremit taoist, reconstituind în detalii precise, artizanale istoria, arhitectura, obiectele, peisajul, oferind o lectură captivantă, deosebit de plăcută şi instructivă.
Cea de-a doua, „L’article de la mort”, este tot un roman istoric, nominalizat în toamnă şi pentru premiul Interallié. Etienne de Montety, patronul de la «Figaro littéraire», imaginează un jurnalist pregătind din timp necrologul unui erou umanitar, Charles-Elie Sirmont. Acesta, fost ministru, fost ambasador, scriitor recunoscut, figură nelipsită a tuturor marilor cauze, amator de ţigarete şi de femei, contează ca una dintre cele mai iubite personalităţi de către francezi. Dar dacă nu e decât un impostor? Existenţa lui Sirmont e trecută prin sită de către jurnalistul Moreira, un profesionist sadea. Pe măsură ce avansează în cercetare, lucrurile devin din ce în ce mai complicate şi mai puţin clare. Nimic nu mai este aşa de evident ca la început. Romanul aruncă o lumină crudă asupra mediului jurnalistic, privit totuşi cu simpatie şi amuzament. Moreira e un tip simpatic, cu ajutorul căruia autorul reuşeşte să abordeze credibil teme grave precum eroismul, curajul, mântuirea, destinul. Mare parte din roman o constituie extrase din Memoriile lui Sirmont, socotită de comentatori drept cea mai mare reuşită a autorului. În personajul Sirmont pot fi recunoscute modele: Bernard Kouchner, Bernard-Henri Lévy, Jean-François Deniau şi poate chiar Maurice Druon, al cărui necrolog în „le Figaro” a fost semnat chiar de Etienne de Montety, în aprilie 2009. Faptul nu a fost câştigător pare că este în ton cu declaraţiile de acum doi ani: „Premiile, astăzi, în loc să impună autorii, răsplătesc mai degrabă vânzările. […] An de an, începând din octombrie, tensiunea urcă. Se fac jocurile, rien ne va plus. Se apelează la fler, se pariază, se speră, se disperă. Pe modelul politicii, al economiei sau al sportului, lumea editorială a intrat în era numită Star Academy. Un sistem încurajat de mass-media, care antrenează opera literara într-o logică de tip spectacol: autori candidaţi, jurii aflate în concurenţă, pronosticuri, favoriţi, challengeri şi outsideri”.
Câştigătorul Bernard Chapuis e, cu „Visul înconjurat de apă”, la al cincilea roman, unul dintre ele, „La vie parlée”, obţinând premiul Roger Nimier în 2005. Şi el a ratat în toamnă premiul Interallié, adjudecat de Yannick Haenel pentru „Jan Karski”. Ca şi romanele sale anterioare, acesta din urmă, chiar mai bogat, mai generos, este un extraordinar tribut adus prieteniei, refugiului, familiei, moştenirii, comunicării, copilăriei, care continuă în ciuda pierderii insuportabile a părinţilor. Chapuis crede că viaţa merită trăită numai dacă este visată. A încetat să mai aibă dorinţa de a aparţine vremii lui. Susţine că imaginaţia are aceeaşi raţiune de existenţă ca şi realitatea şi îşi exprimă încrederea că sentimentele nobile întotdeauna vor câştiga în defavoarea celor rele. Este un idealist melancolic. A citi înseamnă a pleca. Fără a fi sigur că vrei să te întorci. Un roman înconjurat de realul pus la distanţă, fantasmatic, devenit fabulatoriu. Un cuplu de etnologi dispare într-un accident de avion în 1996. În urma lor, patru orfani într-un imobil unde se încrucişează cu patru celibatari, prieteni ai părinţilor lor, care-i au în grijă. Luca, Talbeau, Valentine şi Bichot sunt tutori pentru Marie-Conté, Armand, Rose et Eliane. Fiecare nume de personaj e pretext pentru o mică povestire vioaie şi, în acelaşi timp, foarte romanescă. Suntem în mijlocul fabulei, fără de care numele de roman nu ar avea niciodată un sens. Chapuis este un scriitor veritabil. Este un moştenitor, un fabulist care povesteşte într-o limbă impecabilă, descriptivă şi fără efecte grandilocvente o istorie a patru căutări, fiecare referitoare la câte un obiect exotic dispărut, metaforă elegantă a identităţii părinţilor pierduţi în valuri, pe care copiii o recuceresc de-a lungul paginilor. Lumea este un teren de joacă, sărim de la Paris oriunde e posibil: la Cap Ferret, în Elveţia, în Olanda, în deşertul tuareag şi în Japonia. Este locul visului – marea cu valurile, natura, locuitorii, hrana, raporturile umane toate sunt clare şi frumoase. Literaritatea textului străluceşte, se evidenţiază. Se pot sesiza trimiteri la moştenirea stendhaliană, în tratamentul delicat şi fantast al spaţialităţii, chiar şi la vechiul Paul Scarron, ascultând timpul etalându-se în povestirile în ramă spuse de personaje aşezate care beau cele mai bune vinuri din lume, cărora le place tot atât de mult să mănânce şi să iubească, să râdă şi să-şi amintească. Nimic nu e prea puţin în acest roman al lui Bernard Chapuis, bucuria vieţii este deplină, respiraţiile sunt largi şi nu se ratează vreun aspect fericit al existenţei. Excursiile în jurul lumii nu sunt puse în pericol din raţiuni financiare, trenurile nu întârzie, apusurile sunt magnifice, întâlnirile nu sunt niciodată amânate, îngrijorarea nu există. Cititorul este recunoscător că i se furnizează cea mai bună literatură despre fericire şi îşi va reaminti cu acest prilej ce înseamnă arta romanului şi cum trebuie ea privită cu graţie şi umilinţă.
Reluând asemenea aprecieri eclatante şi aproape lipsite de beneficiul îndoielii, mai că-mi vine să plâng că nu am acces neîngrădit mai repede la o asemenea capodoperă de roman. Juraţii de la Deux Magots pare că nu au avut încotro decât să se supună geniului chapuist luminându-i strălucitor. „A-l citi pe Chapuis seamănă cu o delicioasă vizită într-un muzeu al micilor bucurii evaporate”, declară Jean-Luc Douin şi ne trimite în materie de naraţiune şi imaginaţie la „Voyage d’Urien” de André Gide, „Un roi sans divertissement” de Jean Giono, la Chateaubriand, Montherlant, Durrell şi la scriitorii maritimii, de felul lui Joseph Conrad sau Herman Melville. Cu asemenea „modele”, poate şi altele încă, cu asemenea originalitate (despre asta nimeni nu suflă o vorbă!) ne putem întoarce la vorbele lui Etienne de Montety din 2008: „Premiile, astăzi, în loc să impună autorii, răsplătesc mai degrabă vânzările”. Şi chiar le augmentează, am putea spune, fără să greşim. Ca exemplu de final, amintesc numai de „Trois femmes puissantes” de Marie NDiaye, Goncourt 2009, care, la data atribuirii premiului se vânduse deja în 140.000 de exemplare… QED, monsieur de Montety!
