Spații culturale nr. 90 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
O altă toamnă-vară și noi, uscați ca frunzele și prăfuiți ca și ele, așteptăm ploi, răcoare și alte miracole pe care uneori mă întreb dacă le merităm. Oricum ar fi, am mai prins un septembrie, ne-o anunță calendarul și știrile, cele mai multe despre începerea școlilor, cu tot arsenalul (prăfuit, că nici peste el n-a plouat) la vedere, clănțănindu-ne în urechi a bătaie de joc: resursa umană – profesori suplinitori, neajunși cu știința la acel genunchi al broaștei care înseamnă nota cinci la examenul de titularizare, directori de școli înfipți politic, inspectori școlari așijderea, un ministru care habar n-are cu ce se mănâncă procesul instructiv-educativ și, în primul și în primul rând, elevi deja plictisiți de ideea că trebuie să meargă zi de zi la școală, ca să-și asigure, cum cred părinții și bunicii lor, un viitor mai bun, – apoi resursa materială – școli șubrezite de ani, cu bănci din altă eră, toalete în curte și pereți frumos împodobiți cu floricele, steluțe, fluturași, pisici, mă rog, cu ce le-a trecut prin minte „cadrelor” și s-a scurs zglobiu spre acoperirea crăpăturilor din ziduri și a dârelor de var artistic întretăiate; ambele resurse sunt de tot râsul, o știu toți amatorii care-și dau cu părerea despre educație cu aplombul și priceperea pe care o au și în alte domenii de interes național: politică, fotbal, medicină și economie. De fapt, o știm cu toții, dar mai știm și că nu se poate face nimic serios, nici seismele, nici războiul deocamdată la graniță, nici apropiata campanie electorală nu pot schimba ceea ce este programat să rămână în cădere liberă, până spre fundul prăpastiei. Poate de-acolo să se ridice vreun erou salvator, vreun purtător de făclie și neamul să se lumineze și să nu mai fie atât de dus (cu capul, cu pluta, cu preșul, cu zăhărelul, de nas ș.a.m.d.).
În sfârșit, să ne bucurăm totuși, e iarăși toamnă, trolerele pline cu cărți, culegeri de exerciții, caiete și penare cu tot felul de carioci, markere, creioane (mai puțin stilouri, numai dinozaurii mai scriu cu ele, adică cei care nu s-au hotărât să părăsească, în sfârșit, munca inutilă la catedră) sparg din nou liniștea fără cusur a dimineților de provincie. Se mai trezesc niște gâște sălbatice pe cer să plângă seninul, mai urlă câte un boboc de la clasa pregătitoare după „mămăița” lui, spre disperarea părinților tineri și neexperimentați, care au fugit de la slujbă ca să-și conducă odrasla în prima ei zi de școală (ca să fim drepți, urletele se vor repeta încă multe dimineți de-acum încolo, până hăt!, după primul modul, că așa e acum, se face școală cu sărituri: un modul, o vacanță, alt modul, altă vacanță, până ce semestrul/trimestrul sau ce-o mai fi el se zdrențuiește complet și generația de mâine se va putea bucura de un program eficient de imbecilizare în masă).
„Te râde lumea!” se aude, susurat, reproșul vreunei mămăițe care încearcă, fără succes, să-i domolească nepotului său, proaspăt intrat în clasa a cincea, avântul manelistic. Nepotul are de obicei căști în urechi, blugi ferfeniță și nu crede că „ce o să spună lumea” mai e și acum, la nivel de generație Z, un ucigaș de vise. Ca toată generația sa (și ca toate celelalte de dinaintea ei) nu dă nicio importanță părerii celor adulți/ bătrâni și cu experiență de viață, nu simte nevoia să fie aprobat de ei în tot ceea ce face și, desigur, nu-și simte creativitatea (dacă o are) limitată, nu-l paște pericolul să-i fie influențată dezvoltarea personală și nici nu se ferește de falsele comportamente pe care i le-ar impune „gura lumii”, în acord cu niște reguli sociale cel mai adesea perimate. Nepoții cu căști în urechi și blugi de firmă sunt stăpânii universului, defilează sub lozinca „fac ce vreau cu viața mea” fiindcă așa li se spune pe rețelele de socializare la care sunt conectați, fără știrea (sau cu știrea) părinților, încă de pe vremea când mergeau la „grădi”, cu același chef și succes ca și la cursurile gimnaziale ori liceale. Că nu s-au copt (și vor avea nevoie de cel puțin trei decenii până să o facă), ori că depind și vor depinde în continuare de banii părinților, ori că mai au nevoie de sprijin parental pentru a se șterge la nas chiar nu contează. Se cred independenți ca păsările cerului, de-au ajuns să-i compătimească și gâștele care zboară în stoluri cu țipăt înalt pe cerul patriei.
E toamnă, frunzele sună înfundat sub stratul de praf care le-a ceruit, la fel ca și pașii noștri bezmeticind agale de nicăieri înspre nicăieri.
