Propoziții pretențioase – Amușise
Când începeau ciocanele noastre, amuțeau….
Ce să se mai audă? Să doarmă copiii, să se hodinească babele? Nicio șansă! Ciocan după ciocan, mai ales la încheiat, ridică pleoapa ca storurile din desene animate, cele care se învârt fără încetare. Casetele – cd-uri de un timp încoace – vecinului lui Bobiță, pe orice instalație de sunet obișnuită, ar fi rămas un zumzet imperceptibil. Și dacă tot am adus vorba despre vecin…. Între cei doi rămăsese doar un gard de vreo șase metri în față. Partea cea mai lungă era chiar zidul clădirii căreia îi „prăpădisem” acoperișul în scop caritabil. Ultima parte, dar nu cea din urmă, zidirea parter+1 a grajdului. Între ele nimic. Poate un stâlpișor din țeavă, cocoșat și de alte acțiuni neconforme. Acolo și-au cam găsit loc de azvârlire, de sus, tablele vechi. De-a valma. Ca în puținele date când nu le aranjăm cum se cuvine. Scuzabil doar prin prisma dezordinii generale. … „Cristi! Vino în spatele meu, așa facem umbră și putem să stăm fără să ajungem la medic cu tălpile arse definitiv. Și să mă sprijini, alunec.” Ce poate fi mai rău decât una rea? Încă două rele. Alunecarea și imposibilitatea de a prinde holțșuruburile în pazii din cauza dezechilibrării. Împacă-le dacă poți. Și trebuie să poți. S-a. Tăiasem de pe listă tabla. Rămânea jgheabul, acceptat de Fănică și deja discutatul vopsit al părții de casă fără etaj. Două seturi de operațiuni evaluate pereche la 600 de lei. Unele în metri liniari, altele în metri pătrați, timp și periculozitate. Contribuția mea a rămas doar la sistemul pluvial. Vopsitul i-a revenit lui Cristi în ziua a patra. Gândirăm, împreună, că ne amărâse suficient căldura, încât jgheabul și burlanul vor fi o bagatelă. Știam care era impedimentul care ne-ar fi creat o mică problemă. Copacul. Dac-ar fi crescut ananași în el…. Însă lângă casă, lăsat să-și facă de cap cum a dorit, e și inutil, și dăunător. Pe undeva și streașina ieșită mult mai mult în afara zidului ne putea pierde timpul și îngreuna treaba. Nu ne așteptam totuși ca tocmai ea să ne scoată peri albi. Linia ei. Fiindcă luasem de bună credință prima scândură ca perfect dreaptă după prezumare. Și nu era, altfel încercarea de a propti jgheabul în ciubucul modelat nu ne-ar fi chinuit o jumătate de oră și nu ne-ar fi făcut să mutăm scara în stânga și dreapta copacului de câteva ori. Nu ne-ar fi determinat să stăm amândoi pe scară – și abia dacă poate sta unul singur și nu confortabil -, unul să tragă cât poate de jgheab și celălalt să bată cu palma în ciubucul jgheabului ca să intre în cârlig. La 3 din 9 ne-am chinuit la fel. Și că nu nimerisem unghiul de înclinare s-a văzut când am pus colectorul. Stătea azvârlit față de verticală cu cel puțin 15 grade, ceea ce a impus să tragem de ultimele cârlige în jos. Rezolvat. Burlanul urma la montaj și eram gata. Compus din două bucăți, de așezat pe verticală întocmai ca după poloboc. În lipsa lui, în lipsa firului cu plumb – sau cu ce găsește meseriașul când nu-l are la îndemână -, ochiometrul. Șase pași de rac, un deget pe mijlocul burlanului și un șpiț sub el din partea ținătorului înlocuiesc cu succes ghidurile clasice. După anumite mici reglaje – mai stânga de jos, mai dreapta, atât, stai că nu e bine, mută-l totuși înapoi spre stânga -, primitorul acceptului păstrează poziția, „răcarul” revine și însemnează locurile alese a deveni inserție pentru cuiele brățărilor. A doua mare provocare se mută de la paralelismul față de colțul casei la cel între burlan și zid. Când ai un zid ață de sus până jos. Când nu, o dregi cum știi. Spatele casei lui Bobiță mai să nu lase soluții. Până la jumătate tencuit la „roșu”. De acolo până sus, în grinzi și scânduri, neterminat, era umplut zidul doar cu mămăligi de ciment-nisip-var. Neavând însă cumpănă, nu ne puteam da seama dacă și tencuiala finisată la penultima mână era dreaptă. Așa că tot la ochi am aproximat distanța de la brățări în sine și cuiele lor de prindere. În etape. Mai pune burlanul, mai bate brățara de sus, hai, mai dă-i și în aia de mijloc, prea mult, trage-o afară….
