Spații culturale nr. 90 (10)

Gina ZAHARIA

***
Hai s-adunăm, de prin toamnă, povești,
ne vor aștepta peste dealuri, departe,
câteva gânduri, cinci frunze uscate
și-un car de lumină,
toate acesta vor fi pentru noi,
lumea divină.

A rămas, undeva, o carte deschisă,
ia-o cu tine, mai avem niște semne
din așchii de brad,
și, Doamne,-i aprinsă
făclia din lemne!
Și ard peste ape,
și râd uneori,
când pașii uitării se pierd
peste zări.

Sălbatice jocuri, străină chemare
plutesc peste pe bolta cu ploi de argint!
Când lanțuri de veghe vor ști să se-ncheie
la haina de mâine,
un semn de-ntrebare
va sta lângă soare
pe-un zid de granit.
Auzi cum ne strigă tăcerea?
De toboșarii voioși ce mai știi?
Se strâng lângă mine cocorii
și vântul dansează
prin vii.

Vino să-nchidem ogoare la piept; ne vor cunoaște
mai bine,
cuvintele noastre de ieri,
cu miere din șoapte aldine
vor umple cetăți
fără porți,
între mine și tine.

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 9 – Amintiri

Toamna a sosit cu vești – Ionuț reușise la admitere, era student. Aflase de la cel mai bun prieten al lui, care era vecin de cartier. Acesta o abordase intenționat pe stradă să îi spună de succesul lui Ionuț la examen. Un an a stat în liceu ca într-un turn de fildeș, nu avea de făcut decât să învețe. Lipsa lui Ionuț se simțea ca o frunză căzută pe o alee izolată, departe de toți și de toate. Inima ei era tristă. A urmat și pentru Dora ultimul an de liceu. Ea se orientase spre Facultatea de Litere, cărțile erau confidenții ei, erau prietenii care te înțelegeau, care nu te trădau niciodată. A stat si a învățat zile și nopți la rând. A venit bacalaureatul cu emoții, apoi proba de foc de la facultate. A intrat printre ultimii, dar concurența fusese acerbă! Dora a reușit să devină studentă – capitala i se părea un univers infinit, cu provocările sale, cu misterele sale.
Viața ei s-a schimbat drastic – din fata timidă a devenit mai stăpână pe sine, mai încrezătoare. Se obișnuise repede cu bibliotecile, cu orarul la Universitate, prima sesiune a trecut cu suișuri și coborâșuri, nu se uită niciodată, ca prima iubire. Numai că prima ei iubire asumată, trăită intens era volatilizată. Nu mai știa nimic de Ionuț, respira același aer cu el, fiind și el student, dar nu se întâlniseră. Nici nu aveau cum, trăiau în lumi diferite. Abia în anul doi, într-o zi friguroasă de toamnă, cred că era tot noiembrie, Dora fu strigată. Era la coadă la bilete la un cinematograf central, când auzi vocea familiară a lui Ionuț:
-Dora! Ce faci?
-Bine! Ca toată lumea, stau la rând pentru bilete… tu?
-Tu nu ești ca toată lumea! Ești frumoasă! Ești mai frumoasă decât îmi aminteam eu… Mergi cu mine la film sau cu prietenele tale?
-Sau… se încruntă Dora, în loc să mulțumească pentru compliment. Era un joc numai de ei știu. Sau însemna, de fapt, „nu”!
-Înțeleg. Nu o să te deranjez. Dar voi veni la tine la cămin să te invit oficial. Unde locuiești? În Regie sau în Grozăvești?
-Regie, șopti ea fără să își dea seama.
-Aha, ok, te găsesc eu, nu îți face probleme. Mă descurc. O seară frumoasă îți doresc! apoi făcu ștrengărește cu ochiul ca un star de la Hollywood. Vizionare plăcută!
-Cine este, dragă, Adonis ăsta? întrebă curioasă Claudia, colega de cameră.
-E fostul… îngână Dora.
-O! Ce piesă! Șopti admirativ Claudia! Și…? Atât?
-E o poveste prea complicată…zise Dora plictisită.
-Și cu o despărțire cu lacrimi de crocodil? completă interogativ cealaltă colegă, Irina.
-Cam…
Deși Dora nu mai avea chef de film, nu avea încotro. Intră în sala întunecoasă, numai că filmul iubirii ei se derulă pe retina sufletului ei. Ieși de la cinema răvășită. Îi simțise privirea lui Ionuț, parcă era aproape de ea și îi respira în ceafă. Ionuț era cu grupul lui de prieteni. Era și el tulburat de întâlnirea neașteptată, dar bravase. Nici nu mai știa dacă o iubise sau…
După două săptămâni, situația a luat o altă întorsătură. Fetele erau în cameră la cămin și se auzi un ciocănit insistent. Figura masivă, părul sârmos, strălucitor luminau încăperea. Un val de aer rece pătrunse înăuntru și Dora fu electrocutată:
-Ai văzut că nu e greu să te găsesc? începu Ionuț să facă pe impresionantul.
-Ce cauți aici?
-Am venit după tine. Ți-am promis doar. Am două bilete la teatru și dacă mă refuzi, le rup imediat în fața ta…
-Hai, Dora! Du-te la teatru, insistară și colegele de cameră! O să-ți placă!
-E de fapt My fair lady, o piesă de operetă. E un spectacol unic. Doar nu mă refuzi…
Dora cedă insistențelor. E adevărat că îi plăcea să meargă la teatru, la operă. Erau momentele magice pentru ea când se transpunea în altă lume.
Îl lăsă pe Ionuț pe mâinile fetelor și se pregăti. Făcu rapid un duș, își alesese o rochie din dulap și se fardă discret. În acest timp, Irina și Claudia îl luară în primire pe musafir, cu întrebări, îl serviră cu prăjituri și ciripiseră curioase despre orice. Dora era gata. Tânărul impresionat îi dădu brațul și ieșiseră pe ușă:
-Fetelor, v-o aduc înapoi pe la miezul nopții. Aș mai fi stat să mănânc prăjituri, dar e teatrul înainte de toate!
Pe drum, Ionuț o luă de mână pe Dora ca și cum timpul nu ar fi trecut, se întorceau la acel moment din noiembrie când ea plecase furioasă, plângând… Acum îl urma supusă. Piesa de la operetă fusese un vis, erau acolo actori minunați, decoruri extraordinare și zâmbetul cuceritor al băiatului de care Dora fusese sincer îndrăgostită. Recunoscuse ușor mitul lui Pygmalion. Ionuț o sorbea din priviri și o mângâia ușor pe mână. Încerca să găsească un nod de unde să se reînfiripe dragostea…
Dora era însă distantă, a încercat să își retragă mâna de vreo două ori, dar băiatul a strâns-o și mai tare… gânduri, imagini, suferințe îi năpădeau pe amândoi. Dacă și el fusese trist ca și ea? Probabil că se alinase cu viața de student… acum se punea întrebarea dacă merită să o ia de la capăt… dacă va fi bine… sau… ce rost ar fi avut să sufere din nou?
Seara era plăcută, deși friguroasă. Emoțiile curgeau valuri-valuri și în sângele lor tânăr se dădea o luptă – dacă să se reaprindă focul iubirii sau…
Ionuț o duse apoi la PanyPAT, unde erau plăcinte calde și pizza. Glumeau pe seama scenelor din piesa vizionată. Se apropiau iar și gheața era spartă…
La despărțire, în fața ușii din căminul studențesc, Ionuț se aplecă și o sărută pe frunte părintește.
-Ești frumoasă ca o prințesă, știi nu? Îți mulțumesc mult pentru seara asta magică.
-Eu îți mulțumesc. A fost o invitație neașteptată. Tu ești un magician, nu?
-Nu, sunt un om cu bune și rele. Și tu știi asta. O îmbrățișă și apoi se desprinse de lângă ea plutind. Vor mai fi și alte invitații, te asigur.
Dora era cuprinsă de flăcări. Nu credea că dragostea poate fi și așa.
-Cum a fost? Au sărit cele două vrăbiuțe gureșe?
-Deh, pot să vă spun că spectacolul merită! Mergeți să-l vedeți!
-Noi întrebam de Adonis al tău!
-Ei, ciorbă reîncălzită…. E un Făt Frumos care se luptă și se luptă cu zmei, zmeoaice, himere, ca la final să asculte de mama lui… nu mă mai întrebați, că nu văd rostul să vă răspund.
Fetele se duseră la culcare bosumflate că nu fusese nimic palpitant în toată povestea Dorei. Ea însă nu putu să pună geană peste geană…
Dimineața se trezi cu el la ușă… era sâmbătă și fetele leneveau în pijamale. Ionuț era în echipament sportiv, cu o geacă modernă, și intră triumfal după ce Dora îi deschise ușa. Avea un tricou pe dedesubt – același: roșu, cu mâneci albastre, cu numărul 10 pe spate. Era același? Cum se poate?
-Bună dimineața, Prințeselor! Am venit să facem clătite.
-Bine, cum de ești așa matinal? Și de unde ai tricoul acesta? Îl luă în răspăr Dora.
Ionuț zâmbi misterios:
-Deci primesc 10 la impresia artistică?!? Nu. Nu e același, că am mai crescut între timp, dar am făcut să semene cu cel de acum trei ani. Știu că era o fată topită după el. Așa că am găsit, fata, avem tricoul, deci ne apucăm și noi de treabă? Se spălă pe mâini și comandă serios: făină, zahăr, ulei, ouă! Și se apucă gospodărește de bucătărit. Făcuse compoziția mixând ingredientele. Aprinse ochiul de aragaz. Căută o tigaie în dulăpiorul de deasupra mesei. Era simplu să le găsească fiindcă viața în comun într-o cameră de cămin studențesc nu implică prea mult spațiu și nici prea multe obiecte.
-Poate primesc o notă mare și la execuția tehnică. Mai vreau gem sau ciocolată.
-Avem doar gem, spuse Dora.
-E bun. Hai, recunoaște, draga mea, că sunt un bun bucătar!
-Bărbații, în general, sunt buni bucătari, mormăi Dora.
Fetele savurară clătitele și se întreceau în laude, iar Ionuț se umfla în pene. Se aplecă spre Dora să șteargă o urmă imaginară de gem și o sărută din fugă. Trebuie să mă dau bătut – buzele tale sunt mai dulci decât clătitele mele. Celelalte fete chicotiră, iar Dora roși puternic. Erau acum un cuplu de îndrăgostiți care se tachinau, se tatonau. Ziua și-au petrecut-o apoi în Parcul Herăstrău, unde admirau lacul și împrejurimile, tăcuți și îmbrățișați.

Altă dată, în preajma sărbătorilor de iarnă, Ionuț veni și o invită la o petrecere. El era elegant, în sacou negru și cămașă neagră, fără cravată, fără alte accesorii inutile. Dora acceptase să meargă cu el, erau o pereche frumoasă, erau tineri, erau potriviți. Rochia Dorei avea ape albastre și cordonul negru îi sublinia talia subțire. Combinase o pereche de cizme negre înalte cu un coc înalt și Ionuț venise cu un cadou – o pereche de cercei albaștri.
-A… De unde ai știut că albastru e culoarea mea preferată?
-Păi, blugi, cămăși albastre, teniși albaștri… nu am uitat cum te îmbrăcai în liceu… ăsta e cusurul meu… am o memorie de elefant… Ce șanse ai fi avut să te schimbi?
Petrecerea era la un restaurant în centru. Ionuț venise cu mașina firmei la care lucra de ceva timp. Era distribuitor la o firmă de bere cunoscută – există un început în toate. Îmbina utilul cu plăcutul, câștiga experiență și bani, avea timp să învețe și să se distreze, îl captivase ideea de a avea un job, să nu stea mereu pe banii părinților. Se apropia de ultimul an, apoi urma examenul de licență, și programul îi permitea să lucreze. Era stăpân pe situație. Și foarte mândru de ceea ce făcea.
În acea seară au dansat, au sorbit o gură de șampanie, s-au distrat, întreținând discuții amuzante cu prietenii, s-au implicat în jocuri și glume. Ionuț era absorbit de fata pe care o părăsise în liceu și acum o regăsea o femeie delicată, rafinată. Deși avea doar 20 de ani, Dora părea stăpână pe sine, avea acel ceva misterios și curat ca sufletul unui prunc. Iar faptul că îl tachina și zâmbea cu buze roșii frumoase, îl ambala și mai mult. La întoarcere spre campusul universitar, Ionuț păstra tăcerea, erau clipe magice. O ținea pe Dora de mână, conducând prudent, Bucureștiul era liber, toată lumea dormea. Noaptea era numai a lor. Mașina fu parcată între doi copaci, lângă trotuarul din fața căminului. Ionuț o lipise pe Dora de pieptul lui:
-Auzi inima aceasta din piept? Acum bate numai pentru tine!
-Hmmm… și mai târziu?? Și mâine? întrebă Dora sufocată de șuvoiul de sentimente. Era pe punctul de a se reîndrăgosti de acest băiat frumos, dar ceva îi spunea să fie prudentă.
-Te iubesc, Dora! Nu ți-am spus-o până acum, dar acesta este adevărul, crede-mă! Te iubesc, sunt îndrăgostit de tine, te doresc, aș putea să fac dragoste cu tine aici sau te vei opune…
-Sau… șopti fata emoționată.
Ionuț o sărută pe gât, pe gură, îi pipăi sânii mici și tari, îi dezveli pulpele fine, îi arătă bărbăția sa apăsând cu degetele lungi ale fetei pantalonii lui umflați. Era bărbat și dorințele lui erau firești. Se opri la timp, ceva îi spunea că nu e momentul potrivit…
-Iubita mea, te vreau a mea pentru totdeauna! Știu că te-ai păstrat pentru mine. Știu că mă iubești și tu la fel de mult.
-Ionuț, e prea mult pentru mine, e prea repede pentru noi, așa…după atâta timp… nu vreau să mă grăbesc… am suferit cândva, nu mai vreau să o iau de la capăt…
-Da, te înțeleg, ai dreptate, am fost doi copii inocenți și prostuți. Acum suntem maturi și iubirea adevărată aceasta este! Te iubesc mai mult decât viața mea! Să nu uiți asta! O sărută pe vârful degetelor unul câte unul. Coborî din mașină și în aerul rece al lui Undrea înțelegea greutatea cuvintelor sale, declarația înflăcărată îl făcea încrezător în viitorul lui alături de Dora. Îi deschise portiera fetei și o conduse ca un gentleman până în camera ei. Zorile începeau să coloreze o nouă zi.
-O să trec pe aici să te răpesc pentru alte seri, pentru alte nopți, la fel de frumoase ca și aceasta! Și o să te cer și de nevastă alor tăi când vom merge acasă.
-Să ai grijă de tine, Ionuț! Ne vedem curând…
Se sărutară în pragul ușii. Mașina demară cu un cântec de iubire în surdină.

Ottilia ARDELEANU

dulce ninsoare

a plouat monoton în noaptea de vineri
noroios tristețea făcea bălți
niște licurici stropii cădeau și se ridicau
pânza de aer udă nu putea fi stoarsă
priveam timpul o mare scurgere
în asfaltul orașului

am ațipit când zorii începuseră să spargă în ziduri
cu baroasele de mărimea bătăilor inimii
lumea se dărâma iar eu degeaba ceream vremii
să înceteze ruinarea
în cer stelele se pietrificau și cădeau pe pământ

o tulburare ieșită din comun se așternea lespede
moartea se înmuiase de tot

când m-am dezmeticit ningea firav
independenți fulgii un câmp de păpădii spulberate de vânt
hoinăreau liberi și netemători deși
aproape toți se înecau în bălțile zilei

unii dispăreau din zbor până când
haosul a încetat și în cădere lină
au împăturit drumuri și case și-au adus pace

în alb pământul pare să nu ne fi înșelat așteptările
la primii pași de soare însă nălucile s-au topit

vorbind cu mine din celălalt spațiu

cum e universul tău
cât e de mare
prin ce respiri
și ce culori îmbracă ochii

e unul din perle gălbui
pe butași răsfirați
are gust tămâios
nu numai înfățișare
de șiraguri
pe aici ar putea trece culegătorii
însă nu
aceia sunt visători care le cred stele

e frumos la tine
fiecare bob e o poezie
îți lasă o aromă aparte
e o formă de a trăi

pot să te vizitez
s-ar putea să nu mai vrei să te întorci

Alex IVANOV

POETUL CU CHEIA DE GÂT
Lui George Mihalcea

Pe strada îngustă se vând cărți
tipărite pe frunze de nuc.
Vântul de toamnă ține loc de coperți.
„În orașul ăsta, toți termină o școală,
fără ca nimeni s-o înceapă”, zice poetul
cu cheia de gât.
Uneori e supărat, poezia lui nu mai este
demult o gumă de mestecat.
Emigrant în uitare, poetul ăsta vine mereu
pe strada copilăriei mele, ca să cumpere
poeme, ieftine, la mâna a doua.
Aici totul e închis.
Au plecat toți cu cheile de gât, către o altă copilărie.
A mai rămas o călăuză, care dacă tot nu are ce face
confecționează chei pentru cărți.

Adevărul e că cineva trebuie s-o facă și pe asta…!

MICI BUCURII DE DUMINICĂ

Ea a închiriat o fereastră
pe chipul lui fără contur.
În suflet poartă o rană albastră,
în timp ce el
zidește zăpezi peste sânii albi
ai unei alte femei.

Mărunte bucurii de duminică
țin loc de ninsoare.
Nimeni nu moare,
nimeni nu îmbătrânește
și nimeni nu culege păcate.

Hai să punem botniță la șarpe
și să ne jucăm de-a Adam și Eva,
până Dumnezeu nu închide fereastră.

Străzile au întinerit sub pași noștri,
iar clipe se dezbracă pe bani de argint.

PASĂRE DE NOAPTE

Am căutat o pasăre de noapte
să mă iubească și să-mi strângă trupul
cu aripile ei umede…
Nu am găsit decât o pasăre de toamnă
ușor obosită, cu aripi murdare de vânt
dar frumoasă ca un colț de cer.
Mi-a făcut un cuib pentru ochii mei obosiți
de prea multă așteptare.
Parfumul de început de toamnă zăbovea pe
aripile ei cuminți.
Era o fericire și o tandră uitare,
o iubire ca o bătaie de aripi.
Era ca o pasăre de toamnă în formă de gutuie coaptă,
așezată în geamul de la casa din vis…
Dar într-o noapte a venit pasărea mea, cu aripi
înfășurate în dantelă neagră și umedă.
Mi-a privit trupul din cămașa cusută din frunze,
apoi m-a luat cu ea în orașul plin de suspine!

Nici acum nu știu să deosebesc
o pasăre de noapte de o femeie.

PAȘI FĂRĂ DRUM

Drumul ăsta ar fi trebuit să ducă în sufletul tău,
povești cu iubiri de o viață.
Pe drumul ăsta trebuia să ne întoarcem în frunze
eu și cu tine.
Eu am rămas pe drum cu buzunarele pline de castane,
eu am rămas pe drum, înfășurat
în amintirea rochiilor tale.
Tu ai rămas la capăt de drum
ca o zână perversă cu bluza ta verde,
plină cu sâni prea copți pentru mâinile mele.
Tu ai rămas la capăt de iubire,
fără să știi de căldura trupului meu,
fără să știi de căldura trupului tău,
fără să știi că eu și cu tine
mai aveam un drum de făcut.

MAHALAUA DIN CAPUL MEU
Lui Liviu Vișan

În mahalaua din capul meu
se bea bere la sticle de plastic,
câinii se latră între ei,
iubirile se împart în cadrul campaniei
„Ajutoare pentru iubirile luate de ape”,
se asfaltează doar străzile cu soț,
văduvele primesc gratis câte o sticlă de vin negru,
lamele de ras se vând doar pe pepeni,
poeții licențioși au abonament la ciorbă de burtă,
fluturii au interdicție de a zbura pe timp de zi,
orgasmul se plătește doar la asociațiile de locatari,
iar artiștii din cartier lucrează în folosul comunității.

Am uitat ceva, mareșale?

Constanța POPESCU

Aglomerând liniștea

Dimineața dintre da și nu, titanii voinței se înclină…
Pantofii tineri nu mai au când
să-mi crească liniștea peste tăceri.
Mai treceau niște bucurii îmbujorate,
mă recunoșteau la un capăt de rând,
sărisem peste el, ca să fiu eu prima,
să mă vezi sărbătoare.
Toate zilele puteau fi duminici
de adunat clipele albe,
problemele se orientaseră spre noapte
și mă înțepau la colțuri, cărările umbreau
speranțe irosite, eu pierdusem rețetele de iubit.
Bărbații ambalau tăceri și frici
în hârtia bomboanelor oferite,
străzile le strângeau mirările pe umeri,
grăbind să nu uite gânduri tainice.
Am să-ți vorbesc despre bibliotecile cuvintelor,
aliniate pe sentimente, cu chei vechi păstrate
pentru temerari. E o așteptare acolo,
aglomerând liniștea, un combustibil
oricând inflamabil…

Tăcerile sunt oarbe

Dimineți palide între jumătăți de gând
furat somnului,
tăcerile între cuvinte te așteaptă,
mătur niște gesturi ce nu le voi mai face.
Orele au explodat așteptarea
mirată, când cotrobăi prin sertarele cu sentimente
stivuite fierbinți, în starea de agregare
a dorului.
Jumătate de suflet ar fuma o țigară,
ar scrie poezia fiarei îmbrățișând oasele bătrâne,
ce iată, luminează rugăciunea de la ziuă.
Lumea luptă cu mirări neterminate,
între două cântece jumătatea tristă, aglomerează
fericirea pe centimetru pătrat de plecări,
venirile sunt bonus tinereții, când tristețile oarbe nu mă judecă,
dar mi se așază pe prag.

Iubind cu Esenin anotimpuri

Esenin e trist, răvășește prin frunzele toamnei,
poeții îl citesc mai puțin
și-l simt tot mai des până-n oase.
Raiul e la o palmă distanță,
dragostea curăță locul, lacrima clopotului
mângâie delicat suflet și carnea ce arde.
Cheile tale, doar poeții le încearcă,
moartea bea vinul devreme,
tu te tulburi în gânduri,
nimicul atârnă pe gene.
Cerul a tras azi cortina,
îngerii îi fac pomenirea,
rămâne poetul, iubita și dorul
crescând anotimpuri de șoapte,
poezia e blândă, tăcută și caldă
îmbracă în frunze cărările toate,
ceasul a hotărât prea devreme rămas bun,
nu-i nimic nici în viață,
doar moartea salvează cuvântul,
îmbracă poetul și dorul.

Tristeți inițiate

Umblă vorba că toamna nu mai îmbrac
rochia cu bucurii mărunte,
eu le mai întorceam când pe față când pe dos
să fie proaspete, crocante cum le doream
odată… nu se mai potrivește cu lumina
care întârzie dimineața să-mi tragă de gene,
culorile ei sunt așa de multe
că nu-mi place să le stric pictura. Atâta risipă
de toamnă, am gustul merelor mereu cu mine.
Cuvintele se supun, găsesc mai greu
forma perfectă în care păstrăm puțină toamnă,
mult dor, ploi cât să ne verificăm emoția,
iubirea aia decolorată pe care
n-am avut timp să o reabilităm
dar tot ne este dragă, cutele de pe frunte
și mâinile neobișnuite să se resemneze.
Se aud vești și se amplifică zvonuri grele,
curând vom închide obloanele, tragem perdeaua
noi , cu noi și fricile noastre, alții ne vor face curat,
între gânduri e loc de mirări,
cineva ne fură mai mereu sărbătorile…

Un Bacovia mândru

Scrisorile mele sunt tinere,
mi le îmbrăcase mama în șuvița aia,
îndelung dezmierdată, renunțasem la ea,
după moda zilei… dar tu o iubeai…
Vorbele au încă parfum de început
de sfârșit, bucuria e tristă și bătrână…
doar poeziile luptă
și Bacovia e mândru, urmașii sunt puternici
cu verbul verde, prosoapele se albesc
curățând tristeți .
Mâine e o zi imprevizibilă,
adresa mea ai uitat-o,
sau pașii au ocolit amintirile,
poeziile au miros de scrum, cenușa
acoperă boala singurătății…
doar noi și valsul.

Nimicul la Metru pătrat

Ce mai cauți prin biblioteci?
Cărțile au literele arse, mormane de cuvinte
sunt șterse din Dex, povestim prin imagini stilizate,
electronic, pentru fiecare altfel. Original.
Ne alergă timpul, ne consumă nimicul,
până la os. Ne naștem învățați. Uităm,
un mecanism care schimbă prioritățile.
Și erau acolo monumente, trăiri săpate în carne,
sclipiri ale clipelor cel uimeau pe Dumnezeu,
martorul minunilor neexersate.
Eram eu , tu și divinul explicat. Magie și mirare.
Cărți. Rafturi întregi cu sentimente,
Oamenii din ce în ce mai mici,
se satură cu greieri, au obosit să le asculte
povestea, au ei de inventat Nimicul la mp.

Rochia cu ploi

Sunt femeia cu cea mai statornică tristețe
și când o alung, stă ascunsă
în vreun buzunar al sorții
și îmi ocupă clandestin locurile
unde plantasem flori de bucurii albastre.
Am cei mai obosiți pași,
zâmbetul mi-a uitat privirea,
mâinile netezesc un portret uscat,
decolorat la tâmple.
Am început să îmbrac rochia
cu ploi boțite, mult prea strâmtă
de la ultima îmbrățișare.
Singurătatea cu mirosul lutului,
mai ține toamna de vorbă,
la o cafea se mai negociază
visele, se mai colorează niște doruri
și trecem pe curat regrete,
uitând cuvintele cu care am săpat
tristeții riduri.
Mai există niște anotimpuri uitate
prin buzunarele sorții
și atunci restabilim traseul și negociem pașii…

Bucuriile tocite se rostogolesc

Respirăm, încă respirăm niște zile, luni,
ore timide, întinse la soare. Pe poteci
urmele au miros de bucurie, de flori de busuioc,
șterg uitări. Singurătățile fac horă între dimineți,
mama le mătura mereu și aprindea un foc zdravăn
să încălzească niște vise uitate
cu care-ți stârneam mirările.
Istorii repetate, din alte vieți, imagini palide
se agață de tocul ferestrei, zâmbetul meu
e șters, privirea nu obosește să aștepte,
niște ore agățate de pendula bătrână
și se sting în tăcere.
Nu știu cine hotărăște până când, până unde
se întinde liniștea dintre cuvintele
care adună singurătăți.
Bucurii tocite se rostogolesc spre apus,
când devenim pete de culoare cu care respirăm
alte dimineți.

Nicolae MIHAI

Strigăte lăsate singure

Septembrie umblă pe străzi
cu sufletul la gură
neliniștea trează îndoiala
par nonsensuri în care se ascund
strigăte lăsate singure
absențe neînțelese de toate vârstele

peste noi umbra
nici urâtă nici frumoasă
se aude cum își aruncă năvoadele
presărând foșnete
călătoare într-o cernere efemeră

fiecare clipă somată să tacă
devine gânditoare
ori rupe crengile vântului
una câte una
pentru că nu vor să-l asculte

Despre tristețe

O auzi când te strigă pe nume
cât mai familiar cu putință

este martoră a gândului
neîmpăcat
și a îndoielii care îți bate la ușă

își poartă pașii la răscruci
de umbre stârnind neînțelegeri
și promisiuni
pe care nu le găsești oriunde