Spații culturale nr. 90 (7)

Ion FERCU
în dialog cu Marius MANTA

Ion Fercu: „Legenda «Marelui Inchizitor» este balsamul sufletului pentru toți eroii dostoievskieni, dar și pentru mulți dintre noi”.

Vă propun să ne întoarcem la Dostoievski – avem toate motivele să o facem: dacă răul este, într-adevăr, o pervertire a naturii umane, personaje precum Raskolnikov și Stavroghin sunt atrase de această perversiune cu forța irezistibilă pe care o exercită orizontul libertății, al dobândirii și afirmării propriei personalități. Cei doi știu că omul este rațional cât timp se îndreaptă împotriva propriei „animalități”. Câtă inocență este aici? Rațiunea nu ar prezența interes dacă nu ar fi însoțită de promisiunea libertății.

– M-ați adus în teritorii dragi, însă întunecate. Dar cum din întuneric se naște lumina, simt mereu nevoia de a mă aventura în infernul lor migrator… Răul, răul, răul… Matei (13:24-35), cu pilda neghinei, este răvășitor, te îmbogățește cu înțelesuri în care locuiesc numai esențe. ,,Isus […] a spus înainte o altă pildă și le-a zis: «Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânță bună în țarina lui». Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grâu și a plecat. Când au răsărit firele de grâu și au făcut rod, a ieșit la iveală și neghina. Robii stăpânului casei au venit și i-au zis: «Doamne, n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are dar neghină?». El le-a răspuns: «Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta». Și robii i-au zis: «Vrei dar să mergem s-o smulgem?». «Nu», le-a zis el, «ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea». Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș; și, la vremea secerișului, voi spune secerătorilor: «Smulgeți întâi neghina și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu».”…. Apoi, se știe (Matei,13: 37-38), ucenicii Lui s-au apropiat de El și I-au zis: „Tâlcuiește-ne pilda cu neghina din țarină”. El le-a răspuns: «Cel ce seamănă sămânța bună este Fiul omului. Țarina este lumea; sămânța bună sunt fiii Împărăției; neghina sunt fiii celui rău»„… Neghina (zizanion, în greacă) este zâzania, cearta, vrăjmășia, sămânța otrăvită a Răului…
,,Ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea”… Grâul (Binele) trebuie salvat altfel. Cu Pico della Mirandola (,,Despre demnitatea omului”) am putea găsi una dintre cele mai fericite decriptări ale acestei pilde. Liberul arbitru, cel atât de mult hulit de unii, trebuie să separe neghina de grâu, Răul de Bine: ,,Tu, neîngrădit de niciun fel de opreliști”, îi spune Dumnezeu, supremul arhitect, lui Adam, ,,îți vei hotărî natura prin propria-ți voință în a cărei putere te-am așezat. Te-am pus în centrul lumii […] pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care tu însuți o preferi ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste”. Matei, Pico della Mirandola, demnitatea și liberul arbitru… Chiar și un ateu de bună… credință ar putea accepta, cred, sugestiile care se ivesc din întemeierile acestora. Dacă Răul ar fi fost stârpit din fașă, ca sămânță, atunci când a fost ,,semănat de vrăjmaș”, poate că n-am fi sesizat niciodată, prin comparație cu tenebrele sale, măreția Binelui. ,,Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș”… Atunci să alegeți Binele de Rău. Este una dintre cele mai mari provocări pe care o cunoaștem. Poate că numai lui Iov i-a mai fost trimisă o încercare atât de grea. Îmi place gândul ieromonahului Paulin Ilucă (,,A doua Cruce” Editura Accent Print, Suceava , 2015, p. 351): ,,Dumnezeu poate orice, numai să piardă libertatea omului nu poate. Chiar dacă libertatea aceasta Îl ține pe o amară și grea Cruce!”.
În Romani (1:28-32) aflăm un alt motiv fundamental de reflecție asupra Răului, unul care i-a îndemnat pe unii să se întrebe dacă lucrarea Facerii este perfectă: ,,Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac”. Avem însă aici o nouă invitație în imperiile pline de capcane, dar dătătoare de sensuri umane, ale libertății și responsabilității.
Ca-ntr-o poveste, povestea noastră, a tuturor, Binele și Răul trăiesc în oglinzi paralele și aflate chiar față în față. Ne-am obișnuit cu existența lor, ne aruncă pe jar gândul că uneori diferențele dintre acestea nu mai pot fi percepute, le acceptăm ființarea ca atunci când spunem că recele nu poate fi trăi fără cald, ziua fără noapte, loialitatea fără trădare, iubirea fără ură. Chiar și cei care au în supraviețuirea lor predominanța Binelui știu că în inevitabilul infern al ființei lor Răul stă la pândă, caută poteci pe care, strecurând-se, și-ar putea face mendrele. N-avem un turnesol miraculos pentru a depista Răul din oameni, căci până și ,,criminalii de război se trag din toate straturile societății, au tot soiul de biografii. Sunt academicieni, scriitori sau mecanici, chelneri, funcționari de bancă sau țărani. E greșită… premisa că oamenii educați, sofisticați – pentru Dumnezeu, artiști! – au standarde morale superioare, mai înalte decât cele ale oamenilor de rând. Și apoi, iarăși și iarăși, vedem că din punct de vedere etic și moral ei nu se deosebesc de noi”, ne spune, într-un eseu din Dilema Veche, Slavenka Drakulić, scriitoare croată.
De ce chemările către Rău au glasuri de sirenă? Din cauză că Răul e mai accesibil, cere mai puține investiții de gândire, de uman, poate aduce profit imediat. El își are obârșia în uzul defectuos al alegerilor noastre. Binele își arată virtuțile în orizonturi mai îndepărtate, Răul e de ordinul urgenței peșteriste: hic et nunc. De ce, pentru mulți, Răul este mai atractiv decât Binele? Pentru că ,,Binele e discret, răul e spectaculos!” , zice Andrei Pleșu, cel care în ,,Jurnalul de la Tescani” desparte admirabil apele Binelui de cele ale Răului: ,,Aspectul ciupercii otrăvitoare e complicat, sofisticat, imprevizibil. Al celei comestibile e mai curând banal. O anumită bună dispoziție au amândouă: mefistofelică, subțire, în cazul primei, bonomă, rurală, în cazul celei de a doua. Răul e pestriț, labirintic, laborios. Opusul lui e simplitatea. Binele e lin, e gloria firescului însuși”… Emil Cioran (,,Amurgul gândurilor”, București, Editura Humanitas, 1944) scrie amar: ,,Răul ne dezvăluie substanța demonică a timpului; binele, potențialul de veșnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu știe diferenția rațional unul de celălalt. Dar simțim cu toții căldura dureroasă a răului și răceala extatică a binelui”.
Hannah Arendt (,,Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului”, București, Editura Humanitas, 2007) ne-a schițat portretul ticălos al ,,banalității răului”. Abandonându-și condiția de ființe etic-gânditoare, executanții tratează crima în masă ca „normalul“ cotidian, astfel că nu-i mai percep sinistra anormalitate. Oroarea actelor în sine se conjugă cu oroarea demisiei de la statutul de persoană. În fenomenele totalitare, „incapacitatea de a te pune în locul celuilalt“ și „iluzia perpetuității“ sistemului conduc la consecințe oribile care sar în ochi. Răul, spune ea, devine, undeva, atât de comun încât va fi apreciat ca normă. ,,Este un trist adevăr acela că o mare parte din răul din jur este datorat unor oameni care nu reușesc să ia o decizie între a fi buni sau a fi răi”, mai notează ea. Asocierea banalității cu răul nu vorbește despre ceva comun sau ordinar; trimite către filosofia morală a lui Kant, la răul radical incriminat de filosoful german, la acea categorie a răului care exteriorizează „intenția de a face rău”. Ne apropiem de prăpăstii, de-acelea în care s-au prăbușit Raskolnikov și Stavroghin, prin ceea ce Arendt scria în Prefața la ,,Originile totalitarismului (București, Editura Humanitas, 1994, p. 9): „Și dacă e adevărat că, în fazele sale finale, totalitarismul apare ca un rău absolut (absolut pentru că nu mai poate fi dedus din motive omenești, care pot fi înțelese și de înțeles), este de asemenea adevărat că fără totalitarism n-am fi cunoscut poate niciodată natura cu adevărat radicală a Răului”. Prin ideologie, propaganda și tehnicile de manipulare vor genera mereu deficitul de gândire care va conduce la banalizarea răului și la acceptarea terorii. Banalitatea răului are un chipul călăului ascuns în noi. Binele, s-a spus, e mereu căutat, Răul este mereu găsit…. Bine vinele încet, răul iute. Un proverb bolivian nuanțează: ,,Binele vine de foarte departe; răul e întotdeauna aproape, la îndemână”.
Când Dostoievski îmi spune că viața este duelul dintre diavol și Dumnezeu, vreme în care câmpul de luptă sunt eu, îmi vorbește și despre Bine și Rău. Dar, mai ales, în poemul ,,Marele Inchizitor” desăvârșește acest discurs emoționant… Venerat de oameni, Hristos descinsese chiar în piața în care, cu o zi înainte, Marele Inchizitor, un bătrân de aproape 90 de ani, „arsese pe rug, «cu fast», ad majorem gloriam Dei, aproape o sută de eretici”. Hristos însuși, aidoma unui eretic de duzină, este aruncat, din porunca Marelui Inchizitor, într-o temniță în care, la vreme de noapte, primește vizita și reproșul acestuia: „Atunci, de ce-ai venit aici să ne tulburi?” („Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Univers, 1982, p. 358). Marele Inchizitor pune la zid libertatea pe care Hristos le-a oferit-o oamenilor în dar: putința de a alege între Bine și Rău. „Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o dată, pentru totdeauna” (ibid., 357), îi spune acesta lui Hristos. Ideii hristice a ispășirii, Marele Inchizitor îi opune, în discursul său, un proiect armonizat cu povețele pe care Satana i le dăduse lui Iisus în pustie. Libertatea de a alege, în cunoștință de cauză, între Bine și Rău este apreciată ca fiind un supliciu al spiritului uman. Sfâșiat de neliniști, de îndoieli, aflat mereu pradă contradicțiilor, omul nu și-ar găsi adevărata fericire decât prin recursul la cele trei ispite propuse de diavol: prefacerea pietrelor în pâini; influențarea prin minuni; acapararea puterii pământești. Marele Inchizitor dezvoltă proiectul unei lumi în care fericirea este preferată libertății, iubirea de oameni este mai presus de iubirea de Dumnezeu, în vreme ce adevărul nu este o condiție sine qua non a fericirii. În acest proiect, „povara libertății” de a alege între Bine și Rău are o alternativă: ademenirea cu pacea, cu liniștea deplină a spiritului. Libertatea conștiinței insului ar trebui îngrădită, pentru că „nu există ceva mai ademenitor decât libertatea conștiinței, dar în același timp nu există ceva mai cumplit”. Pentru Marele Inchizitor, „nu există nimic mai insuportabil și nici n-a existat vreodată pentru om și pentru societate decât libertatea!” (ibid., p. 359). Povara liberei alegeri l-ar arunca pe ins în mrejele nefericirii. Adevărata mântuire a individului n-ar putea fi găsită decât prin eliberarea sa de această povară. Raiul terestru propus de Marele Inchizitor are chipul unei ființări filistine. Insului trebuie să-i fie străine conștiința tragediei, incertitudinea, conflictul cu sine și cu semenii. Adevărata fericire ar presupune întoarcerea la starea de nevinovăție a pruncului, la un primitivism edenic în care nu există doruri epistemice, îndrăzneli către piscuri. Este posibil un asemenea proiect? Firește, susține Marele Inchizitor, căci „omul preferă liniștea și chiar moartea libertății de a alege singur între bine și rău” (ibid., p. 363). Oamenii vor fi fericiți atunci când „vor scăpa de o grijă împovărătoare și de înfricoșătorul chin la care îi supune […] necesitatea de a alege singuri și în deplină libertate” (ibid., p. 370). Ei ar avea nevoie de o „fericire tihnită și umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, așa cum au fost plămădiți” (ibid., p. 396). Marele Inchizitor crede că idealul acelei lumi în care oamenii „ne vor aduce singuri plocon libertatea” (ibid., p. 360) și vor striga „Înrobiți-ne, dar astâmpărați-ne foamea!” (ibid.) va deveni realitate, povara libertății urmând a fi purtată „de cei o sută de mii, în mâinile cărora se află destinele” (ibid., p. 370) oamenilor. Aceștia, numai aceștia, „deținătorii secretului” milioanelor de făpturi fericite, vor fi nefericiți.
Marele Inchizitor este persuasiv, uzează de argumente aristotelic elaborate. Hristos contraargumentează eficient printr-o tăcere persuasivă tulburătoare. Argument de sfânt. Se confruntă doi concurenți istorici: libertatea și constrângerea. Marele Inchizitor, vânător de breșe în istoria spiritului, sesizează că oamenii suportă greu „povara” libertății, suferința și responsabilitatea. El schițează portretul unei lumi din care acestea lipsesc și invită la revoltă împotriva lui Dumnezeu, cel care i-a împovărat cu prea multă libertate. Hristos refuză cele trei ispitiri din pustie: înrobirea prin pâine, prin miracole și prin împărăția pământească. Marele Inchizitor acceptă aceste ispitiri. O acceptare care este plătită cu prețul renunțării la libertate. El deghizează Răul în Bine. Binele este dedublat. Prin discursul Marelui Inchizitor, chipul lui Hristos este estompat, tinde să se topească în cel al Antihristului. Și spiritul oamenilor alunecă spre dedublare. Credința și necredința din ei par să nu mai aibă granițe. Tind către conviețuire, dar parșiva necredință roade ca un vierme aflat în slujba Antichristului. Marele Inchizitor este un fel de Kirillov, cel care speră în ivirea unui om nou și fericit, căruia îi va fi indiferent dacă trăiește sau nu, care va birui suferința și frica și va deveni el însuși Dumnezeu. Eroi precum Stavroghin, Verhovenski și Șigaliov vor prelua, și ei, stindardul doctrinar al Marelui Inchizitor. Pentru ei, idealul este algoritmic: o zecime dintre semeni va juca rol de trezorier al libertății, celelalte nouă zecimi, cucerite de cele trei mari ispite, vor renunța la libertate.
Legenda ,,Marelui Inchizitor” este balsamul sufletului pentru toți eroii dostoievskieni, dar și pentru mulți dintre noi. Dozele pe care fiecare le folosește din acest leac metafizic sunt diferite, firește. Dostoievski ne oferă aici și cea mai elevată, cea mai mare lecție despre Tăcere. Hristos nu vorbește, întrucât a rostit tot ce era de rostit. „Talita, kumi!” sunt singurele vorbe rostite de acesta. Vorbe vindecătoare. „Și apucând pe copilă de mână, i-a grăit: «Talita kumi», care se tâlcuiește: «Fiică, ție zic, scoală-te!»„ (Marcu: 5:41). Regăsim aici episodul învierii fiicei lui Iair, prezent în Evanghelia după Matei (9:18–26), în Evanghelia după Marcu (5:21–43) și în Evanghelia după Luca (8:40–56). „Dar El le-a poruncit, cu stăruință, ca nimeni să nu afle de aceasta. Și le-a zis să-i dea copilei să mănânce” (Marcu: 5:43.). Și asta înseamnă tot tăcere. S-a spus și s-a făcut tot ce era necesar. Restul este zgomotul Marelui Inchizitor, al discipolilor manipulați de acesta. În locul cuvintelor, Hristos preferă gesturile simple, dar doldora de semnificații: el, ostaticul, sărută în final buzele ofilite ale cardinalului în vârstă de 90 de ani. Inflația de vorbe cunoaște falimentul. Marele Inchizitor capitulează: „«Du-te și să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată… niciodată!» […]. Iar prizonierul plecă” ( „Frații Karamazov”, ed. cit., p. 374). Ostaticul a fost eliberat, fără ca el să solicite. Nici altcineva nu a solicitat această eliberare. Hristos se simțea liber chiar și ca prizonier. De fapt, el nici nu este eliberat ca un răufăcător; pur și simplu pleacă. Așa cum ai pleca dintr-o vizită obișnuită. Și Ivan Karamazov spune asta: „Iar prizonierul plecă”…
Ziceți că ,,personaje precum Raskolnikov și Stavroghin sunt atrase de această perversiune”, Răul, ,,cu forța irezistibilă pe care o exercită orizontul libertății, al dobândirii și afirmării propriei personalități”. Îmi place când Denis Saurat spune că lumea lui Tolstoi e pământeană, a lui Dostoievski e infernul. În acest infern locuiesc Raskolnikov și Stavroghin, știind ,,că omul este rațional cât timp se îndreaptă împotriva propriei «animalității»„. Întrebați: ,,Câtă inocență este aici?” Monopolul inocenței a fost adjudecat de Don Quijote, Mîșkin și Pickwick… Își găsește, totuși, loc inocența, măcar ca o trecătoare tresărire a ființei, în această lume de lichele absolute? Stavroghin, care recunoaște în Carnetele dostoievskiene că este o mumie umblătoare (,,Ia hodeaèceaia mumia”), spânzurându-se, ca un ,,cadavru viu”, sfârșește de parcă nici n-ar fi auzit de existența inocenței pe lume. Raskolnikov, criminalul, este cel care sare în flăcări pentru a salva doi copii, care oferă bani unei prostituate hăituite, este pauperul samaritean care achită cheltuielile de înmormântare pentru Marmeladov, determinând-o pe văduvă să exclame că este un sfânt. „Oare te mai închini lui Dumnezeu, Rodea, așa cum făceai altădată, și crezi în bunătatea fără de margini a creatorului și mântuitorului nostru? Tare mă tem, în sufletul meu, să nu fi căzut și tu în mrejele necredinței, atât de răspândită astăzi! […]. Adă-ți aminte, dragul meu – îi scrie Pulheria Raskolnikova, mama sa – cum, încă copil fiind și pe când trăia tatăl tău, gângureai rugile pe genunchii mei și cât de fericiți eram cu toții pe vremea aceea!” (ibid., p. 50). Călăuzit de Sonia, îmi apare, când îl văd călător sincer pe calea Golgotei, tânjind după inocența copilăriei. Pe Raskolnikov poate că l-ar fi putut curta o umbră ofilită de inocență; măcar în copilărie…
Raskolnikov dorește să-și dobândească/ afirme personalitatea prin săvârșirea unui rău pe care-l confundă cu binele, căci prin uciderea Alionei Ivanovna vrea să ,,slujească binelui omenirii și cauzei comune”. Profitul crimei sale nu este reprezentat de bani, ci de o țintă surprinzătoare: ,,Am vrut să fiu Napoleon și de aceea am ucis”. El devine, astfel, un criminal cu doctrină și se crede îndreptățit să agite stindardul pe care crede că stă înscrisă virtutea Binelui. Aliona nu este pentru acest criminal decât un ,,păduche” prin strivirea căruia speră să-și valideze teoria ,,supraomului” din el. Totul va fi un eșec, întrucât Sonia, păcătoasa cu suflet de sfânt, îi va argumenta că ,,păduchele ăsta este o ființă omenească!”. Pentru el, crima devine „o chestiune aproape aritmetică”: „O singură moarte și, în schimb, sute de vieți salvate – nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică! Și, la urma urmelor, cât trage pe cântarul vieții existența acestei babe ofticoase, proaste și răutăcioase? Nici cât viața unui păduche, a unui gândac, nici atâta măcar, căci bătrâna asta este dăunătoare pentru semenii săi” („Crimă și pedeapsă”, București, Editura Cartea Românească, 1982, p. 80). Răul travestit în Bine găsește justificări pentru crimă: ,, „Uite […], așa a fost: am vrut să fiu Napoleon și de aceea am ucis. Acum pricepi? […]. Și atunci… atunci n-am mai șovăit nici eu… și am ucis-o… eram acoperit de autoritatea acestui om” (ibid., p. 475-476). Exaltarea libertății este vedeta atitudinii sale: „Libertate și putere, mai ales putere. Puterea asupra făpturilor acestora tremurânde, asupra întregului furnicar! Iată țelul!” (ibid., p. 379). Raskolnikov rătăcește într-un univers teoretic, își fundamentează metafizic fapta. Rațiunea lui Raskolnikov funcționează în registrul unui dezastru moral, ca și cea a lui Stavroghin, întrucât ea este alimentată de promisiunea libertății care-i va permite să se situeze deasupra celorlalți. El nu ucide ființe umane, ci principii: „Bătrâna n-a fost decât boala… Am vrut să trec mai repede limita… Eu am ucis un principiu! Da, principiul l-am ucis…” (ibid., p. 316). Doctrina sa se vrea argument pentru fărădelege: „… trag concluzia că nu numai oamenii mari, dar toți cei care se înalță câtuși de puțin deasupra nivelului obișnuit, cei care sunt în stare să spună ceva nou, trebuie să fie neapărat, prin însăși firea lor, niște criminali – mai mult sau mai puțin, bineînțeles. Altminteri, ei n-ar putea să se ridice deasupra celorlalți” (ibid., p. 299). Raskolnikov își asumă fapta, dar nu și responsabilitatea: „Eu n-am nicio vină. […] O, cât o urăsc acum pe baba aceea! Cred că dacă ar învia cumva aș omorî-o din nou!” (ibid., p. 318). Și nu admite că numai unii dintre cei care ucid sunt criminali: „N-am să înțeleg niciodată de ce a arunca în oameni cu bombe, a-i omorî în asediu reglementar este o formă mai respectabilă?” (de crimă; n. n., I.F.). (ibid., p. 593). „Doctrina” raskolnikoviană a crimei găsește tot felul de fundamentări și scuze parșive. Până și Porfiri Petrovici, anchetatorul, acest Raskolnikov frustrat, plonjează în considerații filosofice și crede că „ucigașul este o victimă a cărților, a teoriilor care circulă”, apoi „rătăcește ca un înger neprihănit” (ibid., p. 521). Mai mult, Porfiri Petrovici crede că „toată depoziția lui este curată psihologie, deși nu se potrivește defel cu mutra lui” (ibid., p. 523). Don Quijote, hidalgo din La Mancha, are mintea rătăcită din cauza unor lecturi obsedante: romanele cavalerești. Sub influența acestora, marele inocent, eroul lui Cervantes, cel lipit de inima lui Dostoievski, pornește într-o fascinantă aventură, călare pe mârțoaga Rosinanta, închinând faptele sale unei iluzii fermecătoare: Dulcinea din Toboso. Doctrina sa, zămislită într-un subconștient mereu vulcanic, este… inocența. Raskolnikov este un Don Quijote pe dos, un Don Quijote al Răului, jefuit în pornirile sale criminale de ultimul strop de inocență. Lecturile sale îi cristalizează o doctrină în care un supraom sfidător, golit de umanitate, este opus ,,omului-păduche”. Dulcineea sa este un vis justițiar malefic, Rosinanta fiind putreziciunea morală a unui Sankt Petersburg în care colcăie, printre superbii de tot felul, ruine ale unor conștiințe în care nu mai este loc pentru un suflet de om.
Cel mai enigmatic dintre ,,demonii” dostoievskieni, Svidrigailov, tot un sinucigaș, ca și Stavroghin, sugerează că locul crimei, Petersburg, l-ar fi influențat pe Raskolnikov, determinismul geografic, dar și cel social, fiind distribuite în roluri de scuze: „Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influențe mai întunecate și stranii ca la Petersburg. Dacă n-ar fi decât influența climei! Din păcate, Petersburgul este centrul administrativ al Rusiei și caracterul lui trebuie să se răsfrângă în toate” (ibid., p. 534). Doctrinei lui Raskolnikov îi sunt găsite temeiuri, scuze. Răul nu este doar justificat, ci și fundamentat.
Dostoievski avea lecturi kantiene. L-o fi influențat, ca scriitor, avertismentul trimis de Kant în ,,Metafizica moravurilor” celor cu sufletul ticăloșit de ravagiile Răului? „El (omul; n.n., I.F.)”, zice Kant, ,,poate să se amețească cu satisfacții și amuzamente sau să adoarmă, dar nu să evite să se întoarcă din când în când la sine sau să se trezească de îndată ce aude vocea sa de temut. El poate ajunge, eventual, la o infamie extremă, astfel încât să nu-i mai pese de nimic, însă el nu poate evita, totuși, să nu o mai audă…” (op. cit., în , „Scrieri moral-politice”, București, Editura Științifică, 1991, p. 278). Criminalul Raskolnikov își va asuma calea Golgotei, prin suferință. „Sunt sigur că ai să te hotărăști «să pătimești». Acum nu mă crezi, dar ai să vezi că tot acolo ai să ajungi. Fiindcă suferința este mare lucru, Rodion Romanâci” (,,Crimă și pedeapsă, ed. cit., p. 527), îi spune Porfiri Petrovici, anchetatorul, înainte de a-l aresta. Dar Raskolnikov, sub influența Soniei, integrase deja în sufletul său otrăvit această perspectivă. Își asumase faptul că ocna nu poate fi singura, banala, pedeapsă: „Cine are conștiință, să sufere, dacă devine conștient de greșeala lui. Asta-i va fi pedeapsa – în afară de ocnă, bineînțeles” (ibid., p. 305). Asta și pentru că „oamenii cu adevărat mari trebuie să se simtă foarte triști pe pământ…” (ibid.). Încă nu-l părăsește gândul că este locuit de fantoma supraomului. Îl va ajuta Golgota suferinței să renască? Raskolnikov își amintește de vorbele Soniei: „Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în fața oamenilor, sărută pământul față de care ai păcătuit și spune cu glas tare lumii întregi: «Sunt un ucigaș!» Tresări, aducându-și aminte de aceste cuvinte. Și atât de tare îl apăsa durerea și neliniștea fără leac din ultima vreme, și mai ales din ultimele ceasuri, că se repezi spre o ieșire, spre acest nou simțământ, lăsându-se cu totul în voia lui. Era ca într-o criză; parcă i se aprinse o scânteie în inimă și acum ardea tot. Căzu în genunchi pe locul unde stătea” (ibid., p. 601). Încercând experiența supraomului, în variantă personală, Raskolnikov eșuează în acest proiect. La ocnă, „sub perna lui se găsea Evanghelia” și speranța că „aici începe o nouă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renașterii lui progresive” prinde contur. La orizont, ne sugerează Dostoievski, pe Raskolnikov, care este pe cale de a-și părăsi „doctrina” crimei, îl așteaptă gândul lui Ivan Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, totul ar fi permis”. Surâde iar Binele din prăpăstiile în care l-a aruncat Răul?…
De la Raskolnikov, gândul îmi fuge mereu, desigur, la toată ,,gașca de lichele” din universul dostoievskian, nu doar la Stavroghin, întrebându-mă: ,,Care sunt limitele libertății?” Pentru Șigaliov sau Kirillov, interogația aceasta este aproape lipsită de sens, căci ei trăiesc urmând firul unei libertăți total lipsite de… libertate… Alexei Nilâci Kirillov vrea să se sinucidă doar pentru a demonstra întregii omeniri că există libertate absolută, curaj infinit, pentru a încerca să-și elibereze semenii de Spaimă, pentru a-i ridica pe piedestalul dumnezeirii. Credința sa într-o astfel de libertate eșuează însă căci, întrebat de Stavroghin, acest „Hamlet bolnav, însingurat și neputincios” (Ion Ianoși), când are de gând să-și manifeste libertatea absolută prin suprema nesupunere, Kirillov răspunde ca un învins: „După cum știi, nu depinde de mine; când mi se va porunci” (F. M. Dostoievski, „Demonii”, București, Editura Cartea Românească, 1970, p. 300). Libertatea este pentru „omul din subterană” când tiranie în stare pură – „Știu că nu pot trăi fără să-mi manifest puterea, fără să fiu tiranul cuiva”– (F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 161) –, când tragic paradox care tulbură ființa: „Ia încercați, ia dați-ne, bunăoară, mai multă independență, dezlegați-i mâinile oricăruia dintre noi, lărgiți-i sfera de activitate, slăbiți-i tutela și noi… păi vă încredințez: imediat ne vom ruga să ne luați iar sub tutelă” (ibid., p. 166). Pentru Dmitri Feodorovici, libertatea este salvare din mrejele tiraniei propriului eu: „Știu c-am să te iubesc toată viața, vreau să te salvez de dumneata însuți” (F.M. Dostoievski, „Frații Karamazov”, vol. I, București, Editura Univers, 1982, p. 169). Dumnezeul-Om, ca manifestare fără limite a libertății spiritului, este un proiect care-l răvășește și pe Ivan Karamazov: „Conștiința! Ce este conștiința? E o născocire de-a mea. Și atunci de ce-mi fac atâta sânge rău? Din obișnuință. Acea obișnuință atotstăpânitoare pe care omenirea a dobândit-o în decurs de șapte mii de ani. Să ne lepădăm de obișnuință și vom ajunge zei” (ibid., vol. al II-lea, p. 450). Un păienjeniș de fire aproape diabolice îi leagă pe Orlov, Raskolnikov, Stavroghin, pe Ivan Karamazov și pe mulți alți eroi ai lui Dostoievski în încercarea lor de a atinge idealul Dumnezeului-Om. Celebrul tâlhar Orlov, din ,,Casa morților”, sadic, orgolios, cu o voință care se revarsă peste țărmuri, știindu-se superior ocnașilor companioni, trimite, prin comportamentul său, la Supraomul lui Nietzsche, dar și la reflecția schopenhaueriană despre voințele puternice și slabe. În esență, trebuie să ne dovedim nouă înșine că suntem hărăziți la independență și poruncire… Orlov, fiorosul tâlhar, este perceput de mulți ca fiind adevăratul supraom dostoievskian; ar stârni invidia lui Raskolnikov. El dă de înțeles că se situează dincolo de Bine și de Rău. Valeriu Cristea (,,Dicționarul personajelor lui Dostoievski”, Iași, 2007, p. 551) îi ghicește admirabil mizeriile tenebrelor: ,,În comparație cu el, Stavroghin nu e decât un școlar”.
Demonul moral Nikolai Stavroghin își împletește destinul cu soarta demonului revoluționar Piotr Stepanovici Verhovenski, ucigaș fără scrupule și lider al unei bande de nihiliști care anticipează socialismul secolului al XX-lea. În registru terestru, cei doi par a fi nucleul unei bande de ticăloși. Șigaliov, crainicul lui Piotr Stepanovici Verhovenski, cel care purtat de entuziasm anunță crimele care vor fi comise, este ideologul lichelelor. Verhovenski îl citează cu pioșenie: „Fiecare membru al societății îl supraveghează pe celălalt și este obligat să denunțe. Fiecare aparține tuturor, și toți fiecăruia în parte. Toți sunt sclavi și egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia și omorul, esențialul însă este egalitatea. Mai întâi și întâi scade nivelul culturii, științelor, talentelor. Un nivel înalt al științelor și talentelor este accesibil numai unor capacități superioare, dar nu e nevoie de capacități superioare! Capacitățile superioare totdeauna acaparează puterea și devin despoți. Capacitățile superioare nu pot să nu fie despotice și întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este șigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Și iată deci șigaliovismul!” (F.M. Dostoievski, „Demonii”, București, Editura Cartea Românească, p. 526). Același Verhovenski este obsedat de delirul distrugerii: „Cum apare familia sau dragostea, apare îndată și dorința de proprietate. Vom ucide această dorință. Vom slobozi beția, intriga, denunțul; vom dezlănțui un dezmăț inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuși din fașă…” (ibid., p. 527). „Școlarii care omoară pe un mujic, ca să încerce o senzație tare, sunt ai noștri. Jurații care achită pe criminali sunt tot ai noștri” (ibid.) „Vom proclama distrugerea. […] Este nevoie totuși să ne dezmorțim oscioarele” (ibid., p. 531). „Una sau două generații de desfrânare însă sunt acum necesare; e nevoie de un desfrâu nemaiauzit de ticălos, când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, lașă, egoistă și ferice, iată ce ne trebuie!” (ibid., p. 530). Între aceste lichele, Feodor Feodorovici (Fedka-ocnașul…), tâlhar, ucigaș în serie și hoț de biserici, dar și Șatov, par niște figuri aproape luminoase, niște creștini ezitanți… Întrebat de Stavroghin dacă el „crede în Dumnezeu”, Șatov, acest apostol fără credință care încearcă să-și uite necredința, zice: „Eu… Eu voi crede în Dumnezeu” (ibid., p. 323) Ezitarea în aderarea fără rezerve la opiniile lichelelor îl va costa. Verhovenski îl va împușca. Fedka-ocnașul, cel numit de Verhovenski „un păduche scârnav”, care va demasca toată mizeria din sufletul acestuia, va fi găsit mort în circumstanțe neelucidate. El, care-l jefuiește și ucide pe Lebeadkin, nu-i fură acestuia icoana, nu profanează odoarele bisericești, trecând astfel, în comparație cu ceilalți smintiți, un luminos. Atmosfera de iad este atât de densă în „Demonii”, încât nu e loc, nici din întâmplare, de personaje inocente precum Mîșkin sau Aleoșa. Nici călugărul Tihon, cel la care Șatov îl trimite pe ticălosul Stavroghin, pentru spovedanie, deși are ceva din charisima lui Zosima, nu poate vindeca prea mult într-o lume posedată, parcă, de demoni. Lui Stavroghin, acesta îi vorbește aproape ca un învins: „Eu văd… eu văd limpede, strigă Tihon cu o voce pătrunzătoare și care exprima o suferință intensă, eu văd că niciodată, nefericite tânăr, nu ai fost atât de aproape de o nouă crimă și mai fioroasă decât cealaltă!” (ibid., p. 891). Stavroghin recunoaște: „S-ar putea să amân în cele din urmă totul pentru mai târziu; aveți dreptate” (ibid.). Romanul „Demonii” este un infern în care sufletul nu poate fi oblojit. Acela, care va ști să-i învețe pe oameni că toți sunt buni, va desăvârși universul, lumea, zice un personaj dostoievskian. Între atâția ticăloși posedați nu este însă loc pentru inocenți. Până și Tihon, duhovnicul căutat de către mulți, era privit de starețul său „cu un oarecare simțământ de ostilitate și dezaproba […] viața lui lipsită de strictețe și ceea ce numea el «ereziile lui»„. (F.M. Dostoievski, „Demonii”, București, Editura Cartea Românească, p. 849).
Dostoievski știe că demonul suprem, abil și distructiv, este demonul conștiinței, care se manifestă vizibil la Stavroghin, de pildă, cel care traversează „sumbrul, cumplitul spectacol al decăderii spiritului uman”, așa cum nota romancierul în „Jurnal”, cel în jurul căruia se formează vârtejul demonismului. Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici, desigur, fiul lui Vsevolod Nikolaevici, acest ,,derbedeu printre aristocrați, aristocrat printre derbedei” (Valeriu Cristea), neasimilat de niciun anturaj, străin în orice lume, hrănindu-se din bucuriile unui atentat și din cochetarea asiduă, dacă-l ascultăm pe Șatov, cu o ,,societate secretă de indivizi cu înclinații de bestialitate senzuală”, ,,vânzător al lui Hristos”, ,,necredincios și Satanei” (Viaceslav Ivanov), planetă moartă, cum a fost numit, este un pustiu nesfârșit al afectivității, o văgăună a tuturor poftelor imorale, cum ar zice Nietzsche, spiritul despre care am putea vorbi cândva (mai pe îndelete)…
Se spune că Piotr Verhovenski a fost modelat după chipul și asemănarea lui Neceaev, apologetul terorii. În roman, însă, mărturisește Dostoievski, nu-l tratează pe faimosul Neceaev în persoană: „Figura lui Neceaev al meu seamănă, desigur, cu figura adevăratului Neceaev. Am vrut să pun o întrebare și să dau un răspuns la această întrebare, cât mai clar posibil, sub formă de roman: în ce mod, în uimitoarea noastră societate contemporană de tranziție, este posibil să apară nu un Neceaev, ci Neceaevii și cum se întâmplă că acești Neceaevi își recrutează până la urmă neceaeviștii?” (F.M. Dostoievski, „Jurnal de scriitor”, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1988, p. 157). În roman, demoniacii mor pe rând. Moare Kirillov, moare Șatov, moare părintele lor spiritual Stavroghin… „Turma de porci se repede de pe povârniș în lac și se îneacă. Scriitorul se simte unul dintre păstorii care, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au dat de veste în cetate și în colibe”, zice Ion Ianoși („Dostoievski. Tragedia subteranei”, București, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2004, p. 196). Trimiterea este, neîndoielnic, la Evanghelia lui Luca (VIII, 32-36), gând așezat de Dostoievski ca motto al romanului său: „Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; și le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au ieșit să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus și s-au înfricoșat. Și cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul”. Dostoievski spera ca ticăloșenia din om să fie asanată, dar avertiza că există și pericolul proliferării acesteia…
O premoniție înfricoșătoare este romanul „Demonii”, o carte profetică. Romanul „nu descrie prezentul, ci viitorul. În societatea rusă a anilor ’60 și ’70 nu existau încă Stavroghin, Kirillov, Șatov, Piotr Verhovenski, Șigaliov. Acești oameni au apărut mai târziu, în secolul al XX-lea…” (Nikolai Berdiaev, „Filosofia lui Dostoievski”, Iași, Editura Institutul European, 1992, p. 86). Realul Neceaev este un amărât pigmeu al Răului, pe lângă haita devoratoare de uman a lui Stavroghin, posedată de Rău. „Enciclopedia Universală Britannica” (București, Editura Litera, 2010, p. 164) își asumă și o îndrăzneală căreia îi putem găsi multe temeiuri. „Demonii” este „considerat cel mai reușit roman politic al tuturor timpurilor”. Romanul i-a adus lui Dostoievski și faima de „profet politic”.
Până la Nietzsche, metafizica l-a perceput pe om ca pe un animal rațional. Negarea nihilist-nietzscheană a rațiunii nu va exclude total gândirea, ci o va repune, zice Martin Heidegger, în ,,serviciul animalității”. Animalitatea nu mai este privită, în noul context, ca senzorialitate pură; ea devine corpul care trăiește avântându-și imboldurile proprii, copleșind totul cu acestea. Animalitatea face din om o ființă veritabilă în care rațiunea va fi doar rațiune trupească. Acum, ,,corpul este o rațiune uriașă, o multitudine cu un singur sens, o pace și-un război, o turmă și-un păstor” (M.H.). Raționalitatea este convertită în animalitate, în sensul voinței de putere care se exercită corporal. Auzim vocea lui Nietzsche: ,,Esențial: să plecăm de la corp și să-l folosim ca fir călăuzitor” (,,Voința de putere”, p. 532). Corpul este acea configurație a voinței de putere în care aceasta este accesibilă omului ca subiect privilegiat, întrucât este permanent în posesia sa. Asistăm la răsturnarea nihilistă a preeminenței rațiunii în permanență a voinței ca voință de putere. Năruirea acestei preeminențe a rațiunii deschide orizontul către ,,moartea Dumnezeului creștin”. Omul trece, astfel, dincolo de ,,omul de până acum”; sau ar trebui să treacă. Heidegger crede că ,,adusă astfel în maximul său, voința de putere ca subiectivitate ajunsă la împlinire este subiectul suprem și unic, adică «supraomul»„ (,,Metafizica lui Nietzsche”, București, Editura Humanitas, 2005, p. 83). Supraomul, despărțindu-se în chip nihilist de esența a omului de până acum, schimbă, prin scop, paradigma ființării: ,,Nu umanitatea, ci supraomul este scopul” (,,Voința de putere”, p. 1001). Supraomul nu este un ideal suprasensibil, nici o persoană care ar putea să ne apară față către față, ci subiectul suprem al subiectivității care a la împlinire, care oferă viață proiectului de pură exercitare-de-sine-ca-putere a voinței de putere. El va trăi în măsura în care noua umanitate va vrea să privească ființa ființării ca voință de putere. Nietzsche este optimist. Prin Zarathustra, el spune: ,,Toți zeii au murit: voim acum să viețuiască Supraomul. Aceasta să ne fie odată și odată, în ziua cea mare, ultima noastră voință!” (,,Așa grăit-a Zarathustra”, București, Editura Antet, 2012, p. 64). Doar din perspectiva exercitării acestei voințe va putea fi ,,îndurat” gândul eternei reîntoarceri; Supraomul trebuie să fie rostul, sensul Pământului, al Lumii.
De ce l-am invitat aici, fugar, și pe Nietzsche?… Pentru că vorbim mai ales despre Rău, ,,ca pervertire a naturii umane”, cum ziceți. Pentru că Nietzsche, care cunoștea și infernul dostoievskian, încearcă să ne convingă de faptul că există o lume ,,dincolo de bine și de rău”. Așa să fie? Cel bun și cel rău au în galeria personajelor sale portrete altfel: ,,Cine este cel bun?– Tot cel care preamărește cu simțul puterii, cu voința puterii, cu puterea însăși. Cine-i cel rău? – Tot cel care are la rădăcina lui slăbiciunea” (Friedrich Nietzsche, ,,Antichristul”, București, Editura Antet, 2012, p. 5)… Chiar: așa să fie? Unii spun că între granițele acestei lumi s-ar afla rude de sânge ale lui Raskolnikov, Stavroghin, Kirillov, Verhovenski…

Distribuie: