Spații culturale nr. 90 (2)

Emil NICULESCU

(26 sept. 1954 – 10 august 2021)

Mică istorie

Urbe de câmp cu târg și cu stație de poști –
Menzil – cu mizilicuri luate a bot de cai
Pe unde, cândva, dropii umblau, firesc, cum cloști,
Și-un Odobescu tânăr, e-n cinegetic rai.

Funcționă, cu brio, aicea un primare
Brav precum fu spartanu-i tiz, zic Leonida,
Protocronist de geniu-n chestii de integrare
Europeană. Cine-i plătește pălămida

Crescută-n voie peste cadavrul suicid,
Cel dat pieirii tocmai prin roțile de tren,
Când Ion Luca, însuși, făcu din intreprid
Un personaj de schiță și un simbol peren?

Căci, ca la Termopile, în gara din Mizil,
Nu perșii-au avut frână, trufașul berlinez
Și-a oprit alergarea și-a pufăit docil,
Din aburi ca un negru motan, neam siamez.

Cine-ar fi bănuit că, din geamăn burg – Breslau,
Care, ca și Mizilul, era-n drum spre Berlin,
Ne vor veni războinici purtând manta feldgrau
Și-n vechea reședință de plasă or sta puțin

Cât să-și refacă-n grabă moralul zdruncinat,
De Averescu, primul, -n Mărăști, cu fermă armă,
În chiar tractirul care fusese-amenajat,
În urbea podgoreană și-n singura-i cazarmă.

Bătrânu-Argetoianu, frivol, a consemnat
Acest afront în pagini, sunt nouăzeci de ani;
Dăm fila, ca aceia ce s-au cam săturat
De viziuni stârnite de vinul de Tohani,

Și-l toastăm, mai bine, pe liricul Ranetti,
Care-a găsit s-astruce acestui loc, în poală,
Drama unui Romeo-altoită Julietei,
Cu mult mai dureroasă și mai universală.

Kino

Spre iarnă, deși frigul nu-i chiar pătrunzător,
Câinii se deplasează în pas alergător

Și inima lor bate – pulsatil secundar –
După un ezoteric și antic fus orar.

Cu punctualitate (britanică, am zice)
Așteaptă-un os cu zgârciuri, la hale, să le pice

Sau vreo gospodină, care-a lipsit la hram,
Să lepede pe bitum felia de salam.

În codul lor genetic e bine-ntipărit:
Să fii, mereu, la locul și timpul potrivit.

Poate că se grăbesc să se urce pe o arcă
Cu muzici și biftecuri, „Titanic” zisă, parcă,

Dar, până-atunci, pe seară, dulăii trag încet
Spre zona-n care ies din pământ conducte CET.

Din izolare

De-acum or să vină, de-a valma, norii grei
Ca antica cenușă planând peste Pompei.

După Sfântul Dumitru, dacă nu mai curând,
Vor trece iar, prin zloată, plutoanele cântând

Și-nnămolit în cel mai desuet alfabet,
Morse, nu vom mai bate un SOS complet.

Deschide ușa și fă drum câinelui, să fugă,
Să nu cadă pedeapsa stăpânilor pe slugă.

Manevrele de toamnă

Cad frunze din foioase, deși-n ordin de zi
Nimic nu pare, azi, prin cazarmă-a se clinti.

Octombrie își face ordinea lui de front,
Vag persiflând servicii cu-al lui roș-galben font.

Pe aleea cea brodată cu brazi, molizi și tuia,
Toamna nu-și lălăiește canonic aleluia,

Căci neamului acesta, zis sempervirescent,
I se opune-n forță o greblă cu-n sergent,

Care adună conuri – grenade vegetale –
Privind la camarazii cu șansele mai pale

Cum, pe alte sectoare, strâng, bravi, în foi de cort,
Ca după bătălie, frunzișul deja mort.

Săptămânal se duce o astfel de ofensivă.
Dinspre „Eroi”, pios, vin văduve cu colivă.

Femeia de lemn
După un desemn de Alex Ivanov

Era un timp când, mlădioase,
Ieșite din licee, parcuri,
Le-ai fi-acordat – nipone arcuri
De spart armuri ca pe-o mătase,

Și-o vreme când doar o vibrare
A arcului sprâncenei lor
Putea induce, migrator,
Un gest de Werther (în reluare)

Femei ce-avariază droturi
Și paturi antice de nuc
Și, zurbagii, în zori se duc –
Torente rupând punți și cioturi.

O, seve dulci și seve-amare,
Trase de-aceeași rădăcină,
Din întuneric spre lumină
Și din cristelniți spre ferpare,

Ani pun pe trunchiuri, tot mai groase,
Verigi, în repetat inel,
Alterând fostul top-model
Cu ample scorburi adipoase.

Femei de bambus, lung crăcoase,
De cedru de Liban, ce fu
Umbră lui David, de-acaju,
De palmier, de chiparoase,

De abanos și de sequoia,
Pentru proteze de pirați,
Coșciuge-alcov de-aristocrați,
Femei din lemn de cal din Troia,

Femei, la prețuri mai ușoare,
De soc, de tei, de lemn câinesc,
Ce iute ard și nu-ncălzesc,
Rășini fosile – chihlimbare.

Din rumegușul ce rămase –
Viața cu joagărul trecu –
Acum, când „rien ne va plus”,
Ies doar femei de lemn-tănase,

Una din alta – matrioșe –
Prinse cu-același super-glue
De mâna care le făcu,
De mult, fantastele eboșe.

Umbra lui nenea Anghelache la Constanța
De ce vă faceți că nu înțelegeți?
Sunteți idioți?
I.L. Caragiale

Toamna-și fructifică melancolia
Pe mai nimic, reduceri mari de prețuri…
Să-ți faci până la capăt datoria,
Să ai caracter prob – vane finețuri.

Omu-i supus greșelii, cum se știe…
Există șefii, strada și amicii,
Va exploda întreaga berărie –
Suspiciunea naște maleficii.

Iese cu gesturi calme, calculate,
Rigid salută o debarasoare,
La țărm, meticulos, pantofi-și scoate
Și intră, brav, cu servieta-n mare.

Urmează parcă o iluminare?
Valul, care-l înhață așa ușor
Și-și plimbă acum iute prin dosare
Privirea-i rece, Domnul Revizor.

Cântec lumesc

„Sunt vagabondul vieții mele…”,
Cu cine, nopți, n-am forfotit,
Cât m-au ținut bani și curele
Și cât am fost (puțin?!) iubit.

De-acum, ca artileristul,
Rănit la cap, Apollinaire,
Renunț să fac pe sufletistul,
Vreau lemn: un sfert de metru ster.

Lăsați batistele-apretate,
Prieteni, nu vă fie greu,
Scapă, toujours, doar cine poate:
Fanfara de la cefereu.

(din vol. „Vanitas Levantina”, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2015)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Pe Kali Strata

Kali Strata, trepte vopsite în albastrul intens al mării și al cerului la Symi, micuța insulă grecească dintre Rodos și Turcia. Trepte urcând din Yialos, partea de jos, de pe țărm, a capitalei ei, spre Horio sau Ano Symi, partea de sus, în pantă, montană, cu fortăreața Cavalerilor Ioaniți în creștet, cu biserica Megali Panaghia între zidurile ei. Priveliștea din port este de basm: case-surori prin arhitectură, în culori vesele, pastelate, îți urmăresc bucuroase pasul de pe vas pe chei cu ochii ferestrelor, ai lucarnelor. Kali Strata, drumul bun, treptele albastre te cheamă să le vezi de aproape, stilul neoclasic, obligatoriu pe insulă, stil care o și distinge, nu înseamnă nici pe de parte monotonie. Mersul acestui drum șerpuit, asemenea unui pârâu de munte, îți descoperă mereu prilejuri de încântare, fie pentru ele, fie pentru curțile-grădinile lor, fie pentru ceea ce îți arată, în necontenită schimbare prin diversitatea unghiurilor de vedere, orașul. Este de asemenea grija și plăcerea localnicilor pentru Kali Strata, cele cam cinci sute de trepte ale sale fiind când mărginite de lămâi și leandri în oale galbene, portocalii, roșii, când pur și simplu acoperite de femei reparând năvoade cu mișcări ale mâinilor, ale degetelor cu viteza luminii, niciodată tăcute, întotdeauna povestind, scriind cu hărnicie, oral, o cronică vie, subiectivă, a așezării, ori reluându-i istoria, legendele, poate și îmbogățindu-le, actualizându-le, ca să nu fie uitate, ca să nu se piardă, nu ele, ci insula lor. Par imobile, urcușul tău nu le stingherește, așa cum niciodată pe treptele înguste nu ai simțământul lipsei de loc pentru picior, pentru înălțarea pe treapta următoare.
Una din aceste povești care le însoțește apariția pe Kali Strata, după iarna lucrului de mână în casele lor ca niște mici temple ale zeilor de odinioară, este al unui obicei viu și azi. Șapte fete trebuie, în tăcere desăvârșită, să aducă apă din șapte case, stăpâna uneia din acestea purtând obligatoriu numele de Irina, apă pe care să o verse, împreună cu șapte inele, într-un vas de argint, pe care să-l acopere cu un batic roșu, peste care să pună o cheie. Vasul, xisti, va rămâne în singurătate în noaptea de întâi mai, la etajul casei. După liturghia din dimineața zilei următoare, fetele vor scoate inelele, vor umple vasul cu flori și din apa lui vor pregăti, cântând, biscuiți marinărești din cale afară de sărați, pe care îi vor mânca și vor visa că bat la uși cerând apă, ca să-și astâmpere setea. Norocoasele o vor primi tot în vis de la cel care le este menit pe viață. O altă poveste este aceea a corăbioarei făcute în sâmbăta Paștelui, care, cu ajutorul unui scripete, coboară în noapte pe firul care leagă biserica fortăreței ioaniților cu clopotnița Bisericii Sfântului Atanasie din cealaltă parte a colinei. Focuri de artificii înălțate din pântecul ei însoțesc alunecarea, în vreme ce cu lumânări aprinse în mâini oamenii își vestesc străvechiul adevăr „Hristos a înviat!”
Cu ochi frumoși, care vor să cuprindă tot, Ștefania Mor oianu este de-a lor. Doar că nu stă pe trepte, ci pe una de banchetele de sub umbrarul unde ne-a chemat, în jurul măsuței pe care sclipesc pliculețele pătrate, de celofan, îndoite complicat cu mâna, câtă muncă!, în interiorul cărora se află, dar de bun venit din partea symienilor, firicelele unui ceai al locului, cu virtuți aparte, miraculos. Rostește cuvântul cumva în șoaptă, în trecere, să nu-i stingherească esența, îndreptând iute atenția tuturor spre coșul cu bureți de mare care tronează în mijloc și spre placa de piatră pe care scufundătorii și-o legau de brâu ca să coboare mai repede în adânc, economisind porția de oxigen adunată în plămâni. Pescuitul bureților în apele de coastă ale Mării Egee și construcția de nave în tarsanas, șantierele de la chei, au scris file înfloritoare în istoria insulei. Comanditarii corăbiilor și, de asemenea, furnizorii lemnului lor erau turcii, dar meșteșugul ridicat la rang de artă era al grecilor, al symienilor, este și astăzi, chiar dacă exercitat doar pentru ambarcațiuni sportive și pentru machetele cerute de muzee și de colecționari. În vremurile bune, plecarea navelor din port la pescuit de bureți după Paști constituia punctul culminant al unei mari sărbători egalată doar de aceea a reîntoarcerii lor. O lună mai târziu după plecarea corăbiilor începea sezonul culesului de bureți și pentru scufundători. Primul costum de scafandru adus pe Symi, cu o greutate de 14 kg, a fost privit cu neîncredere de locuitori: din moși strămoși, scufundătorii se aruncau goi în adâncuri, cel mult cu piatra pe care ne-o arată Ștefania. Și ea, și limbile ascuțite de pe Kali Strata sunt de acord: o femeie a fost prima care a îndrăznit să-l îmbrace, să-l testeze, dând cale liberă curajului bărbaților pescuitori de bureți. Insula nu a uitat evenimentul și l-a preschimbat în atracție turistică, ca în fața magazinului din apropiere, în care un manechin cu acel prim costum de scafandru, susține proprietarul-vânzător, te îmbie cu frumoșii bureți din adâncuri, stârnind curiozitatea copiilor – Mara și Leo nu sunt singurii din grupul cu care am debarcat de pe catamaranul King Saron. În schimb, nu doar prilej de fotografii, ci omagiu adevărat, sincer, este monumentul consacrat symianului Statis Hatzis, cel care pe 16 iulie 1913, echipat doar cu o placă de marmură de 15 kg la brâu, a coborât la adâncimea de 88 de metri ca să lege lanțul rupt al ancorei unui cuirasat italian în portul din Karpathos, încercare dusă la bun sfârșit în răstimpul eroic de trei minute și cincizeci și două de secunde. Și omagiu a fost și sărbătorirea centenarului temerității sale cu trei zile de manifestări la care au fost invitați sportivi apneiști din diverse țări, în frunte cu campionul mondial de atunci, austriacul Herbert Nicht, precum și specialiști greci și străini în submersiuni. După salutul cuvenit lui Statis Hatzis, o privire plină de simpatie și pentru Mihalache, Mihăiță, Mihail, puștiul pescar al sculptorului Kostas Valsamis, originar din Symi.
Mihail este un nume mult iubit pe insula ocrotită de Arhanghelul Mihail, în care nouă biserici îi poartă hramul. Prima la care ajungem, la apus de Horio, albă-albă pe albastrul cerului între ramuri chiparoși, este aceea a Mănăstirii Rukunioti. Vizitarea ei sub conducerea Ștefaniei se dovedește o veritabilă aventură, când coborând spre spații subpământene, cu bolți străjuite de lilieci și ziduri de pe ale căror fresce erodate de cele șase secole de la înnobilarea lutului cu multă credință, cu admirabilă măiestrie și culoare, ne privesc sfinți vechi, cu ochi neatinși de timp, când urcând spre cele de deasupra, înnoite de lucrări de restaurare în curs, printre găleți cu var, unelte de zidărie, spre strălucitoarea icoană a lui Mihail. În fața sfântului, fiecare face ceva, unii se roagă pentru îndulcirea neștiutelor lor dureri, alții își mătură necazurile în semnul crucii și nu-i nimeni care să nu lase bănuți la intrare, cât crede de cuviință, alegându-și în schimb ofranda dorită dintre micile dreptunghiuri metalice cu simboluri, ca să o pună în rama de jos a icoanei. Ezit, dar Ștefania cea atotștiutoare, după ce m-a citit cu ochii ei negri, îmi pune delicat în palmă o plăcuță aurie. O privesc încercând să-i deslușesc desenul. Cu o inimă gata să explodeze mă apropii și eu de Arhanghel.
Și Mănăstirea din Golful Panormitis îmi evocă un basm, nu numai casele din capitala insulei. În vreme ce acelea plutesc pe chei și pe coastele muntelui, aceasta pare a sta deasupra apelor. Splendoarea apariției sale ține de echilibrul măreției cu finețea, cu gingășia. Și Arhanghelul Mihail din vestita sa icoană făcătoare de minuni, în zale de argint cu aripi și nimb cu tot, mai înalt decât oricare din noi, are o prezență impunătoare și blândă totodată. Poate grație porumbelului pe care îl ține în mâna sa stângă ridicată. Și frumusețea iconostasului brodat în lemn de un artist din insula Kos, Dracos Taliaduros, încearcă să nu lase întâietate bogăției podoabelor bisericii, aduse permanent îndeosebi de evlavia turiștilor și pelerinilor ruși, se murmură pe Kali Strata. Sunt atât de mulți vizitatorii, în general, și cred că nu îndeajuns de atenți la regulile sobrietății, tonului jos al vorbei, la buna cuviință vestimentare, încât călugării pe care i-am întâlnit cu ani urmă, retrași în singurătăți tăcute, acum nu mai pot fi zăriți. Insula continuă însă să-i poarte de grijă mănăstirii, mâini vrednice, surori cu cele de pe treptele albastre, nu lasă praful să pătrundă în muzeele sale cu vechi obiecte de cult, cu valoroase scrieri bizantine, cu corăbii în miniatură și sticle adevărate, purtătoare de mesaje Arhanghelului, îi scutură și-i spală țesăturile, îi udă florile și strâng frunzele căzute.
Sunetul grav și deopotrivă dulce care se împrăștie ca o ploaie de amiază în vara însetată oprește foiala, neîncetata mișcare a tovarășilor noștri de călătorie și a altor zeci de turiști, încremenesc toți o clipă, pentru ca în următoarea toți să-și îndrepte privirile, fie din balcoanele de la primul cat, fie de pe scările din grădina curții interioare, fie de deasupra vitrinelor cu straie ecleziastice, fie de lângă straturile cu flori, spre capodopera clopotniței. Îl ascultă îndelung, vrăjiți, ca pe un glas venind dinspre străbuni. Îl ascult la rându-mi cu ochii la ceasornicul ei, ca și cum ar fi în măsură să-mi spună cât de adânc este adâncul timpului din care vine. Îl ascult apoi cu pleoapele lăsate ca să-l aud mai bine. Când le ridic, ceasornicul Turnului cu Orologiu din Yialos îmi arată exact aceeași oră și aceleași minute insondabile. Acum mâinile femeilor de pe Kali Strata se mișcă aproape imperceptibil peste împletitura năvodului, încercând să vadă prin golurile lui plinul vremurilor. Mă așez lângă ele și încep să povestesc.

Paul SPIRESCU

PIERDERE DE SINE

Toate cărările mele de mult aţipite
în lacrima destinului sfântă şi clară
lumina eternă-a privirii întoarse
mereu dinlăuntru înspre lucruri afară

cerul cu stele albastre şi nori fumurii
acordându-şi tainic viorile
noaptea când plouă tăcerea în oase
şi caii sălbatici îşi încovoaie spinările

toată răsuflarea fierbinte-a Fiinţei
prăbuşită în seul lumânărilor de ceară
şi toate risipirile de frunze uscate
din toamna aceasta care nici n-a venit
și trage să moară…

VIS DE SEPTEMBRIE

Toate lucrurile din casă s-au retras în sine şi au aţipit:
scaunele, lampa de gaz, masa, şifonierul.
De atâta aşteptare îndelung adunată, acoperişul
stă să explodeze şi să inunde tot cerul.

În curte, până şi ulucile gardului se comportă ciudat:
fără vânt, se tot clatină-n stânga şi-n dreapta
smulgând cheutoarea la porţi.
Până şi cumpăna fântânii, în adormire, îşi scârţâie jalnicul vals
pentru vii, pentru morţi.

Balta-i secată de-un secol: peste pământul crăpat
se târăsc, scheunând în neştire, brotacii.
Ceru-i pustiu: se văd doar prin văzduhul de smoală
îngeri în flăcări dănţuind laolaltă cu dracii.

Pesemne-i târziu: sufletele celor plecaţi
se tânguie spasmodic printr-ale vântului carcere.
Peste grădina deja adormită, se lăbărţează o toamnă
fără întoarcere…