Spații culturale nr. 90 (1)
Valeria MANTA TĂICUȚU
Întru apărarea limbii
Nu-i rău că, într-o perioadă de profunde schimbări, în primul rând politice, dar și sociale, economice ș.a.m.d., se ivesc voci care apără puritatea limbii noastre. Sincer vorbind, nu toți protestatarii sunt interesați de diferența dintre limbă (care pune la dispoziția vorbitorilor un inventar de elemente sonore, cu ajutorul cărora se construiesc unitățile lingvistice semnificative, cuvintele, un vocabular, adică un inventar de cuvinte, a căror valoare de desemnare presupunem că e cunoscută de majoritatea vorbitorilor, și un inventar de reguli de combinare a cuvintelor în enunțuri de diferite dimensiuni, adică o gramatică), și limbaj, calitate umană intrinsecă, o caracteristică a speciei umane în ansamblul ei și o facultate proprie specifică fiecărui individ uman, aceea de a produce semne vocale specifice, dotate cu sens, în scopul comunicării interpersonale, într-un cadru social. În realitate, pentru noi toți, nu există decât vorbirea oamenilor, din necesitatea comunicării.
Aș zice că e perfect justificată tendința de a sancționa abaterile de la normele care asigură, până la urmă, inteligibilitatea, coerența și viabilitatea unei limbi: nu schimbăm regulile de gramatică (până la urmă, sectorul cel mai rezistent la eroziunea istorică, economică, socială) peste noapte. A, mai putem cocheta cu genul substantivelor, masculinizând termeni care desemnează meserii și pentru care forma de feminin a devenit incorectă politic; mai putem omite prepoziția „pe” în construcții cu acuzativul sau putem apela cu voioșie la trunchiere, adică la scurtarea unor cuvinte polisilabice (de exemplu, mamele își duc copiii la „grădi”, plus că avem mulți alți termeni deja intrați în uz: prof, mate etc.) Mai râdem de câte un dezacord (între subiect și predicat și de virgula pusă între ele), ne mai minunăm de starea în care a ajuns bietul articol posesiv-genitival, de folosirea dubioasă a prepoziției „pentru” („ai grijă pentru sănătatea ta”, ne spune, de 50 de ori pe zi, o reclamă la un medicament scump), dar în general, nu facem mare caz, știut fiind că gramatica, mai rezistentă (dacă scriu „fiabilă” mă ceartă cineva?), se apără și singură, cu mențiunea că mai avem încă profesori amabili cu ea. Problemele cele mai mari sunt la nivel de vocabular, care, prin împrumuturi din limbi nici măcar romanice, e mai mereu cu un pas înaintea noastră. Generația Z și cei din generațiile anterioare nu se indignează de ceea ce se întâmplă în contextul lingvistic actual: nevoia de a comunica rapid și eficient, mai ales cu ajutorul telefoanelor inteligente, al tabletelor etc., îi face permisivi la prescurtări (cuvintele sunt scrise fără vocale, în fond, sunt numai câteva și pot fi ghicite), amputări, la utilizarea de emoticoane care economisesc paragrafe întregi din mesaj) și la multe alte trucuri de neînțeles pentru cei obișnuiți cu retorica amplă. E clar că limba literară impusă de normă și limba vie, așa cum este ea folosită de vorbitorii nativi fără studii aprofundate în domeniu, sunt cât se poate de diferite și ceea ce contează este eficiența (nu amplitudinea barocă) a comunicării. Dacă mai adăugăm și inconsecvențele normei (încă ne mai minunăm de elementele lingvistice validate de DOOM 3), e de înțeles starea generală de derută.
Cred că adepții purismului exagerat de azi omit câteodată să arunce măcar o privire superficială de-a lungul istoriei noastre, ca să-și amintească de faptul că nimic nu e nou sub soare: au mai existat dezbateri furtunoase justificate patriotic în privința modernizării statului și, implicit, a limbii, căreia nu degeaba îi spun lingviștii „cod de semne specific unei comunități”. Desigur, astăzi ne amuză că strămoșii noștri voiau să se spună „gât legău” și nu cravată (cuvânt împrumutat) ori „nas ștergău” în loc de batistă. Împrumuturile lexicale sunt, prin definiție, un corp străin în limba care le găzduiește. De cele mai multe ori sunt asimilate cu dificultate și nu e de mirare, mai ales când acestea au o formă nefirească pentru sistemul noii limbi.
Dacă recunoaștem ca adevărată afirmația că limba unui popor este un organism/ un sistem viu, trebuie să acceptăm și ideea că ea se transformă în permanență, în funcție de realitățile istorice. Probabil că urmașilor noștri li se va părea amuzantă rezistența pe care o opunem anglicizării vocabularului, adoptării așa-zisului limbaj corporatist și, în general, uzului limbii, care impune, după părerea noastră (destul de conservatoare), destule năstrușnicii. În mod sigur, nu vor înțelege rezistența pe care o opunem intrării în vocabular a unor termeni ca selfie, assistant manager (secretară), like, share, fashion, snack, week-end promoter, gym, flyere, make up, advertising, breaking news etc.
Până la urmă, de-a lungul istoriei limbii noastre moderne, au mai existat perioade în care mijloacele de exprimare, ca și societatea în interiorul căreia erau întrebuințate, au cunoscut fluctuații privitoare la raporturile dintre formele lingvistice și conținuturile exprimate cu ajutorul lor. Prin intermediul textelor și al dicționarelor, putem intui că, la începutul secolului al XIX-lea, vorbitorii „noii limbi” în formare ezitau între formele tradiționale ale vechii culturi orientale și formele noii culturi occidentale, purtătoare ale vechilor și, mai ales, ale noilor conținuturi. Influența apuseană a avut câștig de cauză, iar societatea a trecut, cu variații în funcție de vârstă, de condiție și de educație, la noi modalități sau maniere de comunicare.
In memoriam
Mircea DINUTZ
N. 24 septembrie 1948, în Bacău – m. 19 februarie 2013, la Focșani. Critic și istoric literar, publicist, profesor, redactor. Este fiul familiei Paraschiva (n. Dinutz), casnică, și Petrea Denutzo, muncitor la Fabrica de Hârtie „Letea”. Copilărește în cartierul cu același nume, începându-și studiile la Școala Generală Nr. 8 (1955-1962) și continuându-le la Liceul Nr. 3 din Bacău (1962-1966, în prezent Liceu cu Program Sportiv). După obținerea bacalaureatului este admis la cursurile Institutului Pedagogic din localitate, frecventând Secția Limba și Literatura română (1966-1970). Scrie poezie și articole de critică literară, în perioada studenției conducând ședințele Cenaclului literar „Lucian Blaga“ al Casei de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri“ din Bacău, frecventat, între alții, de prozatorul Sorin Preda și traducătorul Gheorghe Iorga. Ca poet, debutează cu poemul „Întoarcere”, publicat de revista „Ateneu”, în numărul său din iunie 1969, iar în ipostaza de critic, tot atunci, cu o recenzie la romanul „Coborând”, de Paul Georgescu, inserat în paginile revistei studențești „Gaudeamus”, în redacția căreia va figura în ultimul an de studii. Primește repartiție la Școala Generală Nr. 1 Schitu Frumoasa, comuna Balcani, județul Bacău, predând aici limba și literatura română în anul școlar 1970-1971. Își desăvârșește apoi studiile universitare, urmând, da capo, cursurile Facultății de Filologie a Universității din București (1971-1975), luându-și licența în Limba și Literatura română – Limba latină. S-a integrat repede în atmosfera culturală bucureșteană, frecventând atât ședințele Cenaclului de critică literară coordonat de Eugen Simion și cele ale Cenaclului „Junimea”, îndrumat de Ovidiu S. Crohmălniceanu, cât și spectacolele de teatru, concertele și vernisajele programate în această benefică perioadă. Este încadrat ca profesor de literatură română la Liceul Minier Rovinari, județul Gorj (1975-1976), dar în intervalul februarie-august își întrerupe activitatea de la catedră, satisfăcându-și stagiul militar la o unitate din orașul Vânjul Mare, județul Mehedinți. Revine, după liberare, pe meleagurile natale, ocupând un post de muzeograf la Muzeul de Istorie și Artă din Bacău (1976-1979) și coordonând, împreună cu poetul Octavian Voicu, bunul mers al ședințelor Cenaclului revistei „Ateneu” (1976-1978), la care participau, alături de redactorii Sergiu Adam și Vlad Sorianu, Victor Croitoru, Gheorghe Iorga, Octavian Opriș, Dan Petrușcă, Tatiana Scorțanu și alte tinere talente, afirmate între timp. După aproape un deceniu de exercițiu ca recenzent, în iunie 1978 încredințează revistei în care a debutat primul articol de critică literară, „D.D. Pătrășcanu – Spontaneitate și influențe”, urmat de-a lungul anilor de alte câteva zeci, inserate în paginile unor publicații de cultură precum Acolade, Ateneu, Amphitryon, Antares, Argeș, Bucovina literară, Carpica, Cartea, Confluențe, Contemporanul, Contraatac, Convorbiri didactice, Convorbiri literare, Cronica veche, Hyperion, Limba și literatura română, Luceafărul, Plumb, 13 Plus, România literară, SLAST, Spații culturale, Vatra veche, Viața Românească, Viața studențească, Universitatea comunistă, Vitraliu, dar și în cele ale ziarelor locale Acțiunea, Democrația, Jurnalul de Vrancea, Milcovul, Preocupări, Steagul roșu, Viitorul. În același an e distins cu Premiul I pentru trei eseuri despre opera lui George Bălăiță, scriitor pentru proza căruia a făcut o adevărată pasiune. Un an mai târziu e promovat director al Casei de Cultură din orașul Slănic Moldova (1979-1982), calitate în care va revigora activitatea acesteia, punând în valoare talentul actorilor Teatrului Popular, potențialul creator al dramaturgilor Mihai Freamăt și Marin Cimponeriu, animând, mai ales vara, viața culturală a stațiunii. În 1982 renunță la funcție și se transferă, pe un post de instructor artistic, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Municipiul Onești, unde se va implica în activitatea cineclubului și a Teatrului Popular, a Cenaclului „Junimea Nouă” și a Societății Culturale „G. Călinescu”, organizatoarea apreciatei manifestări, „Zilele Culturii Călinesciene”. În același an e inclus de poetul Constantin Th. Ciobanu, cu proză, în antologia aniversară „Jurnalul literar II”, dar începând cu februarie 1984 părăsește și Oneștiul, pentru a deveni administrator al Întreprinderii Cinematografice Județene Vrancea. Obligat să demisioneze în primăvara anului 1986, în urma conflictului cu autoritățile locale, rămâne câteva luni șomer, își găsește cu greu un post de pedagog la Liceului Industrial Nr. 1 Focșani (1986-1987) și, după o perioadă nu mai puțin agitată, unul de profesor suplinitor la Liceul Economic din orașul Unirii și la Școala Generală Doaga, comuna Garoafa (1987-1990). Evenimentele din decembrie 1989 îl scapă de calvarul navetei între cele două instituții și localități, după concursul susținut la Inspectoratul Școlar ocupând, începând cu 1990, postul de profesor titular al Liceului „Al.I. Cuza” din Focșani. Abia aici își va putea demonstra adevăratele sale calități de dascăl, venind în sprijinul elevilor atât prin lecțiile meticulos pregătite și predate, cât și prin bibliografia recomandată și comentată nu doar în orele de curs. A coordonat, în acest sens, mai multe numere tematice ale „Revistei noastre”, cunoscuta publicație a liceului, acordând spațiu analizei operei lui Mihai Eminescu, Marin Preda, Lucian Blaga, George Bacovia, Camil Petrescu și Liviu Rebreanu, apreciate de cititori și distinse cu importante premii la concursul revistelor școlare. Fondează, împreună cu alți scriitori focșăneni, revistele cu profil literar „Revista V” (1990-1994) și „Salonul literar” (1998-1999), la aceasta din urmă fiind și redactor. Din 1997 se transferă la cealaltă mare instituție preuniversitară din Focșani, Colegiul Național „Unirea”, unde desfășoară, pe lângă laborioasa activitate de la catedră, și o susținută activitate literară, coordonând, alături de Toader Aioanei, lucrările Cenaclului literar „Hyperion” (2004-2006) și continuând să publice, dând consistență și activității editoriale. Debutează, astfel, cu studiul critic „Marin Preda. Patosul interogației” (Editura Pro Juventute, Focșani, 1997) și, după o primă colaborare cu Editura Corgal Press din Bacău („Textul literar, Orizonturi de lectură”, împreună cu Ecaterina Crețu, Georgeta Cosma și Lucreția Dragomir, ediția I, 1999; ediția a II-a, 2000; ediția a III-a, 2003), oferă Editurii Porto Franco din Galați nu mai puțin de patru ediții critice (Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis, 1991; Duiliu Zamfirescu – Lydda, 1992; Duiliu Zamfirescu – Viața la țară, 1992; Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1993), la care a scris prefețele, tabelele cronologice, notele critice, bibliografice și reperele istorico-literare. Sub coordonarea prof. univ. Dumitru Micu, în 2001 redactează capitolele „Poezia pașoptistă” și „Modernismul” pentru manualul destinat clasei a IX-a, „Limba și literatura română” (Editura Constelații, București), care a primit avizul favorabil al Consiliului Național pentru Aprobarea Manualelor, dar nu și pe cel al Ministerului de resort, neputând intra oficial în circuit, decât ca manual auxiliar. Tot în 2001, publică cel de-al doilea volum personal, „Popasuri critice” (cu o postfață de Petre Isachi și tabel cronologic de Eugen Budău, Editura Psyhelp, Bacău), iar peste patru ani va iniția, împreună cu regretatul Alexandru Deșliu, Seria „Scriitori vrânceni contemporani”, în care publică, în tandem, la Editura Pallas din Focșani, volumele „Virgil Huzum” (2005) și „Ion Larian Postolache” (2006). După dispariția bunului său prieten, continuă opera începută, publicând la aceeași editură, în nume propriu de data aceasta, al treilea volum al seriei, „Florin Muscalu” (2007), iar la Editura Terra (Focșani, 2009), cel de-al patrulea tom: „Dumitru Ioan Denciu”. La acestea se adaugă volumul „Tablete de duminică” (Editura Pallas Athena, Focșani, 2008), dar corolarul activității sale de critic literar îl constituie sinteza „Scriitori vrânceni de ieri și de azi” (Editura Zidotto, Galați, 2011), care a stârnit deja numeroase controverse, mai ales printre cei vizați de acida sa pană. Ei i se alătură cea de a treia carte de critică, „Anamneze necesare” (Editura Rafet, Râmnicu-Sărat, 2012), distinsă cu Premiul „Dumitru Pricop” pentru critică al Festivalului Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu” (2012) și, postum, volumele „Confesiuni provocate” (Editura Nico, 2013), scris în colaborare cu Rodica Lăzărescu, „Editoriale” (2013) și „Arcade critice” (2014), ambele, Editura Pallas Athena. Și-a valorificat, totodată, experiența redacțională și condeiul de critic și istoric literar, fiind succesiv redactor al revistei băcăuane „13 Plus” (1998-2001), redactor-șef al revistei focșănene „Oglinda literară” (octombrie 2002 – martie 2003), redactor (2004-2007) și redactor-șef (din 2008) al celeilalte reviste ce apare la Focșani, „Pro Saeculum”. În calitatea sa de critic nu a refuzat nici tinerii scriitori care i-au cerut opinia, scriind prefețe la volume semnate de Georgel Mocanu, Teodora Bratu, Ioana Alexandru, Monica Goia, Ruxandra Horodinschi, Andreea Dumitru, Andra Rotam și Ana-Maria Cornilă, fiind la rândul lui inclus cu un text critic în volumul „O antologie literară” (Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2007). Recunoscându-i-se valoarea operei de până atunci, în 2001 a fost primit ca membru în Asociația Scriitorilor Profesioniști, iar în martie 2008 și în Uniunea Scriitorilor din România, activând în filiala acesteia de la Bacău.
Cornel Simion GALBEN
Ion PANAIT
Devastatoare, lacrima veșniciei
Întotdeauna ți-am ascuns această nefericire,
cioclu pe două străzi paralele – surâsul
și necredința, alunecam în smârcul unei
îndoieli prevăzătoare, un instinct artificial
și adorabil a impresiei pe care-o lăsau
fotografiile tale la pian ca într-un imperiu
nomad al existenței, Doamne, devastatoare
granița veșniciei străjuită de centauri
în ceață…
Simțeam că muream, lăsam totul afară
lângă antilopa rănită a dimineții, a unui
coșmar de gheparzi și curcubeie în clocot,
un monolog al prudenței era gura ta, religia
unei zile pe care n-am trăit-o, antichitatea
duhului și în această roșie amiază a desfrâului
definit mă cuprinde teroarea amară
și castă a urii.
Fapte culturale
55 de dialoguri, o singură poveste: istoria Fabricii de Sârmă de la Buzău
Cartea „Dialogurile fascinantei geneze”, realizată la inițiativa și sub coordonarea fostului director al Ductil, inginer Vasile Moraru, a fost lansată vineri, 18 august, la sediul Hoeganaes din Buzău.
Lucrarea semnată de Ionel Stănuță, Sorin Burlacu și Cristian Ionescu este compusă din 55 de interviuri care ajută cititorii să înțeleagă fascinanta istorie a uneia dintre cele mai importante fabrici ale metalurgiei românești, de la înființarea ei, sub forma unei uzine de protocol, până la amănunte vizând producția, spionajul tehnologic, întâmplări inedite și privatizările care au divizat-o. Simpli muncitori, maiștrii care au participat la ridicarea primelor hale ale fabricii, în anul 1964, lideri de sindicat, directori, investitori străini sunt cu toții în paginile cărții, iar poveștile lor compun, precum piesele unui puzzle, istoria unei întreprinderi recunoscută pentru producția de electrozi, și nu numai, atât la nivel național, cât și la nivel internațional.
La lansarea găzduită de fabrica de pulberi Hoeganaes, ea însăși concepută inițial ca o secție a Ductil (predecesoarea ISPS Buzău), a participat o mare parte dintre cei prezenți în paginile cărții.
„Eu cred că a ieșit o carte unică în România”
Evenimentul a fost un bun prilej de a depăna amintiri între cei care au contribuit la dezvoltarea unei „fabrici fenomen”, așa cum a descris-o unul dintre intervievați, inginerul Valeriu Popa, fost coleg cu Petre Roman la Facultatea de Automatică București. Emoționați, zâmbitori, cu tâmplele ceva mai albite decât la ultima întâlnire, cei prezenți au înțeles că prin volumul „Dialogurile fascinantei geneze” au scris o istorie afectivă a Fabricii de Sârmă de la Buzău.
„Cartea subliniază rolul pe care l-a jucat Uzina de Sârmă și Produse din Sârmă Buzău în dezvoltarea industrială a Buzăului. Ea vine să sublinieze nivelul la care s-a situat atât personalul fabricii, cât și tehnologiile care au fost în acea perioadă.
Volumul cuprinde inclusiv un interviu cu regretatul director al ISPS, inginerul Eugen Sandu, decedat anul trecut, dar și un portret realizat din amintiri al primului director al întreprinderii, Leonida Cazacu. De asemenea, au fost intervievați străinii care au dus mai departe fosta ISPS după privatizare și divizarea ei în Ductil și Ductil Steel, Mario Mason și Angelo Gruttadauria.
„Este o istorie pe care am bătut-o în cuie”
„Totul a pornit de la o altă carte de a mea în care era inclus și un interviu cu regretatul director al Întreprinderii de Sârmă și Produse din Sârmă Buzău, domnul Eugen Sandu. Era greu să facem niște cronici despre activitatea acestei fabrici, așa că am apelat la soluția de a intervieva persoane care au cunoscut ce s-a întâmplat în fabrică și care au participat la scrierea istoriei ei. Cred că această carte este o mare realizare pentru istoria locală, pentru că de azi înainte pot veni nu știu câte Uniuni Europene și firme străine să desființeze această firmă care duce mai departe fabrica de sârmă, dar USPS-ul, ISPS-ul și Ductil-ul nu vor mai dispărea niciodată grație acestei cărți. Este o istorie pe care am bătut-o în cuie. Cei care ați fost aici, încă de la începutul fabricii, din 1964-1965, veți regăsi în carte fotografii din acele vremuri, când în aceste locuri erau doar niște gropi, poate de pe timpul războiului, pline cu apă”, a declarat unul dintre autorii cărții, Ionel Stănuță.
„Dialogurile fascinantei geneze” conține un capitol întreg destinat imaginilor de colecție, fotografii impresionante cu primii stâlpi ridicați pentru realizarea halelor fabricii, cu vizitele lui Ceaușescu și cu interiorul secțiilor.
Cartea, girată de personalități ale metalurgiei
Nu în ultimul rând, cartea are girul unor personalități ale metalurgiei, precum prof. univ. emerit dr. ing. Polidor Bratu (vicepreședinte al Academiei de Științe Tehnice din România), prof. univ. Ioan Vida-Simiti, prof. univ. dr. ing. Dorin Dehelean, ing. Mihail Nicolae Dimonie și ing. Emil Ionescu.
„Îmi pare rău că la această lansare nu sunt toți cei care au fost intervievați în carte. Realizarea acestei cărți nu a fost o muncă ușoară, dar nici grea. A fost cu siguranță însă o plăcere. Din ceea ce am descoperit și am vorbit cu dumneavoastră despre această fabrică mă face să cred că dumneavoastră, cei din carte, ați fi mai buni într-un guvern decât cei care formează guvernul de astăzi”, a declarat Sorin Burlacu, cel de al doilea autor al cărții.
Volumul cuprinde 55 de interviuri pentru a marca împlinirea a 55 de ani de la începerea efectivă a producției de electrozi la ISPS Buzău, în august 1968. De asemenea, lansarea cărții a fost găzduită la Hoeganaes și pentru că fabrica de la Buzău deținută de liderul mondial în producerea pulberilor atomizate a împlinit 30 de ani de existență.
Cristian IONESCU
Lucian MĂNĂILESCU
DE-A TRENUL
Așteptăm pe peronul pustiu
un tren iluzoriu, ochii
roșii ai semafoarelor
sfredelesc întunericul, la bar
printre pahare și amintiri,
mese și scaune, cineva
încurcă liniile, limbile
ceasului s-au oprit de mult
și brusc apare dimineața
desculță, în rochița ei străvezie,
pășind în echilibru
pe o singură șină
și privind mirată umbrele palide
îmbătrânite în ruinele gării.
ASCENSORUL
Prin păienjenișul de cabluri
urcăm către cer, pipăind în gând pereții
prin care levitează ascensoarele dimineții.
În cușca îngustă sporovăim
despre lenjeria intimă a prințesei, despre
fotbal, pensii și zodii, despre accidente,
epidemii, războaie și cutremure.
Din când în când se aprinde un bec,
se deschide ușa și ieșim pe rând
pe lungile coridoare ale singurătății.
ȘI CAII SE ÎMPUȘCĂ…
Spaima luminează ochii cailor,
pentru că ei văd dansul lupilor în întuneric
și galopează, cu cerul verde sub copite,
către vastele preerii ale asfințitului…
Iar noi ne înduioșăm și bunăvoința noastră
devine un abator caritabil, precum
în filmul acela celebru în care
caii nu pot să plângă, dar – nu-i așa? –
se împușcă.
Cenaclul poeților din cer
Dan BOTTA
(26 septembrie 1907 – 13 ianuarie 1958)
Lethe
E-o apă atât de lină
Și-atât de tristă este
În palida sticlire
A stelelor aceste.
O apă fără unde,
Adâncă și amară,
Pe care se oglindă
Lacteea Cale rară.
Și râul se desparte
În brațe de ether,
Oglinda de departe
A Căii de pe cer.
Și stelele adânci
Și chipul lor himeric
Curg veșnice prin lunci
Albastre de-ntuneric.
În pace luminând
Trec apele sihastre,
Cu dorurile noastre
Se duc etern plângând.
Las’ mantia ta lină
Pe mal, iubita mea,
O mantie mai lină
În floarea-i de lumină
Ne va înfășura.
Și steaua la zenit
Pe față ni se culce,
Doinească nesfârșit
Al apelor grai dulce.
În unde lor cea rece,
Ca cei ce-n ape pier,
În unde lor vom trece
Cu ochii înspre cer.
Și la urechea ta
Șopti-vor mii de stele,
Încet vom luneca
Înfiorați prin ele.
Pe când pe malul trist
Va hohoti de jale
Adâncul ametist
Al florilor din cale.
Ci vino-n apă, vin,
E nesfârșit de lină,
Pe chipu-i opalin
Tenebrele se-nclină.
Încet vom rătăci
Alături tu și eu
În apele pustii
Călătorind mereu,
Călătorind în ceață
În trist’ Lacteea turmă,
Cu stelele în față,
Cu stelele în urmă.
Ne vom topi curând
În ale apei plete,
Ne-om despleti curgând
În nesfârșitul Lethe.
Și vom visa mereu
Același alb abis
În care tu și eu
Vom fi un singur vis.
El este…
El este, este glasul lui,
Și am ieșit în poartă;
Era doar vântul ce hai-hui
Ducea o frunză moartă.
El este, este pasul lui,
Și-am pus urechea la pământ;
Era doar viersul râului
Scandat de asprul vânt.
El este, este mâna lui
Ce-mi bate în fereastră;
Pe cerul trist ca fața lui
Mijea o stea albastră.
El este, e statura lui
Înaltă-n zarea dintre ulmi;
Doar fumul serii albăstrui
Se despletea pe culmi.
Eglogă
Palidul ether adie în mirate, albe ori,
lujere de fum la Delos, (cer de arme cristaline)
când la occident de inimi, cu arhaici meteori,
apele rotesc nervoase fluxul stepelor prea pline.
O, de-ar fi precum de gânduri nava mai fluidă ca a
stepei insomnii agită fosforoasele maree,
gemma arctică ferită de salinele Egee –
mai albastra (mai dorita) seară Nausicaa.
Muge-adânc un cerb în codru…
Muge-adânc un cerb în codru,
Codrul freamătă adânc,
De vânt crengile se frâng,
Muge-adânc un cerb în codru,
Muge-adânc și nu e modru
Gândurile să-mi înfrâng.
Muge cerbul singuratic,
Echo duce tânga-i lung,
Glas de bucium lung-prelung;
Peste codrul singuratic
Cade viforul tomnatic,
Nu pot jalea să-mi alung.
Muge-un cerb, Diana Doamna
Lui din ceruri se întristă,
Plânge-n nori ca-ntr-o batistă,
Muge cerbul. Nicicând toamna
N-a mai fost atât de tristă.
Prăpastea din marginea mării
Ea era numai iubire,
Iubire și dor era ea,
Și sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinați, ochii ei
Iubire și dor implorau,
Halucinați ochii mei
Iubire-n iubire erau.
Și-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Și uitându-mă însumi pe mine,
Însăși pe ea o uitam.
Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Și de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se aruncă-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.
Aripile-i nu s-au deschis
Și-un țipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – așa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pământ.
Și de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.
Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă și alta albesc…
Și trupul ei drag se-nfiripă.
Un țipăt prelung, răgușit
Răsună. E dulcele-i cânt,
Și un alcyon a ieșit
De durere cu pieptul în vânt,
Și halucinați ochii ei
Se aprind și ard vii pe prăpaste
În halucinați ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.
Și așa tot privesc și ascult
Până-n zori, și din zori până-n seară,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, răsare, și iară.
Căci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Și-n ce ne privește pe noi
Suntem una și numai iubire.
Ades sub hieratica lună
Ne prindem de mâini și pornim
Să vântuim împreună
Cu aripi de trist serafim.
Și să nu credeți cumva
Că sunt mort sau am fost dat pierzării,
Când m-am aruncat după ea
În prăpastea din marginea mării.
