Spații culturale nr. 10 (10)

MELANIA CUC

Restul nu contează

În staţia de poştalion,
Caii în harnaşamente cu ţinte tocite
Ronţăie ovăzul de pe fundul găleţii.
Muscali în rubaşcă albastră
Trag din lulea pe prispa cafenelei
Unde o necunoscută
Şi-a însângerat degetele
În strunele harphei.
O turmă de sunete desperecheate
Dănţuie-n aerul cu miros de tămâie
Şi sudoare umană.
Restul nu contează,
Este numai o ctitorie,
Un ciob din zidul ierihonului
Prăbuşit peste nisipul clepsidrei.
Aleea asta nu mai are trup,
Nici acte de stare civilă iar eu
Sunt un soldat prea bătrân
Pentru a mai ţine minte
Ordinul de retragere
La propria-mi vatră.
Prapuri de lumină artificială
Lustruiesc maşina de bătut litere…
Da,
Am reinventat
Scrisoarea de dragoste
Şi balansorul
Unde
Bunicul încă mai aşteaptă americanii,
Să-i bată în cuie
Crucea de pe casă.

Prin transparenţa vitrinei

Sunt
Imagini imposibil
De preluat pe o fotografie normală.
Cu o mie de riduri pe acelaşi obraz…
Şi afişul cu imaginea ta
A fost smuls, dus pe sus
De nebuna furtună.
Jos, pe pământul stabil,
Ploaia rece s-a lipit de mine
Ca o rochie de femeie gravidă.
Sunt gata îmbrăcată în vopseluri
Ce s-ar potrivi mai mult
Unui portret de regină foarte tânără.
Trăiesc la înălţimea ochiului
Unui trecător ce îşi face drum
Prin transparenţa vitrinei
Cu ciorapi roz.
Încă n-ai aflat că pe strada mea
S-a deschis primul magazin
Cu speranţe adevărate?
Sunt cântările mele şi câteva
Siluete străine.
De unde au apărut muşterii
Ce se îmbrâncesc la intrarea
Cât o batistă cu horbotă fină?
În strada cu boieri ce fluieră
După birjă,
Felinarele luminează
Fără gaz, fără baterie.

Act de identitate

Povestea asta ar putea fi una
Strict comercială,
Un act notarial pe care
Se văd numai stropi de cerneală.
Ar putea fi doar o veste
Cu avioane şi îngeri fără păcate
La manşă…
Nu,
Nu mi-e milă de tine,
Doar
Adevăr îţi zic,
De aici din mijlocul râului
Pe care un puşti gol îl trage după el
Spre oraşul cu toate scursorile
Unei societăţi de consum.
La liziera testamentară
Moştenitorii de drept
Trec prin zgârâie-norii
Aşezaţi în cvartal
După anul de naştere.
Totul iese curat, asortat pe nuanţe,
Din acest şifonier de prestidigitator,
Din locul unde
Larva de fluture se hrăneşte
Cu certificatul de căsătorie
Al unei generaţii întregi
De strămoşi.
Pâinea cea din ziua de azi
De cele mai multe ori
Nici nu îmi mai este foame
De pâine şi sare,
Doar mimez ritualul prânzului
Şi pe cel al cinei
Din trapeza de monastire.
Spun rugăciunea de mulţumire
În gând şi cu braţele întinse
De-o parte şi de alta a spătarului,
Este singurul detaliu ce-a mai rămas
Din jilţul cu furnir de mahon.
În pustietatea mea locuibilă
Nu caut alinarea doar
Un ciob din oglinda în care
Lumea a rămas răsturnată.
Clepsidra e spartă.
Abia de legumesc cu lingura
Prin strachina cu un bob de mei
Şi păcate imposibil de spălat
În cristelniţă.
Fabrica de pâine şi-a închis porţile.
Nu protestez;
Foamea mea este paşnică
Precum menestrelul
Ce doarme cu capul pe o pernă
Din cap până la călcâie,
Cu viespi tăvălite prin polen.

Scrie la ziar

Mi-e tot mai indiferentă
Necuviinţa care mătură strada
Cu părul meu,
Nu cu mătură din fascii de carpen.
De ce mi-ar păsa că ninge cu pietre
Peste prunii din livada ecleziastică
Şi sub everest înfloresc macii otravă?!
Iaca, scrie la ziar
Că a luat foc benzinăria din sahara,
Că banchiza de la polul sud
S-a topit ca untul englezesc…
Vin peste noi toţi aborigenii şi stăpânii lor.
– Gazetele mint!
Mă amăgesc şi-ţi vorbesc despre cum….
S-a ridicat la cer o lespede întreagă
De pe mormântul
Mareşalului împuşcat la jilava.
Semnul ăsta este naţional,
Dă din mâini şi picioare,
Prinde rădăcini relative
În aerul uscat din salonul
Celor ce tuşesc convulsionar.
Rabd boala secolului industrializat
Şi iert insecta care a ros sistematic
Din măduva şandramalei
Care se prăbuşeşte peste noi
În genunchi.
Proprietarul de colombine
Vezi
În borcanul cu talaş clorinat
Cum puiul de hamster
Se prinde cu unghii rozosine
În scamele vieţii?
El este sclavul meu preferat!
Îmi ghiceşte dorinţele…
Îmi repetă dimineaţa şi seara,
Că… sunt
Frumoasă, deşteaptă
O colombină
Cu inima prinsă în ace de siguranţă.
Îmi face nod la batista pătată cu ruj
Să nu uit,
Să nu simt cum sufletu-mi iese
Ca ghiuleaua prin gura de tun.
Punct.
Eu sunt proprietarul de drept
Al bestiarului din cristal,
Un cetăţean loial contingentului
Şi căruia nu-i pasă de cele câteva
Tumbe care amestecă în sticlă
Salivă şi sânge de om.
Din fotoliul meu cu piele de viţel,
Bat din palme, ţopăi ca sălbaticul
În jurul arborelui descărnat de omizi.
Beau, iubesc, dorm fără vise
Pe asfaltul împuşcat cu popcorn.

Nu sunt un revoluţionar

Azi
Ar trebui să fii lângă mine,
Să-mi tragi perechi de palme peste faţa
Brăzdată de ger.
Să spui o dată şi încă o dată:
– Eşti laşă!
Nu.
Tu eşti milos şi nu o vei face…
În scaunul cu rotile din capătul mesei,
Ochi în ochi cu durerea mea muritoare
Este doar o dâră de nuanţe albastre,
Panglică de mătasă
Căzută din pălăria annei karenina.
Dacă aş fi fost nebunul întruna
Mutat pe tabla de şah
Aş mirosi şi azi a degete îngălbenite
Cu tutunul generalilor albi.
Nu sunt un revoluţionar,
Nici cobai
În tot acest experiment care
Îşi are rostul lui
În clipa coagulată ca o pipotă
De pasăre despicată în baionetă.
Garda s-a schimbat la palatul de iarnă.
Capelanul care a vegheat arestaţii
Este liber cugetător.

RADU CANGE

Şi stau şi mă gândesc

Din viaţă dau, pentr-un sonet, o lună
Şi pentru-o carte lupt pe baricade.
N-am sunători şi nu-i aud cum sună
Dar îl iubesc pe Mircea Eliade.

De port, cumva, din naştere cunună,
Eu mă întreb – şi nu ştiu de se cade.
A răsărit ceva sau vrea s-apună? …
Dar îl iubesc pe Mircea Eliade.

Şi stau şi mă gândesc şi zi şi noapte
Şi ard în mine gânduri ca petarde;
Cât stele se desprind din ceruri, coapte
Eu îl iubesc pe Mircea Eliade.

Şi creşte timpul şi întruna scade
Dar îl iubesc pe Mircea Eliade.

Nori

Băutura-i ca o visare,
Visarea se topeşte-n pahar,
pe fondul unui gând uitat;
Ca paharul gol în soare
sufletul tău s-a uscat.

Trec umbre, ziua în amiaza
mare, – nori halucinogeni,
tu viaţă, tu uitare,
plimbaţi-mă prin verzile poieni.

Izbăveşte-mă, Doamne, de răul
pe care singur mi l-am făcut.
Sunt singur în această lume, –
soldat ce intră în cetate pe scut.

Cerşetor bacovian

Hai, Doamnă-damă, vino către noi,
Renunţă la privirile-ţi discrete,
Că plouă, iar, cu gânduri violete,
Hai, Doamnă-damă, vino către noi.

Să vii ca un zefir pe unda frunzei
Septembrie se piardă printre noi,
Iar sânu-ţi să ne-aducă sumbre ploi,
Hai, Doamnă-damă, vino către noi.

Cenuşă din privirea ta să curgă,
Doar focul o seca, în asfinţit,
Căci cu privirea nu ţi-am pângărit
O clipă, din puterea-ţi demiurgă.

Doar sânu-ţi să ne-aducă sumbre ploi,
Hai, damă-Doamnă, vino înspre noi.

Obsesie

În casa asta se aude tot:
Şi vântul care bate prin frunzişuri,
Şi cariul care roade negre gânduri,
Şi zborul liliacului în noapte,
Şi ielele, în veci destrăbălate.

În casa asta se aud de toate.

În casa asta se aud trădări
Şi plictiseli nespuse şi ferite;
Iubirea muribundă, decrepită,
Şi visuri năclăite, avortate.
În casa asta se aud de toate,

– „… Şi morţii care umblă prin cetate.” –

Dar lasă întâlnirea

S-aştepţi în gară, – aşa cum am vorbit,
Voi fi un domn cărunt, adus de spate.
Să nu te ducă gândul c-am murit,
Că de-ntâlnire n-o să avem parte.

De n-am să vin, atunci, în acea seară,
Aşteaptă cu speranţa c-am să vin.
Ne vom îmbrăţişa-n aceeaşi gară,
Ne va-ntâlni, apoi, un alt destin.

Dar lasă întâlnirea la o parte,
Ne vom iubi mai mult printre scrisori.
Am să-ţi trimit, din când în când, o carte,
O vei primi, cândva, într-un pridvor.

Iar de-ai să vezi un domn adus de spate,
Acela voi fi eu sau poate… poate…

Tăcerea

Tăcerea se închide ca un cerc,
Încerc să scap, deşi nimic nu-ncerc,
Deşi nimic nu face să vorbească
Tăcerea asta crudă îngerească.

Şi mă complac teribil în tăcere…
Şi nici pe ea nu vreau s-o fac să spere,
C-ar mai putea ieşi, cândva, din mine.
Prefer să o aşez sub ghilotine,

S-o chinui cu sadism însângerat.
Ca ea, în trupul meu, şi eu mă zbat.

Luminile proscrise

Trup lângă trup, minţindu-ne cu trupul,
Tot mai sperăm în raza de lumină.
Şi ne-nvârtim în propriul nostru scrupul,
Ca vinovaţii ce nu au vreo vină.

Ascunşi în noapte şi-n singurătate,
Orbiţi tot timpul de speranţa vană,
Ne-apropiem de-o sfântă libertate,
Cum sângele care musteşte-n rană.

Dar laşi şi învăţaţi mereu cu laţul,
Şi leneşi spre o nouă aventură,
Ne-ncolăcim cu braţul peste braţul
Ce ne apasă – gură peste gură.

Târziu, în noapte, năduşiţi de vise,
Trăim ca-ntre luminile proscrise.

Rugă

În coşul pieptului meu,
bate inima mea.
Roagă-Te, Doamne, pentru mine,
că şi eu mă rog pentru veşnicia Ta.

Să ne rugăm ca doi prieteni,
ca doi duşmani care s-au împăcat,
Roagă-Te, Doamne, pentru mine,
de rugăciunea Ta m-am îmbătat.

Căci Tu, numai Tu
eşti Cel ce s-a înduplecat.

MIHAELA EUNICE TAMAŞ

Biruitorul învins

Un periplu hermeneutic ludic în
universul poemului ciclic „Cântecul
omului” de N. Davidescu
(continuare din numărul trecut)

Cunoscând stilul şi traiectoria literară ulterioară ale
lui Mihail Sebastian, se pot identifica în rândurile
citate anumite tente ironice („[Lucrarea] creşte
ascultătoare şi supusă, complect lipsită de iniţiativă,
aşa cum cresc etajele unei construcţii odată ce planul
arhitectului a fost precizat”). A fost însă şi acesta un
mod de a sublinia riscul unei sterilităţi care fusese deja
identificat şi în cazul lui Sully Prudhomme de către
criticul Ferdinand Brunetière. De asemenea,
comparaţia cu Cântecul secolelor al lui Victor Hugo,
parţial inadecvată (ţinând seama de geneza şi
evoluţia împlinirii operei hugoliene) este în
defavoarea lui N. Davidescu şi a mărit neîncrederea
criticilor şi a cititorilor potenţiali în ceea ce priveşte
receptarea corectă a poemului. De exemplu, în analiza
de ansamblu a volumelor poemului ciclic Cântecul
omului, G. Călinescu scria fără echivoc în Istoria sa:
„Ce sunt acestea? Evident, un soi de legendă a
secolelor ca aceea a lui Victor Hugo, fără aspectul
teological de acolo, din care ieşea o mare forţă de
contemplare a Universului în sensurile lui ascunse.
Poetul român nu are nici o idee vizibilă, ci doar
plăcerea, cam de autodidact, de-a răsfoi istoria. Lipsit
de marele epic al lui Victor Hugo, la care ideea de
măreţie a omului şi erudiţia sunt numai pretexte
pentru desfăşurarea enormelor lui viziuni, N.
Davidescu alcătuieşte un compendiu în versuri,
pornind de la izgonirea din Paradis şi lăsându-se în
jos, într-un aer îngheţat. Poetul dă o raită prin Vechiul
Testament, apoi verifică istoria elină şi romană, trece
prin Edde şi mitologia nordică, prin epica arabospaniolă,
prin patrologie, prin cruciate şi scoate un
număr de poeme monotone fără contur individual,
din cauza probabil a preocupării de a zugrăvi prin ele
un moment al desfăşurării în sens final ce nu se vede.
„Poemul” e cartea întreagă. Nu găsim invenţia,
închipuirea epică, înlocuită printr-o supărătoare
căutare prozodică”.
Şerban Cioculescu a evidenţiat de asemenea
a f i n i t ă ţ i a l e p o e z i e i l u i N . D a v i d e s c u c u
parnasianismul, „al cărui «şef de şcoală», Leconte de
Lisle, era, ca şi poetul român, «voluntar, cerebral şi
informat»” (a se vedea Revista Fundaţiilor Regale, An.
V, nr. 2, februarie 1938; articol retipărit în Aspecte
literare contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1972,
pag. 35-45, apud, pag. 692): „Se poate susţine că
întreprinderea lui N. Davidescu ar corespunde
oarecum mai bine ortodoxiei parnasiene, decât înseşi
restauraţiile lui Leconte de Lisle. Viziunea d-sale este,
într-adevăr, mai obiectivă şi mai impersonală decât
aceea a precursorului său francez”.
În ceea ce priveşte prozodia poeziilor incluse în
volumele poemului ciclic, criticul Dumitru Micu
scria în 1984 (v. pag. 273) că „[N. Davidescu] a
construit tablouri parnasiene, mereu servit de o
virtuozitate ce-l situează printre artizanii de frunte ai
versului românesc. Un artizan destoinic, un inginer de
cuvinte, asta a fost Davidescu, şi pe deasupra (poate
în primul rând) un critic de poezie şi un eseist de
marcă (sublinierile ns.)”.
Acelaşi Dumitru Micu, considera, într-o lucrare
încă afectată de o viziune estetică „materialististorică”
specifică realismului socialist, că N. Davidescu
„a fost mai ales un mare meşteşugar, un făcător de
stihuri dintre cei mai destoinici. Fără exaltările lui
Al. T. Stamatiad, el a slujit arta cuvântului cu o
pricepere de inginer şi o disciplină de benedictin.
Strădaniile lui nu urmăreau cu orice preţ noutatea,
ci producerea de piese ireproşabile, indiferent în care
formulă”.
Despre „ambiţiosul şi vastul poem cosmogonic”
Cântecul omului, Ion Rotaru mărturiseşte că îl găseşte
„interesant în anumite fragmente ale lui, prin puterea
de imaginaţie şi mai ales prin virtuţile prozodice”,
dar „artificial în ansamblu, prin lipsa unei idei
directoare crescută dintr-o concepţie proprie, pe
deasupra cărţilor”.
În legătură cu aceeaşi lucrare, Margareta Feraru îşi
detalia aprecierile la care s-a făcut referinţă mai
înainte: „Panoramă vastă în genul Legendei secolelor
de Victor Hugo, Cântecul… lui N. Davidescu se
sprijină pe reconstituiri şi „viziuni” înglobând
evenimente tragice, eroisme, rememorând cărţile
Vechiului Testament, momente din antichitatea
greco-romană, episoade medievale sau renascentiste.
[…] Rapsodul e dominat de latura documentară,
muzeală, tablourile lui având contingenţe nu atât cu
Hugo, de care-l desparte lipsa grandiosului, cât cu
Leconte de Lisle, cu care se întâlneşte cel puţin în
gustul pentru arheologie. […] Treptat se accentuează
latura parnasiană, susţinută cu tenacitate de un poet
cultivat, cerebral, preocupat de surse livreşti, încât
reconstituirile in vitro sunt inevitabil aride. […] Nu atât
cerebralismul sau aluziile livreşti obstacolează zborul,
cât reluarea comentariului cu aspect muzeografic”.
Cea mai recentă critică a poemului Cântecul omului
a făcut-o Nicolae Manolescu şi vine în susţinerea
acelora deja enumerate: „Treptat, poetul renunţă la
acest fel de poezie [de factură simbolistă, n.n.] pentru
un soi de lung poem intitulat la început Cântecul
omului, care urmăreşte evoluţia umanităţii pe treptele
numite Iudeea, Elada, Roma, Evul Mediu, Renaşterea.
Fireşte, ideea de a versifica istoria este, în lipsa unei
vocaţii hugoliene (şi uneori chiar şi cu o astfel de
vocaţie), o absurditate. Numărul poeziilor cu
desăvârşire seci din cele cinci cărţi este imens. Şi
totuşi, care este impulsul secret al întreprinderii? […]
El pretinde că imaginile izvorăsc din inimă, dar de
fapt, ca şi la Minulescu, la care ceremonialul liric ţine
loc de orice conţinut, la N. Davidescu interesul se
mută pe ceea ce poetul are de spus, pe modul de a o
spune. Poetul îşi închipuie o biblie nu pentru a spune
ceva, dar pentru plăcerea de a închipui ca atare
imagini, scene, peisaje. Istoria nu e nici măcar un
pretext pentru o sensibilitate ori pentru o filozofie, ca
la Eminescu: e un decor pentru ceva care nu există,
căci totul începe şi se sfârşeşte cu el. […] Sunt, e drept,
şi viziuni de in straniu farmec […]. Mai ales în Evul
Mediu apar istorii ermetice (originea lor e în
simbolism, în Maeterlinck mai cu seamă). […] Dar
poeziile cele mai interesante sunt acelea în care se dă
pe faţă o extraordinară înclinaţie spre senzualitate”.
Nu credem că opinia atât de „dură” a lui Nicolae
Manolescu s-ar fi schimbat cu ceva dacă ar fi avut în
vedere că poemul ciclic constă în realitate din şase
volume şi nu ar fi exclus astfel din analiza sa poemul
Ţara Românească sau dacă facem dreptate lui N.
Davidescu, care nu a pretins niciodată că ”imaginile
[lui] izvorăsc din inimă”. Este cu totul adevărat că,
din păcate, în cele şase volume se pot găsi, alături de
„viziuni de un straniu farmec” (prea) numeroase
platitudini, şi că nu toate „piesele” poemului sunt
suficient de finisate.
Deoarece în citatele enumerate până acum se
întâlnesc repetate referiri (de regulă, prin comparaţii
defavorabile) la Legenda secolelor a lui Victor Hugo, nu
este lipsit de interes să se analizeze modul în care
Marius Ghica explicitează viziunea lui Paul Valéry
asupra acestei Legende deja… legendară: „Hugo
rămâne, pentru acest apostol al construcţiei poetice
impecabile [Paul Valéry], un „mare făcător de versuri
şi de fragmente”, un „admirabil” poet al detaliului,
dar pentru care construcţia se limitează la înlănţuirea
epicului, întregul poemului constituindu-se numai
prin cumul de detalii şi minunate versuri izolabile”.
Sintagmele subliniate de noi în textul citat al lui
Marius Ghica readuc în minte imediat părerea lui Ion
Şiugariu despre Cântecul omului şi anume că „unele
dintre aceste poezii […] ar putea foarte bine forma
un volum aparte, fără să se simtă că ar avea o legătură
fermă cu tema generală a cărţii.” În acest sens a
procedat de altfel Margareta Feraru la ediţia lucrării
în care a selectat din fiecare poem în parte poezii ce
se susţin singure fără raportare nemijlocită la poemul
din care au fost preluate.
Revenind la demersul hugolian în integritatea lui,
este demn de menţionat părerea lui Paul Valéry
asupra acestuia, care spunea: „Evenimentele [din
Legenda secolelor] se succed, le povesteşti, în ordine
temporală. Ele încep în cutare zi, la cutare oră, se
încheie în cutare altă zi. Aceasta este o succesiune de
evenimente, dar nu este compoziţie, căci nu e
compoziţie prezentarea întâmplărilor din viaţa cuiva,
sau de pe stradă, de la ora H la ora H. [După cum nu
poate fi vorba de compoziţie acolo unde poetul e
atent numai la respectarea unui „plan logic”], pentru
că aceasta nu angajează decât într-un mod foarte
incomplet solidaritatea diferitelor părţi ale operei,
ceea ce reprezintă un fapt capital”.
Se regăsesc într-o altă formulare exprimate
aceleaşi rezerve şi îndoieli în legătură cu înseşi
temeiurile demersului „compoziţiei arhitecturale” a
unei opere în maniera în care ea a fost realizată
Legenda… de Victor Hugo. Mai mult, aşa cum
subliniază Marius Ghica, referindu-se în lumina
experienţei proprii, cu ocazia elaborării poeziei
Tânăra parcă, în ceea ce priveşte „ideea de compoziţie
şi de construcţie”, Paul Valéry, se explica: „Îmi
amintesc că nu mă exalta decât ideea de compoziţie
şi de construcţie şi că nu-mi închipuiam o operă mai
admirabilă decât drama creării unei opere, atunci
când ea excită şi desfăşoară toate funcţiile superioare
de care putem dispune. Simţeam foarte clar
neputinţa celor mai mari poeţi în faţa acestei
probleme de organizare completă , care nu se reduce
deloc la o anumită ordine de „idei” nici la o anumită
mişcare… Nici pasiunea, nici logica, nici cronologia
evenimentelor nu sunt suficiente”. […]
În perspectiva deceniilor trecute de la aprecierile
criticilor poemului ciclic al lui N. Davidescu şi a
opiniilor exprimate de Paul Valéry, trebuie să acceptăm
că aventura poetică şi „poietică” în care s-a avântat
N. Davidescu sub impresia lucrărilor lui Ernest
Renan a fost una cu risc ridicat de eşec şi nu putem
decât regreta că nu şi-a concentrat efortul asupra
cizelării acelor „poezii-ornamente” ale „catedralei”
care transcend intenţiilor inginereşti şi arhitecturale.
Trebuie remarcat că N. Davidescu nu a pretins
niciodată că „imaginile [lui] izvorăsc din inimă”, ci,
dimpotrivă, a declarat explicit şi în repetate rânduri
că poemul său ciclic este asemănător unui artefact
construit cu luciditatea şi profesionalismul
intelectual al unui inginer şi arhitect.
Revenind la accentul pus de N. Davidescu pe
aspectele raţionale şi prozodice ale versurilor sale
(remarcat şi subliniat de cvasitotalitatea criticilor),
trebuie să evidenţiem totuşi faptul că acestea îl aduc
foarte aproape şi avant la lettre de lirica modernă
explicitată de Hugo Friedrich în lucrarea de referinţă,
în care scria (a se vedea capitolul Apollon în locul lui
Dionysos, p. 159 şi urm.), depăşind contradicţiile lui
Paul Valéry, încă în anii cincizeci ai secolului trecut, în
sensul că: „[lirica modernă] a devenit o activitate rece,
lucidă; la fel şi reflecţia asupra ei. Aprecierea ei
constituie acum un proces de expertiză tehnică. […] E
semnificativă preferinţa lui Valéry pentru cuvântul
„fabrication” prin care parafrazează poezia, făcând
aluzie la semnificaţia originară a cuvântului în elină: el
se referă mai puţin la operă decât la actul producerii,
prin care spiritul se potenţează şi se perfecţionează pe
sine. […] Celor dezvoltate mai sus le corespund rolul
pe care conştiinţa formei îl joacă în lirica modernă. Cel
mai bogat în exemple de severitate a formelor, în
teorie ca şi în practică, e Valéry. În formulările sale
culminează cultura romanică a formei. El şi-a dat
seama de corespondenţele secrete dintre luciditatea
sceptică şi severitatea formelor: „Îndoiala conduce
către formă”. Îndoiala descoperă cât de problematice
sunt revelaţiile primare ale conţinutului; iar poezia
abordează formele metrice ca pe un sistem de reguli
care trebuie observat cu stricteţe, ca la jocuri, superior
spontaneităţii brute şi haosului revelaţiilor primare.
[…] Artistul e tipul suprem al lui homo faber;
divinitatea sa e Apollon, nu Dionysos; inspiraţia e o
problemă de rag secundar; primordială e
descoperirea operatorie care înlocuieşte improvizaţia
prin construcţie, libertatea haotică prin „regatul
limitărilor artistice”.
Este de menţionat că unele dintre elementele liricii
moderne incluse de autor în textul citat exprimă
perifrastic şi într-o perspectivă integratoare trăsături
consacrate ale clasicismului. Astfel, rolului conştiinţei
formei îi corespunde tendinţa clasicismului spre
„perfecţiunea formelor”, aceluia al lucidităţii [sceptice]
îi corespunde conceptul clasicist de „primat al
raţiunii asupra sentimentelor”, severităţii formelor –
cerinţa „concordanţei cu normele specifice”, iar
sintagma „[conştiinţa şi] cultura romanică a formei”
pare a fi preluată telle-quelle din vocabularul esteticii
clasiciste. Pe de altă parte, chiar şi cele mai
reprezentative opere „clasice” nu sunt adeseori
lipsite de autentice efluvii lirice evidente. Aceste
observaţii subliniază faptul de notorietate că în
realitate nu există curente literare „pure” sau, altfel
spus, că există o interferenţa permanentă între
acestea. Aşa se şi explică, fără extrapolări forţate, de
ce, deşi a fost cunoscător şi promotor remarcabil al
liricii moderne în literatura română, N. Davidescu a
rămas în esenţă un adept al clasicismului, prin
atitudinea sa estetică: echilibrul compoziţiei, rigoarea
şi rafinamentul expresiei, rafinamentul caracterul etic
şi moralizator al temelor. Totodată, referirile
frecvente la o aderare a sa la parnasianism trec cu
vederea faptul că el a preluat de la acest curent literar
doar cultul formei, în timp ce ideea esenţială
parnasiană a „artei pentru artă” i-a fost funciar
străină, el fiind de departe un adept al moralităţii în
artă. Deşi cu numeroase excepţii notabile (a căror
discuţie iese însă din obiectivele prezentei lucrări),
lirismul lui N. Davidescu din poemul ciclic Cântecul
omului exclude complet improvizaţia şi
spontaneitatea brută, este adeseori „extras din
retortă” şi se corelează perfect cu severitatea formelor
atribuită de Hugo Friedrich „clasicului”
simbolismului european, Paul Valéry.
Aceste considerente nu ne împiedică să privim
critic nerealizările poemului şi să ne întrebăm în ce
măsură „sterilizarea emoţiei lirice” şi a „sugestiei
v e r b a l e ” l a c a r e f a c e r e f e r i r e P o m p i l i u
Constantinescu sau reconstrucţiile aride, „in vitro”,
reproşate de Margareta Feraru constituie realmente
„reuşite” pentru poet. Utilizarea calificativului
„reuşit” trebuie însă corelată – şi acest lucru va fi
realizat în cele ce urmează – cu orizontul de aşteptare
al cititorilor poemului ciclic al lui N. Davidescu.
Pentru că, aşa cum spunea Vladimir Streinu, „acele
«adâncuri proprii de gânduri», cerute de poet în
vederea înţelegerii operei sale, pot exista numai în
capul oamenilor oarecum şcoliţi, al cărturarilor
luminaţi asupra culturii şi civilizaţiei […] prin studii
anterioare, dar nicidecum nu pot fi ale celorlalţi
iubitori de frumos mult mai numeroşi, care ar fi
crezând cumva că arta poetică este un fel de iarbă a
fiarelor descuietoare a tuturor inimilor”.
Desigur, poezia nu este numai o „tehnică”, o
„poietică” şi nici nu este reductibilă doar la „cuvânt”.
Sensibilitatea rezultată din sistemul de articulare
specific limbajului poetic poate transcende
vocabularul limbii şi este filtrată de inteligenţă, care
nu numai că nu este exclusiv o proprietate a limbajului,
dar este şi substanţial mai amplă decât intelectul ce o
disecă în elemente lingvistice cu ocazia procesului de
receptare/analiză. Gândirea desfăşurată într-un
periplu analitic discursiv pierde contactul cu
dinamismul generării instantanee, spontane,
intuitive, şi se orientează spre exactitatea rece a
conceptelor. Ea devine astfel intenţională, iar
intenţionalitatea o menţine în câmpul reprezentărilor.
Dincolo de reprezentare (unde dorim noi să
pătrundem) se află însă sentimentul de sine, prin care
viaţa rămâne în contact cu ea însăşi şi prin care se
materializează izbucnirea poetică. Iar dincolo de
mentalul obişnuit, discursiv, există un mental intuitiv,
care permite accesul la o „conştiinţă nouă”, în care
sensul este înlocuit cu o „vibraţie”, un ritm unic, o
avalanşă de imagini difuze străbătute de scânteierile
unei intuiţii profunde. Poezia nu este doar un joc al
spiritului cu limbajul, ci urcă spre obârşiile
cuvântului, spre acea Sursă în care cuvântul este
poetic de la bun început. Aşa cum spunea Nichita
Stănescu, „cuvintele fiind umbra structurii materiei,
căutăm într-una sursa ce a iluminat materia ca să lase
o umbră atât de majestuoasă, atât de semantică.
Tendinţa către această sursă retrage uneori cuvintele
prin materie, distrugând materia, către sursa iniţială.
Traversarea cuvintelor prin materie nu mai ţine de
cuvânt, ea s-ar putea numi chiar poezia” (sublinierile
ns.). O asemenea sursă de lumină nu poate fi decât
Soarele lumii ideilor (mundus intelligibilis) a lui Platon.
În lumina acestui scurt excurs „filosofic”, se
explică şi faptul că în pofida „aridităţii” de sorginte
clasicistă şi parnasiană a multora din poeziile incluse
de N. Davidescu în Cântecul omului, rezultată din
deliberate (şi adeseori excesive) şi repetate filtrări ale
emoţiei poetice de către autor, o prezenţă activă în
intelectul cititorului a hipertextului epocilor istorice
implicate în discursul unei poezii poate constitui un
fundal (un „decor”, cum spune Nicolae Manolescu)
instalat în mentalul cititorului, pe care să poată
prinde contur expresia lui Paul Valéry „Un poème doit
être une fête de l’intellect”.
Prezentul demers nu se doreşte însă a fi o analiză
exhaustivă a poemelor ciclului, ci îşi propune să
ilustreze un exemplu al modului în care o analiză
topologică a uneia dintre poeziile incluse (şi publicată
pentru prima dată) în volumul Renaşterea, intitulată
Biruitorul, cu o textură având aparent un caracter
predominant descriptiv, „muzeografic” şi cu un
lirism minim, poate trezi în intelectul şi sensibilitatea
unui cititor situat în cercul „cititorilor model”
presupuşi de intentio auctoris, o gamă extinsă de
sugestii şi trăiri ce conferă procesului receptării un
lirism intelectual autentic, dedublat de inefabilul
euristicii şi serendipităţii ca experienţe superioare ale
intelectului. Tălmăcirile de text întreprinse nu sunt
lipsite de riscuri, întrucât măsura în care ne putem
considera incluşi în mulţimea cititorilor model ai
poeziei în cauză este discutabilă, la fel ca abilităţile
de intrare în dialog cu intentio operis.
Poezia analizată este următoarea: „A răscolit
întreaga Italie şi-acum, / Condotier croindu-şi cu sabia
o ţară, / Din turnul cetăţuiei temute-a lui măsoară /
Cărarea presărată pe urma lui cu scrum. // E înrudit
cu Papa şi ducii de-Aragon, / Temut de-al Franţei rege
şi de-mpărat şi are / Un vultur ce sfâşie un şarpe boan
gheare / Pe câmp de-azur şi aur cu stele drept
blazon. // N-a pregetat o dată şi n-a ştiut ce-i frica, /
A violat oraşe şi case, mai curând / Decât ar bea o
cupă de vin spumos în gând / Dar gândul i-a fost
veşnic uşor ca rândunica. // Acum se teme însă că un
zugrav chemat / Să-i imortalizeze într-un tablou viaţa
/ Ar refuza să vină la curtea lui, şi gheaţa / Acestei
temeri muşcă din el ca un stigmat”.
O analiză literară obişnuită poate evidenţia că
dincolo de structura narativ-descriptivă relativ
explicită a versurilor, sunt identificabile filoane
emotive şi lirice asupra cărora nu ne vom opri, dar care
în ultimă instanţă constituie „liantul integrator” al
informaţiilor istorice şi culturale ce servesc drept fundal.
Se remarcă de asemenea, chiar în absenţa unor versuri
alexandrine, „soliditatea” clasicizantă a versurilor,
sobrietatea şi elevaţia expresiei, alternanţa rimelor
feminine şi masculine ş.a. Orizontul informaţionalistoric
al inspiraţiei este ilustrat concis, cu epitete,
metafore şi metonimii subtile, întreaga poezie fiind de
fapt o metonimie sau o alegorie dezvoltată.
Considerând poezia ca fiind o alegorie, ea „capătă
o anumită deschidere” (a se vedea U.Eco), cititorul
ştiind că orice frază şi aluzie dispun de o multitudine
de înţelesuri, pe care el trebuie să le descopere. „În
funcţie de enciclopedia proprie şi de dispoziţia
sufletească, cititorul va alege «cheia» pe care o
consideră cea mai exemplară şi o va utiliza opera în
sensul voit” (făcând-o să retrăiască într-un anumit fel
[…]). Acest demers este facilitat şi dedublat de
presupoziţia că textul reprezintă un univers topologic,
o reţea relaţională, astfel încât unidimensionalitatea
şi liniaritatea parcurgerii lui îl transformă de facto
într-o structură arborescentă, într-un hipertext.
Este evident că pentru un cititor străin de
fenomenul istoric şi cultural al Renaşterii italiene din
perioada Quattrocento poezia apare aproape integral
criptică şi nu declanşează practic o reacţie emoţională
sintetizatoare. Fabula poeziei ca atare este de
asemenea departe de a-i stârni interesul. Pentru
cititorul care deţine fie şi unele cunoştinţe sumare
despre apariţia şi rolul condotierilor în istoria Italiei,
poezia începe să capete un anume sens, apărând a fi
o descriere coerentă, deşi destul de puţin lirică, a
portretului unui condotier eroic şi „de neam mare”
(„E înrudit cu Papa şi ducii de-Aragon, / Temut de-al
Franţei rege şi de-mpărat”), acoperit de gloria unor
remarcabile succese militare obţinute fără scrupule
(„A violat oraşe şi case, mai curând / Decât ar bea o
cupă de vin spumos în gând”) şi care, deşi „nu a ştiut
ce-i frica” în campaniile sale (în care prefăcea în
scrum cetăţile ocupate cu „gândul uşor ca
rândunica”), „se teme” totuşi că un pictor (un
„zugrav”: termen de meseriaş, admirativ în limbajul
epocii) invitat să-i facă portretul ar putea să-l refuze.
Dintre rânduri transpare o nelinişte metafizică
(„temeri ce muşcă din el ca un stigmat”) ce-l situează
deasupra militarului de rând, incapabil să perceapă
altă frumuseţe decât aceea a câmpurilor de luptă.
Dacă cititorul este şi mai bine iniţiat în istoria
Quattrocento-ului italian, l-ar putea „recunoaşte” în
descriere pe Ludovico Sforza, poreclit il Moro, ajuns
duce de Milano, deşi provenea dintr-o familie de
condotieri de origine ţărănească. Şi, în acest caz, şi-ar
aminti poate că într-un moment de referinţă din
istoria Italiei acelui sfârşit de secol – bătălia de la
Fornovo din 1495 – Ludovico Sforza l-a învins şi
alungat din ţară pe regele Franţei, Carol al VIII-lea.
Ideea că Biruitorul ar putea fi Ludovico Sforza este
sugerată şi de faptul că în volumul Renaşterea mai
există încă două poezii în care este vorba despre
familiile conducătoare ale oraşului Milano: Matei
(Mateo, n.n.) I Visconti în exil şi Sforza incipit, în
aceasta din urmă referirea la ducele Sforza fiind
explicită. Indiferent dacă, personajul real al poeziei
este sau nu Ludovico Sforza, el reprezintă un
„condotier real”, aflat la capătul unei existenţe
aventuroase şi neînfricate, cuprins de năzuinţa de
dăinuire în istorie prin artă, arta al cărei prestigiu era
covârşitor în Italia renascentistă. „Identificarea” în
versurile lui N. Davidescu a ducelui de Milano
reprezintă însă o variantă de interpretare a cărei
consolidare constituie „în sine” un proces euristic pascu-
pas, plin de emoţii. Elanul versurilor induce nu
numai un elan al gândurilor, declanşator al
enciclopediei personale a cititorului, ci şi unul al
sensibilităţii lui, depăşind barierele limbii şi
distanţele spaţio-temporale istorice, şi sugerând prin
sinergie miracolul cultural al Renaşterii italiene.
Acceptând că este vorba într-adevăr de Ludovico
Sforza şi cunoscând rolul lui în dezvoltarea culturală
şi ştiinţifică a „cetăţii” Milano din Quattrocento, se
acceptă implicit că dorinţa-i orgolioasă de
„imortalizare într-un tablou a vieţii” sale de către un
„zugrav” este întru totul legitimă. Pe de altă parte,
dacă acelaşi cititor este şi un iubitor de artă plastică,
ar putea asocia imediat portretul literar zugrăvit de N.
Davidescu în poezie cu portretul numit Il condottiere,
realizat de „zugravul” Leonardo da Vinci în 1480.
Comparând cu ochii minţii descrierea portretistică
făcută în poezia sa de N. Davidescu Biruitorului şi
imaginea „dură” a Condotierului din desenul lui
Leonardo da Vinci – chintesenţă de trufie, hotărâre,
inteligenţă primitivă, stăpânire de sine, dorinţă de
putere, brutalitate şi aroganţă – cu aceea din portretul
realizat de Giovanni Ambrogio de Predis (pictor
milanez din cercul lui Leonardo da Vinci), cititorul
poate constata că versurile descriu concomitent mai
mult dar şi altceva decât personalitatea reală a lui
Ludovico Sforza. În timp ce portretul lui Leonardo
pare a fi fost desenat în mod special spre a fi o
ilustraţie la poezia lui N. Davidescu, eliminând orice
aluzie la eventuale preocupări pentru cultură şi artă,
portretul lui Ludovico Sforza, realizat de Giovanni
Ambrogio de Predis prezintă un bărbat fin (fără a fi
mai prin aceasta puţin hotărât), un evident intelectual
şi iubitor de artă. Trecutul de condotieri al familiei
sale pare „uitat”. Simpla semnătură a portretistului
lui Ludovico îl determină pe cititor să înţeleagă şi
caracterul premonitoriu al temerii Biruitorului, ca
reprezentamen al ducelui de Milano, ţinând seama de
faptul că Leonardo da Vinci, deşi s-a bucurat de azilul
şi ospitalitatea generoasă a acestuia din urmă, nu i-a
realizat niciodată un portret sub propria-i semnătură:
refuzul „potenţial” de care se temea Biruitorul lui N.
Davidescu a devenit un refuz „real” în viaţa lui
Ludovico Sforza. Şi aceasta, chiar dacă Leonardo da
Vinci a pictat, în timpul şederii sale la curtea lui
Ludovico, nu numai celebra frescă Cina cea de Taină
din refectorul mânăstirii Santa Maria delle Grazie (pe
care Ludovico intenţiona să o transforme în mausoleu
al familiei sale), restaurată şi dezvoltată de arhitectul
Bramante – şi el oaspete al lui Ludovico Sforza, ci şi
frescele plafonului renumitului Castello Sforzesco –
Sala delle Asse – din Milano).
Cu puţină empatie pentru personajul istoric
renascentist, cititorul ar putea să aprecieze că
Leonardo da Vinci a fost oarecum nerecunoscător
faţă de protectorul său, care îi recunoştea geniul, îl
sprijinea din punct de vedere financiar, îi asigura
ospitalitate şi atribuia victoriilor artei supremaţia
asupra acelora militare. Biruitorul condotier al lui N.
Davidescu nu-i (mai) reprezintă pe condotierii anilor
de început ai familiei Sforza sau pe Ludovico însuşi
decât sub aspectul comun al aspiraţiei la dăinuirea
istorică prin artă.
Privind portretul lui Ludovico realizat de Giovanni
Ambrogio de Predis, unui cititor cunoscător al istoriei
familiei Sforza i-ar veni imediat în minte celebrul
portret al la fel de celebrei sale soţii Beatrice d’Este,
pictat de această dată împreună cu Leonardo da Vinci,
spre a-i fi oferit cadou de nuntă. Mândriei bărbăteşti
subtile ce exultă din primul portret i s-ar asocia astfel
un temei în plus şi ar sugera prolectic compasiunea
pentru suferinţa atroce a lui Ludovico la pierderea
tinerei lui soţii, la vârsta de numai 22 de ani.