Literadura nr. 29 (10)

Daniel LUCA

Iubire, fericire și suferință

Natalia Micalona (Lia Teodora Ianto) revine la poezie cu volumul A douăsprezecea aripă (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023) unde tema iubirii este preponderentă.
Spațiile restrânse ale poeziei sale sunt foarte dense, pline de trăiri, sentimente și chiar … aforisme.
Iubirea este înșelătoare, alternând cu ușurință momentele de bucurie (chiar fericire) cu cele de suferință, de durere, dar o viață fără iubire nu merită a fi trăită. Mai mult, dacă o relație se destramă, iubirea trebuie revărsată asupra celorlalți și nu ținută pentru sine („Inimă frântă / dragoste / împrăștiată / în toți”).
Suferința, de altfel, nu face decât să îl purifice pe om („Durerea – etapa vieții/ care te înalță/ către puritate”), ajutându-l să își lumineze sufletul. Pe de altă parte, atunci când iubirea este deplină și sinceră, se bucură de binecuvântarea divină („În mine se intră/ ca într-o mănăstire/ după post și rugăciune”), dăruirea fiind totală, absolută („M-am dăruit/ ție/ nimic altceva nu mai am”).
Dar cea mai mare suferință nu este a ta, ci a iubitului (iubitei), care ajunge să te rănească la limita suportabilității („Cel mai mare rău/ pe care mi l-ai făcut/ a fost ce ți-ai făcut tu însuți./ Tu m-ai îndepărtat cu minciuni/ de acum încolo/ te îndepărtez cu adevărul”).
Iubirea face legătura între dragoste și moarte, iar atunci când ea însăși moare, are puterea de a renaște, precum pasărea Phoenix („Trandafirul- / dorința de a te naște / se leagă cu moartea / în aceleași brațe/ în care simți că vrei să renaști”).
De asemenea, iubirea este și calea prin care omul poate atinge eternitatea („Azi ți-am simțit mirosul/ prin degetele mele/ pielea ta/ sânul mi-l acoperea/ cu ochii, buzele, clipele,/ eternitatea”), dar poate sălășlui pentru totdeauna într-un singur vers („Ești singurul care poate/ exista în mine/ sub formă de vers”) sau în amintire („Îmi alint visele / ca să nu mă părăsească/ amintirea ta”).
Așa cum iubirea este amăgitoare, nici viața nu face excepție, fiind văzută ca un experiment întru devenire („Viața este un experiment/ continuu/ spre a deveni”), ba chiar este asemănată cu o femeie, având ambele același rol („Viața ți se dăruiește/ precum o femeie/ spre împlinirea ta”).
Natalia Micalona a ajuns la vârsta maturității poetice, marea sa calitate fiind sinceritatea, datorită căreia ajunge cu ușurință la sufletul cititorului.

Viața, un poem

Ion Rășinaru compară viața cu un poem, o comparație pe cât de neașteptată, pe atât de sugestivă, deoarece viața este plină de neprevăzut, de suișuri și coborâșuri (Rânduri din recreație, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023).
Citatul următor este cât se poate de elocvent în acest sens: „Viața-i un poem / pe care îl scriu / cu fiecare bătaie / a inimii tale”, de aici reieșind și ideea că fiecare dintre noi își poate pune amprenta, într-un fel sau altul, asupra propriului destin.
Desigur, iubirea este extrem de importantă în această ecuație (Gândul tău a rătăcit// cărarea spre inima mea. / O clipă am uitat să închid / ochii și ai dispărut”), făcând legătura dintre realitate și imaginație, reverie („Eu, cel din visul tău,/ sunt necunoscutul flămând / de metafore nesemănate.// Aiuritul care scrie poezii / când toată lumea / face politică și / citește rețete culinare” – Tu, cea din visul meu), poetul trebuind să transpună în versuri toată această poveste.
Iubirea dintre îndrăgostiți se împletește cu cea părintească, devenind din ce în ce mai puternică („Dezlegat de laptele matern/ cad prizonier/ în oglinda cu ape schimbătoare/ a ochilor tăi” – Eu nu am fost).
Nu este de mirare că iubirea devine o cale de a trece dinspre întuneric în lumină („Tu culegi // semințe de lumină./ Le sădești în ochi/ și privirea ta mă topește.// Tu urci Everestul,/ dar eu amețesc”).
Natura („Braț la braț împărtășim taina / din rădăcina firului de iarbă” – La poalele Golului) și casa părintească („Dezmărginiți de iluzii, / ne întoarcem la izvorul / de sub casa părintească” – Urca-vom) amplifică o dată în plus această putere a iubirii, ridicând-o până la lună („Poetul face cadou iubitei un pogon de lună / la prețul de șapte iluzii și o țigară etnobotanică” – Ziua de mâine).
Copilăria și timpul sunt alte două teme care își fac simțită prezența în poezia lui Ion Rășinaru. Timpul nu cunoaște practic margini, e de necuprins, iar distanța dintre naștere și moarte devine aproape imperceptibilă („Timpul nu are margini.// La primul soroc intri prin tine însuți / și la ultimul ieși prin tine însuți” – Am fost născut; „Ninge frumos …/ coboară fulgii de la munte / purtând pe aripi albe / copilăria”).
Pe de altă parte, este surprinsă și caracteristica omului de a fi mereu un revoltat, găsind întotdeauna ceva împotriva căruia să se îndrepte, chiar și asupra sa („Din resturi rătăcite / în afara marginilor/ a măsluit omul.// Acesta, încă de la scâncet,/ e nemulțumit de tot ce-l înconjoară / și mai ales de el” – Salvatorul).
Dincolo de orice, rămâne însă poezia, modalitatea prin care poetul își poate exprima fără opreliști trăirile, simțămintele, gândurile („Poezia/ este un soi de contradicție/ între silaba atotputernică/ și sufletul vulnerabil/ al poetului”), iar Ion Rășinaru tocmai aceasta face, își pune sufletul pe tavă cu o sinceritate debordantă.

Mihai Vintilă

Poezia Bărăganului

Cunoscut ca prozator în arealul Brăilei, Marian Valeriu Găureanu vine și se așează temeinic cu poezia sa în câmpia Bărăganului dându-i formă și surprinzându-i bogăția. Lansat în urmă cu mai mulți ani, autorul s-a concentrat pe roman, dând publicului o trilogie despre istoria dacilor și o alta despre evenimentele zonei alături de un inedit și valoros jurnal istoric semnat de Ioan Faltis. Această preocupare spre istorie cred că l-a dus înapoi la rădăcinile sale din Bărăgan și a constituit imboldul pentru a scrie această carte de poezie.
De la început trebuie să spunem că volumul este unul care îmbină litera cu imaginea, multe din poezii fiind însoțite de grafica maestrului brăilean Hugo Mărăcineanu care vine să completeze ideile conturate în poezie. Artistul plastic a pornit de la vers și el a fost cel care i-a fost muză pentru desenele din carte.
Poezia pe care o aduce în atenția publicului Marian Valeriu Găureanu este una complexă, cu preocupări legate de timp și timpuri, de istorie, de tradiții, de oameni. Bărăganul este un univers în care au loc tot felul de evenimente. Este plin de viață și nicidecum o întindere pustie plină de scaieți, cum a fost conturat în unele scrieri ale înaintașilor. Elementele care conturează Bărăganul plin de viața sunt vântul, apa ploii, ciulinul, salcâmul, ciocârlia, zăganul, ciutura și oamenii. Sunt elemente cu care Marian Valeriu Găureanu își conturează discursul poetic.
Un adevărat imn închinat ciulinului avem în poezia intitulată chiar Ciulinul care dezvăluie pentru necunoscători importanța acestei plante pentru spațiul în discuție.
Venit-a iarăși noapte grea pe-ntinsul Bărăgan,/ Cu stele mii ce limpezesc oglinda de zăpadă,/ Cerneau arhangheli, viforos, din marele noian,/ Pe oglindirea boltei în albul de baladă. Ciulinul este el însuși văzut ca un stâlp al continuității în această zonă pârjolită de soare. Am încolțit îmbrățișat cu iarba de pe câmpuri,/ Precum un rege aruncând privirea către soare./ Spre poale frunze înghimpate, la vârf desiș de săbii,/ Și la final, bobocul mov ce-mi împletește tiara.// Sunt leac la tâmplă și la gât și întăresc în toate,/ Tot trupul eu vi-l doftoresc, pun liniște în vintre,/ În clopoțel aștern ușor întâia puritate,/ Zâmbind, o sumețesc apoi cu fața către astre. Și poate ce este mai important este continuitatea, este trecerea în nemurire prin înmulțire, prin perpetuare. M-am hotărât, pe val de vânt, să zbor cât mai departe,/ Să-mi duc eternul legământ drept jertfă pe altare,/ Cu aripa de vultur sfânt care se frânge-n moarte,/ Cu sufletul ușor plutind spre larga depărtare.
Alături de acest poem stau Salcâmul și Zăganul, dând volumului un triptic constructiv de o forță a exprimării și ideii remarcabile. Iată un exemplu din Salcâmul – Prin frați v-am pus umeri la case,/ Din vetre-am adormit vlăstarii,/ Iar când necazul vă-ncercase,/ Cu ghimpi am ologit barbarii și un altul din Zăganul – Din nemișcarea nopții, din neagra nepăsare,/ Străbate fâlfâire de aripi, cu unduiri păgâne,/ Urgia morții negre-n demonizate gheare,/ Dintre celeste astre, neiertător revine.
Din punctul de vedere al autorului identitatea se constituie ca un element primordial, unul din acele elemente pe care este constituită ființa națională și de ce nu, sufletul românesc. Ideea patriotică apare în câteva poezii precum Ridică-te, frate!, Nu am avut cum știi, Bilanț și Cimitir. Avem de-a face cu un mesaj mult ocolit de poeții zilei de azi datorită bătătoririi acestei idei în perioada comunistă. Patriotismul nu are nimic de-a face cu comunismul, el fiind un sentiment pur uman. Din poeziile enumerate dar și din altele acest fior îl conduce pe Marian Valeriu Găureanu la descoperirea istoriei, patriei, bogățiilor noastre spirituale și îl îndeamnă la a căuta o continuitate a acestui sentiment.
Folosindu-se de puternice elemente vizuale, de trimiteri, de metafore atent construite Marian Valeriu Găureanu reușește să ne creeze impresia unei poezii clasice. Poate faptul că în versurile sale găsim afinități cu Bolintineanu, Coșbuc, Eminescu sau Radu Gyr să nu fie întâmplător. Construcțiile la care apelează sunt complexe, greu de ghicit de la prima citire. Este o poezie aparent liniară, folosind aceleași procedee la majoritatea poeziilor, dar cu o adâncime a simbolisticii greu de interpretat la prima vedere. Este, dacă vreți, o poezie de expresie care cultivă sentimentul și încearcă să stârnească reacția cititorului. Uneori, dată fiind lungimea unor versuri, pare a se poticni, dar reușește de fiecare dată să scape pentru a urmări ideea.
Bărăgan poeme lipsă era o carte care lipsea literaturii brăilene. Ea zidește un univers acolo unde alții au văzut pustiu. Ea se alătură construcțiilor literare despre baltă, Dunăre, oraș constituindu-se într-un argument identitar puternic.

Marian Valeriu Găureanu, Bărăgan poeme lipsă, Brăila, editura Proilavia, 2022, 74 pagini.

Distribuie: