Spații culturale nr. 12 (11)
Diana VRABIE
G.CALAMANCIUC: POETUL SEDUS DE PROZĂ ŞI PROZATORUL SEDUS DE POEZIE
Spirit poetic febril, sedus deopotrivă de „lacrima toamnelor”, dar şi de „aripile primăverii”, ce se aprind pe arbori, scriitorul G.Calamanciuc, un neoromantic „legat durut” de poemele sale, îşi oferă prin volumul recent de nuvele Să-ţi fie dor de tine (Chişinău, 2009) un răgaz epic la „umbra tatei respirînd”, pe hotarele unei proze „în pînze mari”.
Impus ca un excelent dramaturg (cf. Casa Umbrelor; Baladă neterminată; Un dramaturg aproape ratat şi o tîrfă aproape gentilă; Ultima noapte de mileniu cu un copil îmbătrînit, piese premiate la concursurile republicane), dar înrobit şi de „sărutul poeziei” (cf. Poemele repaosului; Toamnele lui Adam; Vise cu brînduşe), G.Calamanciuc ne oferă o literatură intimistă, scriind „cu peniţa suferinţa”. Pentru autorul Poemelor repaosului, poezia este expresia frustră a sufletului, spaţiu eminamente intim, în care nu are acces decît „umbra-mi ruptă-n jumătate”.
Încolţit de amintiri, scriitorul optează de data aceasta pentru formula epică, glisînd cu mult rafinament într-un registru autobiografic, încercînd să poarte un dialog cu „umbra tatei”, dar mai ales cu propria fiinţă, care se mistuie în toamnele cu arbori gripaţi şi amintiri cernite. Un dialog vital, tocmai pentru că e scris la vîrsta senectuţii, cînd plăteşti datoriile acumulate de o viaţă: „…am o datorie: să scriu o proză despre Umbra tatei” (p. 230). Scriitorul lasă să se înţeleagă că o carte poate fi scrisă doar cînd ţi se face dor de propria fiinţă, de fiinţa nemărturisită, carte ce ar purta regretul şi nostalgia creatorului: „Să-şi fie dor de tine”. Deloc întîmplătoare această utilizare a conjunctivului prezent cu valoare imperativă, vine să definească starea creatorului în goana sa perpetuă după „orele încărcate de divinitate”: „Dar nu-i lucru simplu să prinzi acele ore încărcate de divinitate. Pentru asta, probabil, îţi trebuie, pînă atunci, chiar, poate, în permanenţă, îţi trebuie să-ţi fie dor de tine, să arăţi bine, să creşti în faţa propriilor tăi ochi”. (p. 231).
Dedicat părinţilor scriitorului, volumul poartă în întregime pecetea acestei întoarceri în trecut, spre umbra celor absorbiţi de eternitatea repaosului existenţial. Elocvente în acest sens sunt chiar titlurile celor trei nuvele cuprinse în volum: Umbra tatei respirînd; Să-ţi fie dor de tine; Micuţă, nevinovată răzbunare. Periplul scriptural se încheie cu o postfaţă confesivă: În loc de postfaţă, seducătoare prin tonalitatea sinceră.
Brodat pe o tonalitate autobiografică, volumul împacă livrescul cu un anumit tip de clasicism de profunzime. Invitându-ne ceremonios în universul „satelor de lîngă bătrînul Codru al Cosminului”, G.Calamanciuc ne propune o proză în care autobiograficul se împleteşte armonios cu elementul ficţional, descoperind disponibilitatea textului de a putea fi citit în lecturi diversificate.
Faptele se consumă într-o atmosferă verosimilă, unde secvenţa descriptivă ar fi punctul de rezistenţă al ceea ce devine prin relatare, epicul naraţiunii („Lumina zilelor era scurtă, nopţile se întindeau ca nişte blesteme uriaşe peste pălăriile pipernicite de şindrilă hrănite cu dohot ale căsuţelor şi timpul priponit în ceruri de un stîlp al porţii aurite a lui Dumnezeu” (p. 9)). Secvenţele se derulează ca pe un ecran, cu întoarceri în timp, cu alunecări caleidoscopice în viitor.
Sedus deopotrivă de poezie, pentru care îşi solicită întreaga inspiraţie zbuciumată, de teatru, pentru care îşi supune întreaga răbdare muncită şi resemnată, de literatura pentru copii, pentru care nutreşte un sentiment cald, dar şi o imensă responsabilitate, G.Calamanciuc îşi certifică prin prezentul volum talentul de prozator pentru care scrisul este chiar viaţa.
Viorica PROVIAN
O ŢARĂ, UN AMBASADOR
… Şi într-o zi am primit în dar o cruciuliţă de coral negru, minunat lucrată. Atunci am aflat că este cel mai „bătrân”, rar şi preţios dintre toate speciile, ocrotitor de energii negative, benefic mai ales pentru persoanele născute în ziua de 22, ale oricărei luni… Iar eu sunt născută sub puterea acestei cifre… De unde venea tainic spre mine „ocrotitorul”? Din Ţara Verdelui de Smarald, din Tărâmul câmpurilor strălucitoare împodobite dulce cu trestie de zahăr…din Cuba. Acesta a fost Începutul, poarta magică spre o lume magică…Perdeaua s-a ridicat şi visul m-a îndemnat să încep o călătorie nebănuită, incitantă, chiar dacă era doar imaginară, o călătorie spre o insulă romantică, plină de culoare şi parfum, de exotism şi pitoresc. Desigur, cu toţii ştim că europeanul care a păşit primul pe ea a fost Cristofor Columb, iar ziua de 28 octombrie 1492 l-a făcut să exclame fericit: „E cel mai frumos loc din lume!” Fiul marelui navigator, Diego, avea să conducă expediţia de colonizare a Cubei şi, cu cei 300 de oameni care l-au însoţit, întemeia, în 1510, prima aşezare la capătul estic al insulei. Despre anii de suferinţă şi zbucium ai locuitorilor Cubei – băştinaşii care trăiau aici de peste 10.000 de ani, în colibe rectangulare, pictându-şi corpul în culori vii, navigând cu trunchiuri de copac scobite, vorbesc şi cărţile de istorie, şi ghidurile turistice. Pe noi ne ademeneşte Frumosul, noi căutăm Clipa, pentru că Ea „repede ni s-a dat”. Aşadar, în apropiere de Haiti, la numai 150 km de Florida, cea mai mare dintre insulele Indiilor de Vest ne întâmpină: este Cuba, Paradisul Tropical, floare de iris oferindu-se cu eleganţă şi generozitate, la adăpostul palmierilor uriaşi. Surprinzători sunt munţii: conici, ca nişte căpiţe de fân: „mogotes”, specifici în cunoscuta Valle de Vinales, dar şi în Porto Rico sau Jamaica, frumuseţea acestora alternând cu solul roşu, fertil, unde se cultivă cel mai bun tutun din lume. Singurul oraş de aici – Vinales, întâmpină călătorul şi-l trimite magic într-o atmosferă tipic cubaneză, cu răsărituri de soare incendiare, cu asfinţituri de aur vechi peste colibele învelite în frunzele mari şi verzi, sub care strălucesc tainic lămpile, ca nişte focuri blânde la vatra agricultorilor purtători de pălării împletite din paie. Întemeiat în 1607, oraşul, ca întreaga vale, a fost ridicat la rang de monument naţional. Mireasma dulce-amăruie a plantei „nicotiana tabacum”, cultivată încă din epoca precolumbiană, fumată prin ţevi găurite de lemn, pluteşte incitant peste noaptea de catifea grea. Uscate cu grijă, frunzele sunt împachetate în scoarţă de palmier şi, după patru ani, vor fi rulate în cele mai bune trabucuri din lume. Lor li se adaugă romul şi salsa, împletire ameţitoare, cuceritoare.
Dar capitala întrece orice aşteptare: străzi bătrâne, întortocheate, palate, conace, catedrale coloniale şi fortăreţe într-un stil inconfundabil, şi, bineînţeles, barul lui Hemingway.
În cea mai frumoasă dintre pieţele Havanei Vechi, cândva o mlaştină, s-a construit o splendidă Catedrală barocă în sec. al XVII-lea, închinată lui Cristofor Columb, şi care se numeşte San Cristobal. Aici cântă trubadurii îmbrăcaţi în haine tradiţionale, iar în spatele Catedralei, într-unul din multele ateliere de manufactură, cineva a lucrat la cruciuliţa mea.
Dac-ar şti că este purtată cu drag… sau poate ştie. Tot în această piaţă, pe latura nord-vest, se află Centrul de Artă Contemporană, unde îşi expun operele artiştii la Bienala de Artă de la Havana, iar la nr. 207 este bodega unde Hemingway savura „mojitos”. La 12 km de Havana ne aşteaptă domeniul Finca Vigia, unde el a trăit aproape 20 de ani, iar casa în stil spaniol păstrează respiraţia sa, amintind firea bogată şi imprevizibilă, iubitoare de aventură şi frumos.
În 1960 scriitorul a donat Premiul Nobel acestei a doua Patrii, a plecat în Spania şi nu s-a mai întors niciodată aici, dar „Pilar”, vasul său de pescuit, pare a-l aştepta.
Habana Vieja, declarată monument naţional în 1977, are peste trei mii de clădiri cu arhitectura excepţională, fiind unică, învăluită în parfumul unei lumi coloniale, cu nuanţe pastelate, strălucitoare – galben, portocaliu, verde – culori împrumutate parcă de la fructele tropicale sau din penajul păsărilor exotice. Şi ca poezia sa meargă până la capăt, totul străluceşte în contrast cu cerul de un albastru orbitor. Cea mai veche zonă este Plaza de Armas, unde se află sediul guvernului din timpul celor 383 de ani de cârmuire spaniolă. Şi dacă scările de marmură duc spre Museo de la Ciudad, Palacio del Segundo Cabo, Institul Cubanez al Cărţii sau Castillo de la Real Fuerza, un templu în stil greco-roman marchează locul unde în 1519 s-a ţinut prima mesa. Magnifica faună şi floră a Cubei poate fi admirată în Museo Nacional de Historia Natural, aflat în partea de sud a pieţei. Simbolul evident al Ţării, care împodobeşte chiar blazonul naţional, este palmierul regal, iar cele peste 90 de specii ale acestui copac sunt dominate de cel numit „de plută”, aflat numai în Pinar del Rio. Nimic nu întrece însă arborele de bumbac mătăsos – „ceibas” – venerat de religia Santeria; există şi „copacul lui Iisus Cristos”, pentru că florile sale roşii înfloresc o dată pe an, de Paşte. Floarea naţională, delicată şi parfumată, se numeşte „fluturele alb”, iar pasărea naţională este cea care poartă culorile steagului cubanez – „tocororo”. Dar portul Havana este şi bine păzit: stau de veghe castelul „El Morro” şi fortăreaţa „La Cabana”, care astăzi fac parte din Parque Historico-Militar şi din care se trag salve de tun în fiecare noapte. În periferia vestică din Rincon se află cel mai important loc de pelerinaj al Cubei – Biserica San Lazarus – unde vin să ceară vindecare credincioşi de pretutindeni; apa unei fântâni din apropiere are puteri magice, iar 17 decembrie înseamnă hramul acestui sfânt lăcaş. Pe străzi coloniale vechi, în care vibrează tainic lumina lămpilor din fier forjat şi lemn împletit, clădirile, cu acoperişuri joase, iradiază nuanţe de galben, portocaliu şi violet. Oraşul Sancti Spiritus, întemeiat în 1522 păstrează ceva din atmosfera timpurilor în care în pieţe se făcea comerţ şi cu zahăr, şi cu sclavi. Dar Santa Lucia?… Nisip albit de atâta lumină, ce invadează cei 20 de km de plajă, cu apele de un verde-turcoaz, atât de limpezi încât se văd grădinile uriaşe de coral negru, peste alte 50 de specii de coral, peştii-curcubeu sau cei „zebra”, pe lângă rechinii-doică. Până şi păsările flamingo, atât de elegante şi rafinate în penajul roz, admiră peisajul… Dar ştiţi unde se află păduri pline de orhidee?… În munţii Sierra Maestra!, cea mai înaltă regiune din Cuba, unde vârfurile ating 2000 m şi unde poate fi văzut şi centrul de comandă al forţelor rebele de altădată.
Cu siguranţă, ideea fermierului Angel Blanco a fost originală: din pietre gigantice a sculptat animale în mărime naturală; probabil era fascinat de lei, pentru că numai dintre aceştia sunt 400 de exemplare. Această „Zoologica Piedra” se află nu departe de Guantanamo, oraşul celebru pentru cântecul „Guantanamera”, dar şi pentru o perlă de arhitectură neoclasică – Plaza del Mercado. Dar cea mai veche aşezare din Cuba este Baracoa, din estul insulei, mic şi fermecător oraş, înconjurat de munţi şi de luxurianta pădure tropicală, unde viaţa pare să se fi oprit în loc: case de lemn, cu acoperişurile de ţiglă roşie, străzi înguste, amintind de studiourile cinematografice. Iar la numai 22 km de aici se coboară spre Playa Maguana, cu nisipul ei alb, mărginind apele verzi-albastre.
Sudul acestei ţări este expresia „Cubei Occidentale”, putându-se vorbi de o moştenire colonială: aici a fost implantat simţul estetic spaniol care, adaptat climei tropicale, a determinat apariţia unor construcţii întru totul originale: primele locuinţe erau din chirpici şi acoperite cu frunze de palmier, pentru ca în sec. al XVII-lea casele să devină mai complexe – materialul folosit era calcarul, acoperişul din lemn şi ţiglă şi, urmând modelul maur, aveau o curte interioară ce permitea aerului să circule prin casă. Şi înălţimea lor s-a schimbat, iar cele două niveluri le-au dat un aer elegant. Spaţiul de la parter era destinat comerţului, iar la etaj se locuia. Porţile ornamentale în stil baroc, balcoanele din lemn răsucit, galeriile cu arcade ce ofereau adăpost, au evoluat stilistic prin adăugarea unor grilaje –„barrotes” din lemn sau metal.
Locuinţele private aveau, pe lângă dormitoare, sufragerie şi bucătărie, o capelă, iar uşile interioare, bogat decorate, erau batante, ceea ce făcea ca intimitatea şi sentimentul locuirii împreună să se împletească. Mai târziu, adăugarea unui mezanin s-a impus, el fiind destinat locuinţelor pentru sclavi. Sticla colorată a dat o nouă strălucire ferestrelor, filtrând tainic lumina în culori difuze. Şi tavanele din lemn sunt interesante, minunat lucrate, cu panouri în formă de stea. Toate acestea se văd în Trinidadul colonial, unde străzile înguste, pavate cu piatră, pleacă din piaţa centrală spre cartierul Tres Cruces, unde zâmbesc călătorului casele vopsite în galben, verde, albastru şi chiar roz. Desigur, în Trinidad există şi un Museo de Arquitectura Colonial, dar şi Museo Romantico, într-una din cele mai frumoase clădiri construite în 1808, mărturie a bogăţiei şi culturii acelor vremuri, pentru ca lucrările în faianţă, vitraliile şi tavanul din cedru sculptat vorbesc de la sine. Totul la umbra palmierilor regali, într-o atmosferă absolut unică, de poezie şi vrajă.
În Plaza Maior o statuie a muzei dansului este şi un simbol al iubirii pentru această artă, iar Biserica Sfintei Treimi –Iglesia de la Santisima Trinidad – care a fost construită în 1892, poseda un altar foarte frumos, statui de marmură admirabil lucrate şi un Cristo de la Vera Cruz, de acum două secole. Cubanezii sunt veseli, creativi, mândri de identitatea lor, iubind munca şi având o atitudine optimistă cuceritoare.
Toată lumea dansează la Santiago de Cuba, pentru că această naţiune a romului ştie să se bucure cu adevărat; oraşul, întemeiat de fiul lui Columb, a fost o perioadă Capitala şi este încă plin de culoare, poezie şi muzică. De aici se ajunge la El Cobre, singura bazilică din Insulă ridicată în 1927 şi închinată făcătoarei de minuni Virgen del Cobre, numită oficial sfânta protectoare a Cubei – Nuestra Senora; legenda spune că în 1606 doi bărbaţi „indio” şi un băiat negru, prinşi fiind de o furtună în Golful Nipes au fost salvaţi miraculos: în faţa lor, pe o scândură, o statuie a Fecioarei cu pruncul Iisus în braţe avea inscripţia „Sunt Fecioara preamilostivă”; statuia a fost apoi dusă la mina El Cobre (cupru) şi pentru ea s-a construit iniţial o chilie. Multe miracole i s-au atribuit de atunci şi deseori este reprezentată stând în picioare deasupra valurilor. Într-un altar de argint, în caseta din sticlă, se află expusă această statuie îmbrăcată în veşminte galbene, iar într-o capela sunt ofrande strânse în schimbul însănătoşirii. Pe 8 septembrie, într-un pelerinaj impresionant, ea este purtată în procesiune.
În acest „loc minunat” cum se traduce numele ţării (coabana), şi-a desfăşurat activitatea diplomatică un om minunat: Petre Săndulescu, un ploieştean născut în acelaşi an cu Nichita Stănescu, care a păşit pe pământul cubanez încă din 1961. Domnul ambasador a participat la semnarea de programe şi acorduri de schimb cultural-ştiiţifice cu ţările din America Latină, Asia şi Africa, a fost director al Casei Americii Latine, organizând manifestări de prestigiu latino-americane şi româneşti. A participat la negocierea şi stabilirea relaţiilor diplomatice la Madrid (1969), determinând o serie de edituri de prestigiu – Gredos, Seix Baral, Alhambra, Aliance, în vederea publicării unor antologii de proză şi poezie, a volumului bilingv Mihai Eminescu, precum şi a Ghidului România Turistică.
Mai mult, a fost numit primul ambasador român acreditat în Ecuador cu reşedinţa la Quito (1990). Pentru tinerii diplomaţi din M. A. E. a predat un curs de Ceremonial şi Protocol Diplomatic (1993), şi s-a remarcat prin publicarea, în ţară şi străinătate, a unor articole şi studii pe teme de politică externă. Totodată, domnul Petre Săndulescu a fost membrul fondator al Casei Americii Latine din Bucureşti, al Asociaţiei Române de Politică Externă şi al Asociaţiei Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră. Împlinirea profesională a fost completată fericit de bucuria unei familii guvernată de armonie şi echilibru, pentru că distinsa doamnă Maria Săndulescu i-a dăruit trei copii: Camelia, Anca şi Mircea. O viaţă de OM dăruită Ţării, misiunii sacre de a-i servi prin toată fiinţa, de a îndura dorul, de a zâmbi amintirilor, de a purta cu cinste şi responsabilitate misiunea de a reprezenta România.
Plecări şi sosiri, prietenii vechi şi noi, toate au apus într-o clipă, dar amintirea unei vieţi încununată în fapte bogate, nu piere. Vă mulţumim, domnule Ambasador, şi, dintre stele, rugaţi-vă pentru viitorul României!
Corina IRIMIŢĂ
poveste…
Uitîndu-mă în jos, peste balustrada sentimentelor ce mă ţintuiesc strict în inima ta… ameţii. Cu o palmă la frunte şi alta adusă mlădios pe lîngă corp, mă trag înapoi, împingîndu-mi boldul puţin tocit în pielea oaselor tale. După o scurtă săgetare prin gîndire, îmi iau sufletul în dinţi; cu degetele-mi catifelate desfac cheutorile şalelor şi mă arunc în gol ca să-mi găsesc sentimentele potrivite. Ca un samovar plin de chintesenţe demult sorbite, în complicata calitate ce de îndelungat timp o deţin, te-am afundat. În ceasurile de mînă (ce cu graţie acumulată le porţi), la capătul orelor hotărăşti să-mi schimbi destinaţia…
poveste…
În sufletul meu ar trebui instalat un POS … prin centrul universului lui… un card măreţ şi auriu la culoare să-şi facă trecerea elegantă… Cu trenă întinsă, ca lungi şiraguri de mărgele… Sau frac să poarte uneori. Să fie cheia intrărilor în sufletul meu… mai ceva ca interfonul de la intrarea în scara blocului… mai safe decît cheia oricărei încuietori… mai sigur decît siguranţa de la lacăt… În spatele unui hublou de ghişeu… o domnişoară uşor… intenţionată are program de eliberare legitimaţii 9-13…
poveste…
Cînd noaptea albastră îşi scăpă greoi genele-i de tine, din aranjamentul impunător al propriului meu păr, gîndit mai ceva decît un calcul matematic, s-a desprins o şuviţă… Urmată de vapori de fixativ şi carusele de bigudiuri. Toate dezvăluiri ale începutului meu de iubire… Pe elasticul buclelor ca nişte coarde, strălucitoare resorturi suflate cu ceva scump, se hîţînă sălbaticele mele sentimente… muzicale note de veselie şi literele ce-mi compun cele mai frumoase cuvinte… toate mi se rostogolesc… prin suflet.
poveste…
Dintr-o scorbură mică… Ceva ce nici nu ţi-ai putea imagina s-a întîmplat. Aud cel mai melodios surîs… Îmi aplec curioasă ochii: din minusculul scorburii tunelare, ţîşnesc fasciculi de lumină… Speriată de un efect secundar ce ar putea apărea mă ridic pe tocurile ascuţite ale recondiţionaţilor pantofi, deschid grăbită geanta, nefolositor de imensă acum… Bling… ramele metalice mi se destăinuie imediat ce le proptesc după ureche. Deschei occidentalii nasturi anticar achiziţionaţi… şi mă re… aplec. Lipesc sticla fumurie a lentilelor cu formă de insectă de circumferinţa scorburii: cel mai frumos zîmbet, cu mult mai mare decît mărimea celei care îl găzduia, străbătea oraşul…
poveste…
Numai că acum aş vrea să intru pe calea care m-a dus de fiecare dată spre tine, dar un vînt ciudat mă trage înapoi. A naibii prognoză, nu m-a anunţat nimic şi am venit pregătită de plajă. Vă vedeam pe voi încotoşmănaţi bine, iar eu păşind agale, cu colacul de înot în jurul coapselor nemature şi cu labele de scafandru în picioare. Mă pregătesc pentru ceea ce faci tu în fiecare zi: te bălăceşti în sentimentele mele. Şi păşesc cu labele mele siliconate peste marginea sentimentelor tale, abrupte şi lunecoase ca buza unui pahar de şampanie, şi-mi fac loc şi pentru covrigul cu cap de VW şi cu spoilere argintate. Reuşesc să mă scufund la prima mea lecţie de înot, fără instructor: nu am reuşit să-l conving că am doar 18 ani.
poveste…
cea mai frumoasă melodie aş vrea să fie numai pentru tine, dar sînt şi eu subiect al acestor legături între cuvinte.. şi stabilesc să cînt aceeaşi melodie pentru amîndoi. Portativul interiorului catifelat, plin de vîscoase imateriale brodate natural, îşi conturează notele special aranjate pentru un debut calitativ. În erodatele colţuri ale patului suflat cu portative fin, spre care te afunzi în fiecare dimineaţă. Asculţi uşoarele buline înaripate ce-ţi agită spaţiile cu efecte terapeutice de nicăieri învăţate…
poveste…
Citeşte-mi pe buze primele cuvinte ale dimineţii şi spune-mi cît de dragă… îţi e… Deşi nu-s primele litere ale alfabetului îţi spun că te iubesc! Soarbe-mi cuvintele ca de rouă şi crede tot ce-ţi spun… Iubesc silabele simple, minutele pierdute, hainele purpurii şi… muza…
… dacă noaptea ar reuşi să depăşească ziua… aş putea să iubesc mai mult… mai mult decît în seara ajunurilor cînd… cred că aş vrea, în sfîrşit, să te cunosc. Şi totuşi doar acum mi se lipesc de gene solzi de fulgi. Ca un suflet de floare de dimineaţă, deschis…
poveste…
am păşit pe peronul aerian al staţiei… (a cui?… a) convoiului zburător. E tras în mii de becuri, luminoase toate… doar poate aici… sau poate acolo-i cîte unul ars, descompletînd graţios, cîte puţin, din marele viteaz. Golurile elegante formează, pe laterala înfieratului zburător, un formidabil fluture cu aripi puternic vascularizate, a cărui îndeletnicire e să te caute de bilet…
În sens contrar, printre şabloane aş vrea să fac un experiment de comprimare. Să opresc modestul marfar de basme… într-o haltă mereu călătoare… La fiecare vuiet al semnalului de alarmă, să coboare cu piciorul prelung, cu ciorapi din mătase albastră, presăraţi cu buline şi flori… şi să descarce în mormane de potpuriu … personalele poveşti…
poveste…
E ca o cîntă, cîntă… cîntăreaţă de jazz! După un scenariu îndeaproape schiţat, fără regizori şi fără actori, de după cortine grele de aburi, iese din blatul prăjiturii plin de găurele aerate. Trage rapid cu coada ochiului la cifrele modern-verzulii, frumos inserate într-un tehnologic aparat de bucătărit şi răsfoieşte aiurit cartea de bucate ce timid în sertar se retrage. Odată sertarul izbit, mirosul cald-fierbinte prinde-n contur Universul sufletelor noastre…
poveste…
Las la o parte inversarea cuvintelor mute. Poveştile adevărate au locuit, pîna acum, la altcineva. Înţelesurile nu se mai vor ascunse, la fel şi numeroasele puncte… ascunzătorile mele perfecte. În tigaia încinsă de alte sentimente, seducătoare şi minunate de cele mai multe ori, topesc la foc potrivit tainicele semne rotunde şi mici. Îmbuteliaţi ca pentru infinit, ca pentru o cutie ce va sta mărturie peste vreo 2000 de ani, mililitri de semne grafice.
