Spații culturale nr. 12 (10)

Mircea V. Homescu

Masca de pe chipul personalităţii umane

Nu-i de ajuns să copiezi pe cineva
ca să valorezi cât acela; încearcă
să fii totul… tău şi păstrează-te mereu
în… centrul tău.
J. Renard

Psihologi din toate locurile şi din toate timpurile s-au cănit – şi încă se mai căznesc – să tipologizeze personalitatea umană, în fel şi chip. Deşi metodologiile devin tot mai sofisticate, nimeni nu are aroganţa să se autoproclame un alt Descartes al… metodei unice. Cel ce ar pretinde să acţioneze, să prescrie sau să decidă în numele cunoaşterii absolute, ar fi un spirit lamentabil. Universitatea – până la contrariul ei cel mai deplin – este aici angajată în autorelevare, astfel încât – exigente şi riguroase, sub raportul inflexibilităţii de care fac uz – clasificările se plasează sub zodia contingenţei. Persoana şi personajul, confundabile de multe ori de către cei mai mulţi dintre noi, nu sunt altceva decât adevărul şi masca din domeniul care ne interesează. De la Hipocrate din Kos – trecând prin Freud şi Balzac – până la modernii Wiersma, Berger, Pende, Kretschmer, Rorschach, Schneider şi mulţi încă alţii, numărul celor fascinaţi de tentaţia „clasificării” personalităţii umane este imens: fiecare dintre ei având „dreptatea” lui, dar niciunul nereuşind să cuprindă mulţimea de varietăţi ale fiinţei omeneşti. Personalitatea – termen „elaborat” al funciarului fiinţă – rămâne totuşi acea individualitate a fiecăruia dintre noi care se opune dizolvării / diluării în „generalizare”, atât de mult, încât cine n-are conştiinţa propriei personalităţi – inclusiv minusurile inevitabile – trăieşte inutil, dar şi cu… riscuri. O inevitabilă dificultate constă în aceea că personalitatea este o creaţie continuă a eu-lui fiecăruia, aflată mereu în defensivă, fiindcă vrea – tot mereu – să se depăşească; folosind un conflict interminabil, cu opresiunile care tind să blocheze construirea şi dezvoltarea personalităţii. Această blocare nu trebuie să triumfe, de fiecare dată omul făcând, prin asta, tocmai dovada fermităţii personalităţii sale. Unii… mai maliţioşi pretind că personalitatea ar fi modul în care ne raportăm / imităm pe noi înşine, în diverse împrejurări, printr-un sistem înnăscut de preferinţe sau de respingeri. Alţii cred că personalitatea ar fi punctul de convergenţă dintre lumile finite ale naturii şi ale logicii, locul de întâlnire dintre schimbare şi permanenţă. Goethe exprimă în versuri ceea ce i se pare a fi întregul fiinţei umane: „orice viaţă-i de urmat / când nu uiţi de tine însuţi / poţi să pierzi în viaţă totul / când rămâi ceea ce eşti”.
Nu sunt puţini cei care cred că personalitatea cuiva te entuziasmează doar în măsura în care ai privit-o de la „distanţă”, sesizând doar „reflexele strălucitoare”, fiindcă mai de aproape devin vizibile şi „umbrele”, petele de „opacitate” cum le numea, cu veninos umor, G. Călinescu. La capătul acestui tur de orizont prin ceea ce ar putea să fie imaginea de ansamblu a ideii / conceptului de personalitate, mai cu seamă asupra lipsei de consens opţional privind specificităţile definitive ale unor anume „categorii” de personalitate, ne apare tot mai imperioasă nevoia de a clasifica doar… ceea ce am vrea să părem altora din preajmă.
Întru împlinirea acestui scop facem aserţiuni verbale – mai mult sau mai puţin confirmate de faptele noastre – sau… ne acoperim chipul persoanei care suntem, cu masca personajului / rolului care am vrea / ne-ar plăcea să părem. Şi cât de mulţi sunt histrionii între care ne învârtim zilnic – de dimineaţă şi până-n noapte târziu – numai Dumnezeu ştie; noi, de cele mai multe ori, căzând în plasa măiestriei cu care aceştia îşi trăiesc / joacă rolul. De aci vine şi simularea – dar şi disimularea – din „jocul de-a viaţa” al multora dintre noi[N:B:- simulare = să pari ce nu eşti; disimulare = să nu pari ce eşti]. Frământat de atari situaţii, cu mulţi ani în urmă – lehamisit până peste puteri de-atâta prefăcătorie – am început a mă întări în convingerea că nu chipul semenului contează – fiindcă pe acela e greu să-l descifrezi – ci masca pe care el ţi-o arată / oferă; iar odată identificată, masca trebuie interpretată, spre a afla cine zace îndărătul ei. Doar aşa, protejaţi de cămaşa antiglonţ a perfidiei umane, putem călători prin viaţă şi printre oameni, fără riscul de a fi păcăliţi de histrionismul – premeditat, rareori involuntar – pe care-l practică cei mai mulţi dintre noi. Întocmisem atunci un fel de repertoriu al măştilor cu care ne place să ne ornamentăm chipul propriei personalităţi, cea adevărată, reuşind să încropesc vreo cinci tipuri psiho-temperamentale (comportamentale); fiindcă în privinţa caracterului unei persoane nu are nici un rost să zăbovim. Caracterul îl „exprimă” pe om teoretic, în principiu, în sfera „fondului” ideal şi idealist, al individului, în timp ce temperamentul este modul în care individul / persoana se manifestă concret şi relaţional cu cei între care trăieşte. Pe noi, de fapt, doar aşa ceva ne interesează; fiindcă nu ce-ar trebui să fim are vreo importanţă, ci… ce şi cum suntem în relaţie cu alţii. Între timp însă s-a petrecut ceva destul de frecvent în lumea identităţilor valorice spirituale, anume… a funcţionat „legea concomitenţelor” dintre circuitul ideilor. În speţă, am descoperit că nu eram singurul… preocupat de frecvenţa ridicată a histrionismului în contemporaneitate; astfel că în anul 1987, la Philadelphia (Ed. Westminster Press), Wayne E. Oates publică lucrarea / studiu „Behind the Masks” („În spatele măştilor”). În investigaţia sa laborioasă, Oates face o muncă de arheolog / descoperitor nu doar în domeniul histrionismului social / relaţional, ci şi în sfera trăirilor şi opţiunilor mistice, religioase şi chiar ecleziale ale indivizilor umani contemporani. El reuşeşte să stabilească un număr de şapte categorii ale… „tragismului temperal-comportamental în lumea de azi”, cărora nu ezită a le aplica sigiliul de personalităţi „bolnave” de boala măştii. Eu n-aş zice că e vorba chiar de o boală, ci mai degrabă de o viciere / perfidie opţională, cu înclinaţii către o sistematizare a tendinţei spre aceeaşi opţiune nesinceră / simulatoare (alteori disimulatoare), în funcţie de insuficienţele cu care se autocupabilizează personajul în cauză. Şi fiindcă omul este extrem de instabil şi de înclinat spre stereotipii de acţiune, el nu face deosebirea între histrionismul faţă de ce consideră el a fi opţiunea atitudinală faţă de semeni şi opţiunea atitudinală faţă de credinţa religioasă. Dacă histrionismul faţă de semeni este o perversitate, disimularea în faţa lui Dumnezeu este păcat, mare păcat. Poate că… exclusiv în acest sens, aş accepta ideea că „masca” este o boală, aşa cum crede Oates, şi nu o perfidie cu scop lucrativ / profitabil. Iar acum, odată stabilit cadrul în care se vor împleti elementele constitutive ale tipologiei măştilor – cum le intuiesc eu, combinat cu cele stabilite de Oates – voi purcede la redactarea, într-o anumită ordine, a celor mai frecvente posibilităţi / varietăţi de… prefăcătorie omenească cvasi-conştientă, formă mai puţin gravă decât cea premeditată.
Simulantul dependent. Purtătorul acestei măşti este un ataşat psihologic de o altă persoană, idee sau simbol mitico-mistic; îi lipseşte un centru al propriului eu de stabilitate. Este oscilant, labil, când trebuie să ia decizii. Face eforturi să nu pară ce este şi se comportă ca un „neajutorat” care tânjeşte după prietenie şi obedienţă (?) în raport cu altul sau cu alţii. Prin mască doreşte să ascundă dependenţa, preferând să-şi exhibe afecţiunea exagerată, transferând sursa „împlinirii” lui, în altul dintre semeni. În familie – dacă o are – este obositor; iar dacă manevra disimulantă nu reuşeşte, cum ar dori, se tânguieşte şi dramatizează totul. Ca trăire religioasă este un exagerat până la bigotism. Practică formalismul cultic şi se agaţă cu extaz de „modelul” ales, pe care-l copleşeşte cu afecţiunea lui şi cu obedienţa lipsită de temeiul intrinsec al „credinţei” căreia se abandonează. Se autoculpabilizează în mod exagerat şi cu uşurinţă, ori de câte ori o anumită dorinţă – în plan religios – nu i se împlineşte şi se decepţionează, cu manifestări exagerate, exterioare. Experienţele de viaţă nu-l învaţă nimic, ci îi adâncesc şi mai mult nevoia de altul.
Simulantul absolut. Acesta este un adept al maximalismului rigorist în tot ce-şi fixează ca normă şi ideal de viaţă. Vrea ca tot ce face – dar şi tot ce i se oferă – să se afle la cota perfecţiunii. Refuză, sau nu poate, să perceapă viaţa decât la nivelul cel mai… desăvârşit. Adesea elaborează norme şi scopuri… greu – dacă nu imposibil – de atins. Nu acceptă decât excepţionalul. În interiorul său se chinuieşte să pară că a atins deja aceşti parametri şi etalează – în relaţiile cu alţii – masca perfecţiunii, ceea ce, fireşte, îl izolează relaţional, deoarece exagerările sunt greu de acceptat de către masa „mediu-comportamentală” (a nu se confunda cu mediocritatea) a celor mai mulţi dintre noi. În ambianţa religioasă în care trăieşte, manifestă o identică exagerare, cu pretenţii excesiv de rigoriste. Fără a fi prea maliţioşi… trebuie să-i suspectăm pe cei cu astfel de atitudini, ei nefiind în realitate aşa cum vor să pară că ar fi.
Simulantul narcisist. Mai simplu vorbind, acesta este un autentic îndrăgostit… de el însuşi, întrucât are despre el – şi acţiunile lui – cea mai bună părere. În lume nu sunt puţini aceştia. Nu e vorba despre autoevaluarea moderat-optimistă, a fiecăruia despre el, care e firească şi naturală, recomandabilă chiar, ci e vorba de cei ce nu concep că ar putea fi altfel decât desăvârşiţi, motiv pentru care se simt „încântaţi” de ei înşişi. Grav este însă momentul critic când – pe această bază – ei devin… suficienţi lor înşile, nu mai au nevoie de alţii şi-şi reduc comunicarea cu alţii, alienându-se progresiv… în interiorul lor şi numai pentru ei. Teologic, ei cred că fac bine ce fac şi cad în păcatul trufiei, prin minimalizarea tuturor celor din jurul lor. Tot teologic vorbind, acest tip nefericit este antipodul smereniei, el sfidându-i pe toţi cei care nu pot să se ridice la „nivelul” lui. Este imaginativ, autoritar şi intolerant. Când o asemenea mască urcă pe anumite „trepte” ale ecleziarhiei (!),… devine o adevărată sursă de discreditare a tagmei – din punctul de vedere al „păstorilor” – şi o sursă de sminteală, din punctul de vedere al „turmei”.
Simulantul formalist-ostil. Această mască o poartă refuznicul, ostil la tot ce impune coexistenţa individului cu lumea, în societate, în profesie, în familie, în biserica de care aparţine. Negativismul este opţiunea centrală a unei asemenea persoane. Este un negativism pasiv, taciturn, fără exteriorizări faptice sau logoreice; refuză şi tace. Dacă, în general, refuzul îl priveşte doar pe el, în cadrul religios de care aparţine el devine un denigrator, fiindcă denigrare / negare este refuzul de a accepta normele canonice şi cultice ale unei credinţe religioase. Prin tăcere şi aparentă pasivitate, el îşi maschează îndoiala şi chiar negarea făţişă a tot ce refuză să accepte sub formă de activitate.
Simulantul aparent neutru. Asemenea categorie de oameni practică abstinenţa opţională, echidistanţa şi – inevitabil – izolarea. Critică – tacit – totul, este nemulţumit, contestatar, dar concomitent este incapabil să clădească ceva pe grămada demolărilor sale criticiste. Vrea să pară puternic, dar este slab şi vulnerabil prin izolare. Pentru viaţa religioasă un astfel de individ este o sursă de contaminare cu egoism şi „micime” sufletească. Incapacitatea de a dialoga, de a trăi împreună cultic, şi de a dezbate – tot împreună – dogmele şi alte aspecte ale credinţei, îl aruncă repede „la mal”. În religie-creştinism sau oricare alta – părtăşia (coinomia) este legea de bază a existenţei religiei. Însăşi pustnicia – cu toată izolarea ei fizică – nu se poate lipsi de părtăşia în duh, cu alţi comunitari de credinţă.
Simulantul paranoid-persecutant. Dorind intens să-şi ascundă inferioritatea, pe care este convins că o poartă, acest tip de mască este mereu agresiv şi ostil la tot ce reprezintă normă, reglementare etc. Afirmă că nu se teme de nimic şi că nimeni nu are ce să-i facă… punitiv. Recurge la intimidarea celor din ambient şi este fericit când stârneşte teamă în jur. În comunitatea religioasă este un terorist, un agitator cu efecte negative. Se crede neînţeles, persecutat de cei din jur, motiv pentru care purcede la persecutarea anticipativă a celor bănuiţi că l-ar persecuta, transformându-i pe aceştia în victimele bănuielilor sale… izvorâte din conştiinţa inferiorităţii sale.
Simulantul disimulant. Nu este altceva decât tot masca unui dependent de un altul, dotat însă cu un „instinct” speculativ pe baza căruia stoarce de la „tutorele” său ceea ce doreşte şi nu poate obţine altfel. Mimează perfect loialitatea, consecvenţa şi nevinovăţia, pentru a nu descoperi scopul adevărat al „corectitudinii” sale. În sfera vieţii religioase este entuziast şi pare dăruit cu totul activităţilor specifice, deşi în fond scopul este… doar să iasă în evidenţă şi să primească elogii. În absenţa privirilor colectivului, aruncă masca şi nu mai este ceea ce pare.
Epuizând cele şapte tipuri de măşti – mai înainte descrise – voi mai spune doar câteva vorbe cu intenţia de a încheia. Personalitatea este o povară grea pe care o porţi adesea cu mari eforturi. Nu este deloc uşor să pari exact ceea ce eşti şi nici să fii exact ceea ce pari. Atât este de greu să realizezi aşa ceva, încât lumea rămâne extaziată când constată că nu eşti decât ceea ce pari… nu este… un joc de cuvinte căutat, ci o tragică realitate care exprimă măsura în care ne-am obişnuit cu măştile de pe chipurile noastre… cele adevărate. Este drept că rareori se întâmplă să ne trebuiască să părem altceva decât ceea ce suntem. Dar nu acesta este normalul. Noi am transformat, de o lungă bucată de vreme, excepţia în regulă şi cu asta păcătuim mult. Personalitatea pentru om este ceva similar cu parfumul pentru o floare… o caracteristică greu definibilă, dar fermecătoare şi de neînlocuit. Poate că totuşi masca nu este o prea mare tragedie pentru existenţa şi fiinţa umană. Suntem cu toţii doar ceea ce suntem… atât prin limitele noastre, cât şi prin puterile noastre; atât prin ceea ce ne lipseşte, cât şi prin ceea ce ne prisoseşte. A avea ceva nu e cine ştie ce câştig, după cum a nu avea altceva nu înseamnă o pierdere ireparabilă. Un eu hipertrofiat, exhibat ostentativ şi îndelung, poate provoca… frângerea fiinţei purtătoare a acelui eu, precum un copac plin de rod se frânge uneori sub povara rodului. În asemenea situaţii se mai întâmplă câteodată să căutăm cu încăpăţânare un anumit eu, vreme în care… îl neglijăm, sau îl ignorăm, pe al nostru care deja există. Să fii pertinent şi îndrăzneţ – când ai un trecut pe care l-ai putea compromite – este cel mai semnificativ act pentru o autentică personalitate. Inevitabilitatea propriului destin caracterial se exprimă perfect prin aspiraţia către care tindem mereu… aceea de a deveni ce suntem deja. Greşim dacă ne irosim excesiv în căutarea personalităţii, în realizări de excepţie; adevărata personalitate se află în perspectiva vieţii curente, banale, spontane. După hegel, personalitatea adevărată se află în universalitatea aspiraţiilor şi acţiunilor noastre. Ar fi bine să înţelegem profunzimea simbolică a faptului că te poţi găsi / afla în orice semen din preajmă, dar nu te poţi re-găsi decât în tine; ori, dacă suntem în posesia unei atât de importante bogăţii, de ce s-o ascundem înapoia unei măşti? De ce nu ne mulţumim cu noi, aşa cum am fost creaţi, dar şi cum ne-am modelat în viaţă şi prin viaţă? O situaţie foarte gravă se extinde azi în lume, alterând moralitatea generală, anume nevoia de a părea altceva decât ceea ce suntem. Să fi avut dreptate Talleyrand – cu peste un secol şi jumătate în urmă – când pretindea că Dumnezeu a lăsat omului graiul pentru a-şi ascunde gândurile, nu pentru a şi le exprima? Ar fi rău pentru omenire dacă ar fi să aibă dreptate Talleyrand. Eu sunt eu plus împrejurările în care trăiesc, ne învaţă o ecuaţie a vieţii, dar în acest calcul nu se include neapărat şi… perfidia, minciuna şi compromisul dezonorant. Eşti senin doar când îţi înţelegi personalitatea şi o accepţi fără false suferinţe. Mulţi vor să fie (adică să pară) altfel, de teama unei prost înţelese mediocrităţi versus o nejustificată aspiraţie către celebritate. Mediocritatea nu devine cusur şi nici umilire decât pentru omul care caută să fugă de ea, care vrea să se deosebească în mod extravagant de ceilalţi… şi nu poate. Mediocrul care rămâne aşa cum este şi îşi vede harnic şi cinstit de treaba lui – modestă, dar utilă – este un om onorabil şi vrednic de stimă, fiindcă îşi cunoaşte şi îşi acceptă limitele aspiraţiilor. Din nefericire, cei ce au compromis şi au ridiculizat mediocritatea – dar şi pe ei înşişi – sunt „mediocrii rataţi”, eşuaţi în aspiraţia lor sterilă de a fi ceea ce nu pot; fiindcă media-performanţă, căreia îi zicem mediocritate, nu conţine nimic dezonorant, ea fiind caracteristică unei imense majorităţi a trăitorilor unei colectivităţi umane.
Nu pledez pentru mediocritate şi nici nu tai aripile celor ce visează – şi visează! – celebritatea; fac doar un biet apel la autocunoaştere realistă. Să fim mereu convinşi că mascatul, simulantul este plin de… gol. Când vom fi conştienţi de acest adevăr, sigur că ne va fi mult mai bine. Să nu uităm niciodată că nimeni nu e atât de unic şi incomparabil, încât să nu semene cu specia, cu genul şi cu societatea din care face parte integrantă. Şi atunci… cui prodest ascunderea îndărătul unei măşti?

FLORENTIN POPESCU

Portrete în peniţă

Un simpatic coleg de la Cluj: Aurel Sasu

Despre cel care este foarte cunoscut mai ales în calitate de component al tripletei autorilor care au dat la iveală unul dintre cele mai interesante, aşteptate şi apreciate cărţi, „Dicţionarul scriitorilor români”, ştiam şi citisem destule prin presa literară a ultimelor decenii din veacul trecut. Numele lui îl întâlneam prin presa literară şi nu de puţine ori prin librării, pe copertele unor volume de eseuri şi istorie literară. Aveam, aşadar, imaginea unui ins serios, un cărturar informat şi cu o vocaţie incontestabilă pentru scrisul literar.
Nu mai ştiu pe ce cale, prin anii 80, mi-a parvenit de la el o scrisoare însoţită de un chestionar la care eram rugat să răspund pentru a putea fi prins în dicţionarul amintit. Şi cine n-ar fi vrut să figureze într-o asemenea carte? I-am răspuns imediat, iar el n-a întârziat să-mi mulţumească – tot pe cale epistolară.
De cunoscut personal, însă, aveam să-l cunosc pe Aurel Sasu abia prin 1990, pe când lucram la Editura „Albatros”, iar el a început să ne viziteze pentru a trata apariţia volumului al doilea din dicţionar, la instituţia condusă pe atunci de către d-na Georgeta Dimisianu.
Din capul locului, Aurel Sasu mi-a produs una dintre cele mai plăcute impresii. După o întâlnire-două aveam impresia că ne cunoaştem de-o viaţă. Idei, păreri comune, gânduri legate de mersul literaturii în general şi cel al istoriografiei în special ne-au apropiat mai mult decât ar fi făcut-o, să zicem, nu ştiu câte zeci de ceasuri de taifas. Şi chiar dacă vizitele amintite erau pentru eseistul clujean foarte scurte (fiindcă era mai întotdeauna condiţionat de plecarea unui tren, de alte şi alte probleme ori întâlniri pe care le stabilise dinainte, prin telefon, cu diverse persoane, de contacte cu instituţii culturale bucureştene), conversaţiile noastre erau întotdeauna benefice şi reconfortante. Ca o ironie a sorţii, parcă întâmplarea ar fi făcut să se adeverească, în acest caz, o vorbă care circulă prin lumea de azi: „Vizitele scurte sunt şi cele mai plăcute”.
Mic de statură, cu o privire blândă şi meditativă, lăsând să se vadă că în spatele ei se află un om care ştie şi poate să privească, să vadă şi să evalueze acel „dincolo de aparenţe”, Aurel Sasu este, fără îndoială, unul dintre cei mai competenţi, mai prolifici şi mai valoroşi cercetători ai istoriei literare româneşti, nu numai din Clujul în care s-a format şi s-a impus cu autoritate (în calitate de cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară, apoi ca universitar care a suit toate treptele ierarhiei în domeniu, publicând lucrări ale căror titluri pot umple uşor câteva pagini: eseuri, studii, monografii, dicţionarul), ci şi pe plan naţional şi chiar mondial (a predat un curs de limbă şi civilizaţie românească la Washington şi în Canada, elaborând şi tipărind ulterior o vastă lucrare, în trei volume, „Cultura română în Statele Unite şi Canada”, de neocolit de cei care doresc să se informeze asupra interferenţelor culturale dintre România şi ţările amintite, ca şi asupra prezenţei noastre în arealul cultural al lumii.
Se înţelege aproape de la sine că meritele culturale ale lui Aurel Sasu au fost răsplătite, între altele, cu numeroase premii în cadrul unor saloane literare (şi nu numai), dintre care mi se pare că se distinge premiul „Opera Magna” al Uniunii Scriitorilor, care i-a fost acordat în 1995.
Departe de a considera că m-aş număra printre prietenii cei mai apropiaţi ai acestui cărturar, pot spune, însă, că între noi există – cu siguranţă – o punte sufletească şi de comunicare cum nu cred că se întâmplă în multe cazuri.
După anul 2000, pe când eram redactor la revista „Manuscriptum”, iar Aurel Sasu descindea în capitală, mă căuta şi – chiar aşa, grăbit cum era – ne găseam câte un scurt răgaz pentru a schimba „câteva vorbe”, ori pentru a comenta unele aspecte ale realităţii literare (din păcate nu prea luminoasă şi nici optimistă) de ultimă oră.
De altfel, Muzeul Literaturii Române era de neocolit de către acest coleg, de vreme ce unul din drumurile lui era musai să fie făcut la Biblioteca Academiei, iar altul la Casa scriitorilor, unde exista pe atunci, la mansardă, o modestă cămăruţă în care, pe un pat de campanie, unii scriitori din provincie, nevoiţi să rămână o noapte-două în capitală, se puteau odihni câteva ceasuri.
Legată de această găzduire este şi o întâmplare pe care colegul meu de la Cluj mi-a povestit-o cu un umor destul de amar. Venit încă de duminică în Capitală (spre a fi aici luni dimineaţa, ca să aibă timp suficient de alergat pe la instituţii, edituri şi reviste), după ce în prealabil îşi anunţase venirea la Uniune, s-a dus omul la Casa Monteoru, să se culce. Luni dimineaţă, când a dat să plece, s-a trezit că n-are cum ieşi din clădire, toate uşile fiind încuiate. Portarul, care între timp plecase şi el acasă, a uitat de oaspetele din camera de sus şi nu s-a grăbit să vină mai devreme la serviciu, descinzând acolo abia către orele 10. Pesemne, cunoscând obiceiul scriitorilor de a se trezi şi a pleca la treburi mai târziu decât restul lumii, şi-o fi zis că n-are rost să se ducă la Uniune devreme şi să stea de unul singur între pereţii reci ai clădirii.
O situaţie rămasă, cel puţin pentru moment, fără ieşire pentru Aurel Sasu. Ce putea face? Telefonul mobil? Bine, avea şi el, ca tot omul, această ustensilă indispensabilă, dar ce folos, de vreme ce nu ştia numărul portarului şi nici pe al altcuiva care l-ar fi putut scoate din impas. „Şi uite aşa”, îmi spunea cu umor amicul, „am pierdut câteva ore aiurea, încurcându-mi-se treburile. Înţeleg să mă fi sabotat vreun coleg scriitor, vreun duşman ori invidios, dar un portar?! Că doar n-aveam mai nimic de împărţit cu el…”.
Scriam ceva mai sus că Aurel Sasu şi-a pus semnătura pe volume care pot umple un întreg raft de bibliotecă şi o simplă privire, nu numai în dicţionarele la care a colaborat sau în cele pe care le-a semnat de unul singur, oferă cititorului imaginea unei personalităţi şi a unei opere de excepţie.
Şi mă mai gândesc că înainte de a-mi trimite cititorul la cărţile enumerate şi comentate în dicţionarele menţionate se cuvine să nu închei fără a aminti de „Romanul românesc în interviuri” (patru volume elaborate în colaborare cu Mariana Vartic) şi de „Dramaturgia românească în interviuri” (scris împreună cu aceeaşi colaboratoare), pe care le văd şi le interpretez ca pe un fel de originale istorii literare, în care este relevată din interior faţa nevăzută, deşi subiectivă, a creaţiei scriitorilor.
De prisos a mai spune că astfel de lucrări prezintă un multiplu şi major interes pentru cei care le parcurg…

Virgil Borcan

Mihaela Albu : Presa românească din exil (Iaşi, Editura Timpul, 2009)

Concepută ca un diptic cu, în partea a doua, aproape 120 pagini de anexe (articole, fotografii etc.), cartea Mihaelei Albu se vrea şi reuşeşte să fie, aşa cum o indică şi subtitlul, o „recuperare şi valorificare critică”. Chiar dacă nu vine pe un teren întru totul nedefrişat, lucrarea cercetătoarei din Craiova (printre altele redactor şef al prestigioasei reviste new-yorkeze „Lumină lină”) acoperă o necesitate stringentă de istorie literară: cea a exilului românesc.
Premiza de la care se porneşte este cea a lui Eliade, potrivit căruia „România există şi ca prezenţă spirituală”. Vreme de 51 de ani cel puţin (din 1948 până în 1989), cortina – de fier – a istoriei a fost trasă pe scena literaturii române, cele două entităţi (cea din ţara cotropită şi cea din lumea liberă) funcţionând separat, cu prea puţine puncte de convergenţă, cu valori ignorate şi de o parte şi de alta, dar cu acelaşi sistem de referinţă (dacă excludem, desigur, canonul ideologic): România profundă. Lucrarea Mihaelei Albu aduce în acest context un serviciu imens literaturii române, permiţând după foarte mulţi ani fluxul şi refluxul de idei între aceste două vase comunicante, obnubilat o vreme de capriciile istoriei contemporane.
O primă observaţie metodologică vizează caracterul neunitar al exilului românesc, atât din punct de vedere cronologic (el s-a produs „în valuri”, începând din perioada războiului şi până în 1989) cât şi tipologic (există un exil politic aşa cum există unul economic, personal, psihologic sau întâmplător). Putem vorbi aşadar, cu o sintagmă a Monicăi Lovinescu, de mai multe „exiluri individualizate”, pe care e necesar să le delimităm de ceea ce cu un termen generic numim „diasporă”. Interesant e şi faptul că exilul continuă să se producă: Laurenţiu Ulici observa că „foarte puţini, ca să nu zic chiar nimeni dintre exilaţii din domeniul literaturii s-au întors acasă după ce motivele care le-au determinat exilul au dispărut”.
Ca mod de funcţionare, exilul literar românesc se subordonează unei duble legităţi istorice: scriitorii din afara graniţelor trăiesc în „capsula culturală” a României şi românismului (altfel spus, în matricea spirituală a ţării natale, în care s-au format), pe de o parte; pe de altă parte ei se grupează în „reţele culturale”, care generează şi susţin societăţi, edituri, publicaţii. De la „Luceafărul” lui Mircea Eliade (prima revistă literară a exilului parizian, apărută în 1948 la iniţiativa generalului Rădescu şi de care Mihaela Albu s-a ocupat într-o monografie separată) şi până la „Lumea liberă” din anii ’80, presa literară din afara României a servit drept „antidot” la sovietizarea literaturii (V. Ierunca), încercând să scoată ţara din starea de victimă a „ciumei dialectice” (idem).
Spre cinstea lor, elitele româneşti ale exilului, de la Mircea Eliade şi Alexandru Busuioceanu la Virgil Ierunca şi Sanda Stolojan nu s-au resemnat să asiste pasive la „batjocorirea sufletului românesc”; mai mult de atât, reacţia lor nu a fost (numai) strict politică, întrucât speranţa era în scriitori, nu în politicieni.
Atitudinea acestora din urmă a avut desigur un rol fundamental; dar valoarea exilului românesc este dată în primul rând de calitatea estetică a reacţiei lor, care transcende scepticismul multora (precum Şerban Voinea sau uneori Constantin Amăriuţei). „Luceafărul”, „Caete de dor”, „Albatros” („revista mea preţioasă şi inutilă”, cum o numea Virgil Ierunca) sunt câteva astfel de exemple, nu singurele.
Desigur, exilul nu e unitar şi nici întotdeauna omogen, scăderile din ţara ocupată se regăsesc şi la „desţăraţii” liberi. E vorba, prea adeseori din păcate, de compromisuri de ordin moral, cu atât mai lamentabile cu cât speranţele puse în protagonişti fuseseră mai mari. Se justifică astfel remarca amară a lui Virgil Ierunca: „Există exilul şi există „afacerile” exilului (…) cei care transformă la bursa neagră a clipei nefericirea în monedă, situaţia în falsă monedă. Ca nişte larve ale catastrofei, aceştia din urmă urzesc o altă faţă a exilului: aceea a ruşinii”.
Dureroasă e indiferenţa „apusurilor adormite” la tragedia „spaţiului românesc năpădit de lăcuste”. Dureroasă e „picătura de sânge a intelectualului; pentru ca să nu mai pomenim de sângele poeţilor, care e sânge de aur”. Exilul literar pleacă „din adâncul trăirilor noastre, într-o comuniune sufletească indestructibilă cu fraţii de acasă, cu durerile lor, cu dorurile lor, şi se îndreaptă spre zorile Libertăţii ce va trebui să fie”.
La judecata de apoi a culturii, pledoaria exilului românesc va fi, în primul rând, o pledoarie a limbii române, în şi pentru limba română, acest „cuvânt întremător ca pâinea cea de toate zilele a graiului părintesc”. Iată de ce demersul ştiinţific al Mihaelei Albu are o însemnătate care nu se mai cere demonstrată.

Distribuie: