Spații culturale nr. 12 (9)

Radu Voinescu

Horia Gârbea sau seriozitatea… umorului

Scriitor polimorf, semnând texte şi cărţi în mai toate genurile, Horia Gârbea pare să-şi consolideze din ce în ce mai apăsat redutabila reputaţie de autor de literatură umoristică. Într-o perioadă când scrisul în materie, nu numai în literatura română, dar şi prin alte părţi, pare a se afla în suferinţă. Căderea Bastiliei (1998) a constituit romanul care a atras atenţia întregii lumi literare asupra sa în această privinţă, deşi premiile cele mai importante le-a obţinut pentru dramaturgie (Premiul Uniunii Scriitorilor, în 1999, şi Premiul Academiei Române, în 2001). Dacă în această carte, ca şi în teatrul mai de la început, Horia Gârbea utiliza pe scară largă, în linia şcolii postmoderniste româneşti, procedeele textualiste, puse în slujba ironiei şi a satirei, în ultimii ani este evidentă tendinţa de a lucra mai mult cu propriul material imaginativ, uzând doar din când în când de intertextualitate. A fost, cazul, între altele, al savurosului roman Crime la Elsinore (2006), pe care l-am comentat la vremea cuvenită.
Cea mai recentă carte a sa, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), este o culegere de schiţe – şi… momente, ca să spunem aşa –, autorul având o înclinaţie specială, pe care singur o destăinuieşte, pentru genul scurt. Un gen, în care, o spun de la început, poate să exceleze, contribuind la reabilitarea acestei literaturi, după ce, vreme de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, ea a fost neglijată la noi.
Nu aş miza pe prima dintre povestiri, „Articolul 96”, cea mai întinsă dintre toate, o relatare multifocalizată asupra unei vizite a extratereştrilor la marginea unui sat din Oltenia, ocazie, pentru acidul autor, să ia peste picior moravuri mai vechi sau mai noi ale politicienilor români, de la vârf în jos, ale oamenilor legii, ca şi ale jurnaliştilor. „Îndreptări” este scrisă cu haz, într-un limbaj arhaizant, în genul legendelor istorice ale lui Dumitru Almaş sau Alexandru Mitru, care – să o recunoaştem, totuşi! –, ne-au încântat şi ele copilăria. La aceasta se adaugă ironia venită parcă dinspre Păstorel Teodoreanu. Tâlcul istoriei este însă unul profund moral, grav, povestirea având un aer de coloratură milenaristă: o revenire a lui Iisus pe pământ în chip de umil cerşetor la uşa bisericii, pentru a-l îndrepta pe stareţul corupt, prea dedat la cele lumeşti, mult prea arghirofil şi cam neînfrânat la mâncare şi la băutură, al unei mănăstiri bogate şi vestite.
Povestirea are „un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum” de tensiune şi de mister, ca în romanul baroc, ceea ce o individualizează în proza lui Horia Gârbea, dezvăluindu-i calităţi neexprimate în volumele anterioare. Atmosfera de mister trece şi în bucata următoare, „Abraham Lincoln coboară în iad”. Poştaşul unui sat teleormănean îl vizitează, ca de obicei în periplul cotidian, pentru o ţuică sau un pahar de vin, „după sezon”, pe Nea Ilie, invalid de război, rămas fără ambele picioare, imobilizat în căruciorul său. Din vorbă-n vorbă, poştaşul îl întreabă pe Nea Ilie despre un recrut pentru care are ordin de încorporare, un recrut al cărui nume nu-l silabiseşte decât cu mare greutate: Abraham Lincoln. Întrebarea nu e fără rost, gazda, fost infanterist, a văzut multe, a fost în multe locuri – „Trafalgar, Austerlitz, Plevna, Verdun, Mărăşeşti, Cotul Donului…, Gettysburg” – şi a cunoscut mulţi mari generali – Napolion, Kutotzov, Anverescu, Grant, Jofră…, Paton”. Însă Nea Ilie nu cunoaşte nici un Abraham în Siliştea. Cunoscuse unul, mai demult, dar era bogasier în Ploieşti (aici, brusc ne gândim la Caragiale, cum altfel?!). Milostiv şi patriot, ia iniţiativa să-l scape „de belea” pe acel Abraham Lincoln, dar şi să-i ia o povară de pe cap poştaşului. Aşa că hotărăşte să ia el ordinul şi plece la încorporare, că „numai la voluntari se face vizita medicală”. Grija lui ce mare ar fi doar aceea că ar putea să plouă pe drum şi ar ajunge mai greu. Nu mai e vorbă şi că pe ploaie îl dor „picioarele”. Aşa că, hotărârea luată, devine vesel numaidecât: „«– Ehei! Mă văzui iarăşi recrut!» «– Să fie într-un ceas bun!» îi urează poştaşul. În spatele lor, în pridvor, grav şi tăcut, cu barba neagră, s-a ivit Abraham Lincoln. Dar cei doi, preocupaţi de paharele lor, nu l-au văzut.”
Umor absurd, negru, bine temperat, demn de un Ambrose Bierce. În fond, ca orice mort în împrejurări violente, Abraham Lincoln de ce n-ar bântui pe ici şi pe colo prin satul planetar!?
Repovestite astfel, aceste schiţe nu au farmecul cu care le-a înzestrat autorul lor. Scrisul alert, capacitatea de a crea efecte comice şi de a induce o atmosferă sunt atú-uri remarcabile ale lui Horia Gârbea în această a doua parte a volumului. Dar adevăratele perle, vrednice să figureze în orice antologie universală de umor, sunt cele trei variaţiuni pe câte o temă: „Utopia. Şase parabole despre teatru”, „«Întoarcerea tatei din război». Subiecte” şi „Jocul”.
„Pe insulă” – adică o insulă, insula – unde teatrul nu era, iniţial, la vremea primilor exploratori, cunoscut, a fost de ajuns să fie văzute câteva spectacole pentru ca localnicii să se întreacă „să alcătuiască trupe […] cu repertoriu variat şi să ridice în grabă săli cât mai încăpătoare”. Iar de aici intervin specificităţile pe care băştinaşii, cu mentalitatea, cultura, cu tradiţiile lor le adaugă practicării şi dezvoltării acestei arte. Au încercat să construiască diagrame structurale în scopul creării piesei ideale. Aşa se face că în punctele nodale cele mai promiţătoare ale reţelei apăreau piese cunoscute deja spectatorilor: „Comedia erorilor”, „Nora”, „ Pescăruşul”. Sau, teatrele de pe insulă sunt construite din lemn. Mistuite fiind adesea de incendii, localnicii înalţă altele. Tot din lemn, deşi „lutul roşu al insulei este ideal pentru facerea cărămizilor”. Motivul? Atunci, spun ei, „împrejurările nu ar mai fi la fel de favorabile nevoii de înnoire pe care o simte atât de des arta teatrală”.
Sunt exploatate la maximum mecanismele psihologice şi literare ale umorului în aceste trei teme cu variaţiuni, prin paradox, juxtapunere de coduri lingvistice şi culturale, prin utilizarea paralelismelor de sens, a omologiilor, a contiguităţilor clişeelor de mentalitate şi a convenţiilor retorice. Şi, desigur, prin elementul ludic, o dimensiune fundamentală a umorului. În acest sens, „Jocul” este departe de a fi numai o simplă temă. Mai mult decât oricare dintre cele trei texte din această serie, el este o metanaraţiune, un metatext la „textul” mereu surprinzător pe care îl oferă viaţa împletită cu existenţa jocului. Horia Gârbea are ce spune aici. Este o adevărată enciclopedie de jocuri, în special cele de noroc; eu însumi am apelat la excepţionala lui competenţă pentru lămurirea unor detalii care nu sunt la îndemâna oricui.
Variaţiunile din acest „joc” textual includ – de la nivel de reguli, la cel filosofic, de la loterie la complicatele jocuri care se autogenerează în lumea virtuală, de la creaţie la simplă (simplă?!) patimă –, enorm din ce se poate gândi, din ce se poate specula în privinţa naşterii, motivaţiilor, răspândirii, implicaţiilor psihologice, sociale, în privinţa drepturilor de autor, a industriei jocurilor, a câştigului, gloriei etc. Aici e vorba, dincolo de joc, în general, de Jocul însuşi, prin nenumăratele faţete pe care le implică discuţia aceasta purtată aparent în glumă, în realitate oferind subiecte de reflecţie. Să vedem un eşantion, una dintre variaţiunile la temă: „Magia Jocului, pentru că este o veritabilă magie, este că poate fi jucat încontinuu. Nu ai nevoie să aştepţi tragerea săptămânală sau ziua cursei, nu depinzi direct de un fond acumulat. La răspândirea fantastică a Jocului mai contribuie şi faptul că-l poţi juca de pe telefonul mobil ca şi de pe cel fix, prin internet, ca şi de pe orice telefon public, de pe stradă sau din barurile care şi-au pus, ca la comandă, terminale de joc. Am văzut unul şi într-un cătun cu 11 familii.”
Jocul cu mărgele de sticlă parodiat? Cei care vor citi textul se vor convinge că este la mijloc mai mult decât atât, este, în toată desfăşurarea acestor scurte fragmente înlănţuite, o exploatare a posibilităţilor şi implicaţiilor jocului, privit generic, ca fenomen plurivectorial. Deşi parodia este la ea acasă în textele din volumul despre care vorbim. Este parodiată Scrisoarea III, în „La rovine… în câmpii”. Solul voievodului român are parte de o traducere mincinoasă, din partea unui român turcit – bun joc de contrapunct al parodistului potrivind şi ne-potrivind replicile unuia şi ale altuia – două coduri aflate în clivaj, sultanul întrebând, solul răspunzând, iar turcitul dând mereu „versiuni” contrare spuselor oşteanului valah, ceea ce-l mânie peste măsură pe sultan, aşa încât pune să fie ucis solul, minciunile dragomanului fiind luate drept bune. O parodie, cam decoltată, virată bine spre trivial, este şi Povestea unui om leneş.
Revenind la temele cu variaţiuni, pline de deznodăminte neprevăzute sunt schiţele care formează cel de-al doilea ciclu: „Întoarcerea tatei din război”. În câteva rânduri, sunt creionate istorii întregi, absurde, înzestrate toate cu poantă inspirată. Tatăl pleacă la război, aşa cum fac mulţi taţi de pe lumea asta, sau cum au făcut, şi ba copilul află, la sfârşit, după obiectele cu care tata vine drept pradă, că acesta a fost în războiul care nu trebuia, ba că a căzut prizonier şi un camarad de lagăr, care l-a vegheat până a murit, s-a obişnuit atât de mult cu mama şi cu băiatul din povestirile celui care nu s-a mai întors că, după război, îi caută pentru că-i lipseau deja foarte tare, şi-şi duce mai departe traiul alături de ei. Ba că, deşi ţara nu se afla în război, tatăl a plecat, totuşi, la unul, preşedintele ţinând, la un moment dat, la monumentul eroilor, un discurs în cinstea lui, „căzut pentru libertatea planetei”. „După cum ştiţi”, zice personajul-narator, „Pământul n-a putut fi cucerit”. Din nou un joc de sensuri. Ultima schiţă: băiatul este supărat de către una dintre vecine şi o ameninţă, aşa cum fac uneori copiii, că tatăl lui o să-l omoare pe bărbatul ei. Plecat la război, tatăl băiatului este comandantul soţului acelei femei. Într-o zi, bărbatul vecinei i-a căutat pricină comandantului său, care, scos din sărite, i-a crăpat acestuia capul cu ghioaga. Iar personajul îşi încheie astfel povestirea cu final neaşteptat despre tatăl său: „El a fost un mare războinic, dar eu sunt un vrăjitor mult mai vestit”.
Literatura umoristică avea nevoie de o înviorare. Există în România vreo două festivaluri de umor, dar, ne cam lipseşte din punctul de vedere al creaţiei literare. Să nu uit, totuşi, de recent apărutul roman al Valeriei Manta–Tăicuţu, Mamin.
Horia Gârbea face parte dintre acei scriitori pentru care umorul e o treabă cât se poate de serioasă. Şi cred că în acest moment nu are rival în lumea literară.
*
Kalaşnikov. A, da!
Pe vremea când purtam, ca elev de şcoală militară de ofiţeri, pistolul-mitralieră Kalaşnikov de 7,62 mm, îmi spuneam, ca şi colegii mei, de altfel, că de bună seamă acest inventator al AKM-ului, vreun inginer de armamente sovietic, trebuie să fie în cel mai bun caz un bătrân venerabil, dacă nu se va fi săvârşit demult din viaţă. Arma aceasta formidabilă, cu care multe ţinte am „popit” fără greşeală, de se întrebau unii dacă nu deţin vreo vrajă, vreun secret, ceva (atâta că învăţasem, nu chiar în secret, să trag cu destulă precizie de la şold, cam până la o sută de metri), pe care am purtat-o zi şi noapte uneori, fusese inventată, cum arată şi denumirea ei, în 1947. Am aflat însă, nu fără surpriză, cu vreo zece ani în urmă, că Mihail Timofeevici Kalaşnikov era, încă, un ţeapăn general al armatei ruse, în rezervă, dar „verde”. Când i-a venit ideea primului model al acestui pistol-mitralieră – puşcă de asalt, cum se zice în NATO –, în 1941, Mihail Timofeevici nu avea decât douăzeci şi doi de ani. După câteva încercări, a pus la punct celebra armă în 1946, aceasta fiind omologată şi trecută în producţie în 1947, cu variante multiple ulterioare, inclusiv calibrul 5,56 mm. Pornind de la acelaşi mecanism şi de la aceleaşi principii, au mai fost dezvoltate şi o puşcă-mitralieră şi o mitralieră de câmp, aceasta din urmă cu variante pentru maşinile de luptă. Punctul de plecare al inventării acestei arme, cea mai bună din lume la categoria ei – o ştiu militarii şi guerilleros de pe toate continentele, o recunosc specialiştii armurieri, inginerii de armamente, istoricii militari, politicienii – a fost o Sturmgewehr germană, apărută către sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dar invenţia lui Kalaşnikov este, în fapt, altceva.
Care ar putea fi „fratele mai deştept al lui Kalaşnikov”? Până nu demult, o glumă curentă între militarii din toate armatele era aceea referitoare la… tragerea după colţ. Când venea vorba de lupta în localităţi sau de anihilarea unor grupuri teroriste, atunci paradoxul acesta ironic devenea visul, utopia fiecărui combatant sau a fiecărui comandant. Până când, în anul 2000, locotenent-colonelul israelian Amos Golan a inventat dispozitivul de tragere după colţ, CornerShot, pus în producţie, din 2003, de către israelieni şi de către americani. La bază a fost – ironie a istoriei! – tot conceptul unei Sturmgewehr (StG-44 „Krummlauf”) germane. Este realizat în aşa fel încât să poată fi utilizat împreună cu câteva modele de armament de infanterie, şi pare a fi una dintre cele mai importante contribuţii în domeniul armamentele uşoare din ultimul deceniu.
Să fie el fratele „mai deştept”?…
Dar iată că am intrat şi eu în jocul auctorial!…

Leo BUTNARU

RÂSU-SĂPÂNŢU
sau
ce este, cum este, de ce este cum este cimitirul, zis vesel

• Printre canioanele maramureşene s-a simţit mai acut ca aiurea apropierea orei decisive dintre cele două secole „ale noastre” (XX-XXI). Pe aici, lumea se mărturiseşte între sentinţe mistice, ceva griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri despre arde¬leni şi hohote de râs la gândul despre ceea ce ar trebui să fie un cimitir, în special cel vesel, care e unic în lume şi se află la Săpânţa.

• O fi aici ceea ce s-ar numit râsu-plânsu? Peste unele morminte – numai plânsul. Pentru că ruinătoarea colectivizare socialist-comunistă a fost pretutindeni aceeaşi, inumană, astfel că un sătean basarabean va înţelege perfect şi adânc dureros epitaful vreunui semen de-al său maramureşean: „În viaţă mult am tru¬dit/ Eu casă am avut/ Colectivul s-o făcut/ Din casă m-au alun¬gat/ La mină eu am plecat/ Boala grea nu m-a iertat”. Sau: „Vezi tu pădurea cea mare,/ Eu am fost şi-am dus mâncare/ La călu¬gări şi preoţi/ Că ei m-aşteptau cu toţi./ Iată cum s-a întâmplat/ C-am fost aspru condamnat”.

• Şi totuşi, în deja consacrata, general-acceptata ordine de sentimente vorbind, la Săpânţa Lumea Cealaltă e veselă-gaiţă, nu oţărâtă ca pretutindeni aiurea. Aici, în locul tremolo-ului unui zumzet de cor ce răzbate de după cortina de fier a Paradisului, se aude tremolo-ul hâţânat al unor chicote mărunt-sacadate. De la hohot – la chicot, strania veselie postumă e în perpetuă schim¬bare de gradaţii ale sonorităţilor sale; de la hohot şi chiar de dincolo de chicot – până la un abia-abia auzit fâşâit ca de la zborul îngerilor autohtoni cu aripile roase de asprimea şiacului ţărănesc.

• (Doar nişte aripi atotcuprinzându-ne sub umbra lor de mo¬lie-n zbor si-bemol: Timpul.)

• La Săpânţa, nu doar cioclii sunt persoane oarecum diferite de consacratele noastre apucături, ci şi destui săteni, care nu-şi mai pun întrebări de felul: „Oare Cimitirul Vesel nu e un fel de fabulă ce nu ar fi meritat să fie inventată? Oare pe-aici, noi, oame¬nii, nu ne veselim mult mai mult decât am fi realmente în stare?”

• Adică, insul cu apucături consacrate, nu oarecum dezaxate, în cimitirul de la Săpânţa se simte cam de prisos…

• Nu în toată Ţara, ci doar aici, la Săpânţa-la-ţară, hohotul de râs e ca o datorie testamentară. (Vai de steaua ta – întunecată –, destinule ce nu poţi lăsa nimic ca testament…)

• Hohot, chicot sau fâşâit abia auzit, ca şi cum calendarele ar fi gâdilate, fiecare în parte, la toate cele 364 sau 365 (cu una mai puţin decât numărul de file) subsuori ale lor.

• (Când îndrăznesc să presupun ce aş face, dacă aş auzi un hohot de râs la o înmormântare, mă ia prin fire o timiditate ca o abia sesizabilă pâlpâire de mister neliniştit.)

• Aşadar, prin Cimitirul Vesel nu poţi trece serios ca un neamţ pe care nu-l interesează, să zicem, poezia…

• Pe obeliscurile răposaţilor (unele fără cruce) – strofe din cel mai recent folclor: „Bată-te focul, taxiu,/ Ce veneai de la Sibiu…”. Cimitirul Vesel e pentru Poetul Anonim al folclorului şi pentru Inginerul Anonim al roţii, şi de la ei – la alţii, apoi de la alţii – la şi mai alţii, astfel că ideea analogiilor se tot complică, se îndepărtează de simplitatea ei cu Adam cel vechi, trecut mai întâi în soaţă-sa Eva, apoi în nepoţime – ha! ha! – zic eu, cel căruia uneori i se întâmplă să fie filozof pe câteva frânturi de timp şi de gând(emă). Ha! ha! ha! la Săpânţa, în cimitirul ca o sfidare, în care generaţii de maramoşi sucombă cu demnitate.

• Între cele două Mari Tăceri trecând, viaţa noastră, mai mult sau mai puţin râzătoare, încalcă oarecum solemnele versete şi avertismente biblice. Ha! ha! ha! sau Hau! hau! hau! Sau Bau! bau!-ul din numele lui Baudelaire, cel cu Florile răului. Sau toxicul croncănit al corbului Ed-car!-car! Poe-tic în sinea cosmică a Tim¬pului. Şi se reîntoarce, revine stră-dincoace de Infinitul pustiu, stră-dincoace, în sinea mea.

• Şi totuşi, ca în oricare alt cimitir, şi în cel zis vesel se întâmplă să se plimbe câte un ins viu ce-i are pe alţii în minte – recensă¬mânt de noi şi de morminte.

• Simbolică, neobişnuită, sugestivă gala celor 24 de ore ale Sâmbetei eternului hohot de râs. (Al Sâmbetei morţilor. Şi ceea ce s-a dus pe apa şi vinul Sâmbetei.)

• Încă un obelisc: „Născut 1901 – Decedat 1960…”. Astăzi suntem în 2010. Astfel că peste Maramureş au mai trecut 50 de ani fără un om şi, ca în Upanişade-le sanscrite, e timpul să se găsească un alt răspuns – la ce?

• Un alt obelisc. Ca multe altele, şi el fără cruce. Doar cu chipul de pictură naivă, ca o halcă de slănină ce zâmbeşte jovial. Versurile spun că răposatului i-ar fi plăcut paharul şi lumea i se arăta în roz. Blândului săpânţean lumea i se arăta în roz până în momentul în care cineva din comesenii săi îi zicea: „Ioane, şterge-ţi, dom’le, ochelarii de vin, că din cauza stropilor lui ai putea vedea lumea în roz”. Şi adevăr vorbea.

• Celălalt obelisc. „Hai, mămică, mama me,/ Pe mine nu mi-i ave./ Fă alt cocon de-i vre./ Aşa a vrut Dumnezeu/ Şapte luni să trăiesc eu…” – se mărturiseşte pruncuţul cu zâmbetul ştirb. Citesc. Recitesc. Ne-acustică, această îndeletnicire. Aici, chiar dacă cimitirul e vesel, se tace, nu că ar umbla prin superstiţii marele criminal cumpărător de tăcere, ci pur şi simplu niciun sunet nu se rupe de litere, de pumnul de litere negre ce iau contu¬rul unui graur mut de care nu se va desprinde ţipătul său… Şi totuşi, am rostit un cuvânt: „moarte”, am rostit cuvântul ăsta cu tot cu ghilimele şi gura mi-a rămas ca un sens exterior al acestui cuvânt, ca un al doilea său sens, dar exterior, nesemnificând exact ceea ce spune cuvântul „moarte”, pentru că gura mi-a rămas, mi-a rămas încă vorbitoare, precum atâtea alte ori făcându-mă să trăiesc înminunarea prin cuvânt, ca pe un nou fel de a fi pe lume.

• Şi totuşi, după cuvântul „moarte” – cuvântul următor, oricare, rostit, cât ai bate din palme (în cimitir, să baţi din palme?). Fiece cuvânt este o indirectă constatare funebră (chiar şi cuvântul viaţă, dacă e rostit sau citit aici): „Ca o creangă blestemată/ Mi a luat a mea viaţă/ Cum ai rupe un fir de aţă”, „Săracă a mea viaţă/ Cum s-a topit ca o gheaţă”. Ziceri ca nişte constatări fune¬bre ale câtorva bătăi de puls de acum câteva clipe sau chiar ale bătăii de puls din clipa aceasta care, fără a fi ameninţată cu trece¬rea – a şi trecut! Şi: „M-am topit ca o rouă/ Şi v-am lăsat lumea vouă”…

• Toţi cei plecaţi în Săpânţa de pe ceea Lume, orânduiţi în vârste inegale, dar egal împăcaţi – pruncii sau adolescenţii dra¬gostea cărora şi până astăzi mai este şi până întotdeauna va fi evenimentul pur, nealterat trupeşte, mirii care nu au avut răgaz pământesc să-şi trăiască nici prima noapte de unire şi domnul despre care deja am vorbit, cel ce avusese gâtlej prădalnic – pe scurt, toate vârstele şi toate destinele supravegheate timp puţin, timp scurt, timp mediu sau timp îndelung, de longeviv, de menajeria de destine a Zodiacului, toţi cei binecuvântaţi – odată ce s-au născut! – pre limba zidirii dumnezeieşti, toţi egali în faţa unei izbucniri de veselie, în faţa unui hohot de râs care, pe lângă ceea ce este şi ceea ce mai poate fi, ar însemna şi un fel de remiză cu disperarea.

• Sau, poate, hohotul de râs e o disperare ce trece în spasmele unei îndrăzneli dezlănţuite? Cine ştie… Oricum, ironia şi încăpă¬ţânarea ar fi ca o vocaţie paralelă a săpânţanului ce ştie (dacă e cât de cât cu carte) că de la serios la ridicol nu e decât un pas, exact atât cât e şi de la poarta Paradisului până la cea a Infernului. Adică, un fleac de pas de care să mori de râs, nu alta!

• Drept concluzie de etapă, reiese clar să râsu-plânsu (…râsu…-săpânţu!) nu e nici pe departe sinonim cu moartea ca autobiografie.

• (S-ar zice că apelez la un procedeu literar numit abatere lirică, de mine la Cimitirul Vesel vorbind: Treceam de la un obe¬lisc la altul, oarecum înfricoşat nu de moarte, ci de posibila curmare a altor şi altor revelaţii. Intuiţia, sau ceea ce ar putea fi aşa ceva, mă hărţuia prin tainicul ei imperiu al necesităţilor încă nelămurite. Timpul, ziua se mai lămurea — graţie ţâşnitoarelor jeturi de lumină prin fantele, totdeauna medievale, dintre nori. Ne bucuram, în Cimitirul Vesel, de aceste erupţii cereşti, pentru că dimineaţa acelei zile se împotmolea în vălătuciri greoaie de ceţuri eşuate pe Valea Izei ca nişte dirijabile dezumflate; zi care se anunţa cu nimic mai agreabilă decât ziua precedentă, drept efect al ploii în amestec cu o discretă cernere de lu¬mină, şi care avusese o culoare de bere.
Deci, ziua se mai limpezea. Prin risipirile de tăceri mormân¬tale – doar jeluirea esperanto a unui guguştiuc. În gând, răsu¬ceam la cotidiana vârtelniţă a verbelor. Nu trebuia să-mi dau pe faţă sufletul lacom de a spune, de a compune şi de a nu fi vesel.)

• Alte inscripţii, alte explicaţii… Difuza densitate a emoţiilor la suprafaţa lumii… „Născut în… Decedat în…” – ca şi cum cifrele ar deveni nişte con-cuvinte despre timpul din icoane, dar şi timpul din fotografii: timpul Săpânţei. Dar poate că oricare cimitir este locul unde se sfarmă trinitatea Timp-Spaţiu-Condiţie uma¬nă? Totul (în cimitir îţi poţi da seama) ar fi un amalgam de haotice nădăjduiri fără cârmă, nădăjduirile în genere însemnând o bună parte a vieţii pe dibuite. Însă oare va veni sau nu marea şi frumos absurda bucurie care să răscumpere totala, cosmica lipsă de sensuri, întru a reface necesara trinitate?
…Nimic nu se poate interpune, nimic; nici o întrebare nu se poate pune/interpune între neliniştea mea şi zâmbăreaţa lor plecare din toate vârstele omeneşti posibile, cărora, ca un provi¬zoriu factor mutagen al poeziei, li se alătură şi vârsta subsem¬natului.

• Până acum, fiece zi o aşteptam ca pe o nouă aparenţă sau poate ca pe un presentiment al unei mari semnificaţii. Aici, la Săpânţa, nu că ziua, ci minusculele clipe îmi sunt devorate de gândul voluptos la posibila declanşare a noilor revelaţii sau a reluării mai vechilor, străvechilor revelaţii – ca să dau şi eu un exemplu instructiv – una dintre care ar fi cea cu Adam-cel-fecioară/fecior sau fecior/fecioară în fecioria sa osoasă născă¬toare de femeie ca o evadare din androgin. În atare revelaţie s ar putea afla ipoteticul hormon al Poeziei, ca şi ipoteticul hormon al Sfân¬tului Duh.

• Aşadar, în urma celui mai banal îndemn – să mergem înainte! – chiar să mergem prin şi pe delirul potecilor alcătuite în labirintul voitelor zâmbete, străduindu-ne să fim cât mai fireşti cu noi înşine, fără a ne forţa vreun surâs (dacă nu avem de ce surâde), ca cel din penibilele situaţii în care am nimerit cu alte ocazii. Cu toate că, neexistând, cei de sub pietrele tombale nu au nevoie de firescul sau nefirescul nostru comportament, precum în ochii lui Dumnezeu nu există constituţiile şi oricare alte coduri de legi umane (poate că analogia este oarecum stângaci trasată, însă sunt sigur că e sugestivă…).
Astfel că un anumit număr de paşi va trebui să-l dedic dez¬robirii mele de o idee fixă. Nu ştiu care anume, însă este de necrezut să nu ai tu vreo idee fixă, preconcepută, când hălădu¬ieşte printr-un cimitir, zis vesel, introdus, presupun, în Cartea Recordurilor (Guinness) la primul şi unicul număr. Până a afla ce idee fixă mă înrobeşte, mai citesc o pereche de rime: „feciora¬şule – îngeraşule”. Sub ele, sub perechea aceasta de cuvinte româneşti intuiesc ca pe un mit al prudenţei biografiile mai tutu¬ror îngerilor (nu şi pe cele ale celor căzuţi). Deoarece, con¬form tezei Genezei, fiece om e o antiteză a îngerilor. Pentru că, în adevăr, ce a mai rămas divin în om? Poate că doar umbra sa – o întinată umbră de înger – o, da! ideea fixă ar putea fi legată anume de îngerii păzitori şi de simbolismul negativ al umbrei. Anume că, în cimitir – obsesia unei umbre a deznădăjduirii, a nenorocirii surpate în posibila durată a nesecatei eternităţi făgă¬duite, perpetuă, de-ne-oprită înfiinţare a iluziilor noastre.
Să mori de râs, nu alta…

• De la rimele reproduse ceva mai sus, îmi trec privirile de a dreapta: „Decedat în 1990…”. Acel bărbat bine, presupun, ar fi putut pleca la Tatăl-tuturor în urma unui atac de cord survenit ca urmare a spaimei care l-a cuprins pe pătimaşul de el din moti¬vul că i s-ar fi putut defecta televizorul tocmai în toiul campio¬natului mondial la fotbal, iar până la Sighet, unde l-ar putea repara, e drum şi timp de a pierde câteva meciuri. Ah, biet dis¬perat prăbuşit în sine şi în de dincolo tărâmuri, unde, unele în altele, liniştile nefiinţării se dau afund…

• Drept înainte, în faţă, ceva ce se citeşte, dar nu se comen¬tează. Cu scris pe cruce, zice o mamă către fiul ei: „Aici eu mă odihnesc,/ Braic Ileana mă numesc./ Cinci feciori am avut eu,/ Să-i trăiască Dumnezeu./ Măi, Grigă, să fii iertat/ Şi dacă m-ai junghiat/ Când ai venit din sat bat./ Că bine m-ai aşezat,/ La umbra bisericii./ Îi veni şi tu aci”. Nu comentez, ci doar îmi schimb preconceputa idee că satul care are un Cimitir Vesel ar fi putut cunoaşte faptul că din fiinţele sale câteva s-ar fi putut sinucide din dragoste nefericită, să zicem, dar nicidecum cineva nu a căzut jertfă unui supra-plus de ură care, din când în când, răbufneşte în vreo mahala sau alta…

• Drept urmare a acestui imprevizibil şi cutremurător caz de paricid, infirmul moralist al deznădejdii ar spune că nu e mare scofală să iei viaţa în serios, când dânsa te ia în tragic. „Să ştiţi, fieunde aţi fi, fiecine aţi fi, fiecum aţi trăi că niciodată nu-l veţi prinde pe Domnul de picior; chiar dacă vi se va părea că l aţi înşfăcat de gleznă, totuna veţi avea destule nădăjduiri neîm¬plinite care vor ajunge parte a sorţii ce v-a fost dată şi care, sigur, vă va fi luată”, mai zice cinicul moralist al deznădejdii, făcând-o pe foarte deşteptul, pentru ca tot el, într-un chip paradoxal, să adauge concluziv că: „Deşteptăciunea deşteptăciunilor este ega¬lă cu deşertăciunea deşertăciunilor”.

• A trebuit să hohotesc, să râd, să zâmbesc sau doar să zâmbesc a râde, însă m-a luat nu ştiu cum o politică a nostalgiilor, apoi am dat, uşor, într-un fel de metafizică, de la care mă pomenii în scepticism, pentru ca (citesc gândurile transcrise cu şase-şapte rânduri mai sus) să capotez într-un nihilism deocheat (fie el şi unul impersonal, ci unul al cinicului moralist al deznădejdii), lucruri ce mi se par oarecum inadecvate dispoziţiei şi atmosferei care ar fi să fie caracteristică pentru un cimitir, zis vesel, unicul în lume – cel de la Săpânţa. Apropo, din cauza acestei derute, renunţ la nişte versuri pe care le-aş putea ticlui cu rimele: SĂ-PÂNŢA, sămânţa, şerpânţa (doar trei rime perfecte) şi cu o mul¬ţime de rime niţel imperfecte: adeverinţa, alcătuinţa, biruinţa, bunăvoinţa, catrinţa, căinţa, cerinţa, chibzuinţa, circumferinţa, conferinţa, consecinţa, credinţa, cunoştinţa, cuviinţa, dorinţa, elocinţa, făgăduinţa, fiinţa, folosinţa, iscusinţa, îngăduinţa, juruinţa, locuinţa, năzuinţa, neputinţa, nesăbuinţa, pocăinţa, privinţa, putinţa, recunoştinţa, referinţa, sentinţa, silinţa, sârgu¬inţa, suferinţa, făgăduinţa, umilinţa, voinţa – acestea şi încă altele vreo 15-20 rimând cu SĂPÂNŢA. Lungi epopei s-ar putea ticlui şi cu rimele de final ce ar armoniza cu numele săpânţenilor – Pătraş, Big, Stega, Pop, Braic… –, însă îndeletnicirea nu ar fi dintre cele mai originale. În ce mă priveşte, când aud de dicţio¬narul de rime, sunt suspicios ca bătrânii totdeauna aproape siguri că, în orice li s-ar spune, deja li se ascunde adevărul. (De ce, la vârsta mea, nu m-aş gândi şi la tihnita, abia şoptita noastră gene¬raţie ca la un inevitabil boom al bătrânilor adormiţi şi ei, la timpul lor, într-un chicot sau într-un veritabil hohot de râs?)

• La o adică, de ce nu s-ar hohoti şi aici, la Săpânţa? Că doar, totdeauna în marea noastră bucurie (atunci când se întâmplă s-o avem) există subtextul unei dorinţe secrete de catastrofă – ar mai fi una din judecăţile noastre care e, fireşte, neimportantă, ca şi toate celelalte judecăţi întemeiate pe Judecata de Apoi, prin care avem a trece, ţinând minte că râde bine cel ce râde la urmă.

• Astfel că, precum spuneam-scriam, pe aici lumea se măr¬turiseşte între sentinţe mistice, ceva griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri despre ardeleni şi hohote de râs la gândul despre ceea ce trebuie să fie un cimitir…

• O fi aici ceea ce s-ar putea înţelege prin râsu-plânsu? Sau… râsu…-săpânţu? Peste unele morminte – numai plânsul. Şi blestemul. Dar şi bunătatea, generozitatea întru dăinuire prin moştenire: „Cât pe lume am trăit/ Bine am găzduit/ Am ţinut şi vaci şi oi/ Dar acum vă las pe voi/ Grigore nepotul meu/ Dee-ţi bine Dumnezeu/ Să găz¬duieşti în locul meu”. (Pop Ileana-Petrenjel, 1897-1982).

• Iar prin totalitatea epitafurilor pe care le conţine, renumitul cimitir de la Săpânţa poate fi „citit” ca o fascinantă nuvelă existen¬ţialistă la persoana întâi, dar, încă din anii ’30, transmisă prin „gura altcuiva” şi anume – a meşterului Ion Stan Pătraş. Doar meşter? Nu, ci artist-naiv total, mânuitor de daltă, penel, dar şi de condei poeticesc. S-a stins şi domnia sa, văleatul 1977, îndelet¬nicirea-i rămânând în grija şi priceperea unuia dintre învăţăceii săi, Dumitru Pop, zis Tincu (n. 1955). Deie-i Domnul viaţă lungă.

• Ar mai fi de concretizat, însă, că atunci când „le iese moartea în faţă”, când „moartea-i scoate din lume-afară” (tot din epita¬furi cetire), nu toţi săpânţenii merg la „cel vesel”, pentru că locali¬tatea mai are încă alte trei „locuri de veci”: un cimitir vechi greco-catolic, altul adventist şi rămăşiţele unui cimitir evreiesc. Lumea mare se interesează, bineînţeles, anume de cimitirul parohial, zis vesel, din Săpânţa, sat populat de circa 3500 de maramureşeni. Eu unul, însă, acum vreun trei decenii, răsfoisem o Monografie sentimentală a cimitirului vesel de Pop Simion. Ulterior, aflai că, în 1991, a fost editată lucrarea franco-engleză Le cime¬tiиre joyeux/ The merry Cemetery. Iar anul trecut, Bruno Maz¬zoni, profesor universitar italian, a publicat prima ediţie ştiin¬ţifică a inscripţiilor de pe crucile Săpânţei: Le inscri¬zioni parlanti del cimitero di Săpânţa. Însă temeinicul lucru ctitorit de meş¬terul-artist Ion Stan Pătraş are încă a fi cercetat, pentru că, pre¬cum scrie dna Florica Dumitrescu: „Acum, când corpus-ul inscrip¬ţiilor de la Săpânţa este editat, se aşteaptă contri¬buţiile folclo¬riştilor, ale etnografilor, ale sociologilor, acestea, odată corobo¬rate cu cercetarea actuală, pe tărâm lingvistic, vor putea duce la alcătuirea unei monografii generale a cimitirului vesel”.

• În fine, reiese că, pe la Săpânţa, lumea se mărturiseşte nu doar între sentinţe mistice, griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri şi hohote de râs; lumea se mărturiseşte şi întru ştiinţa folclorului, sociologiei, etnografiei, filologiei etc., fără de care, spuneam, nu poate fi deplină ideea, cugetarea despre ceea ce este, cum este, de ce este cum este un cimitir, în special cel vesel, care e unic în lume şi se află la Săpânţa, în Maramureş, unde se simte mai acut ca aiurea apropierea decisivelor ore dintre viaţă şi eternitate.