Spații culturale nr. 12 (1)
PAMFLET
Ancelin ROSETI
Peripeţiile Bocordonanţei 63
sau
soarta poetului Virgil Diaconu
Ţară a bătăii de joc şi-a enormităţilor, a paradoxurilor ce frizează ridicolul şi-a formalismului de scursură, a ipocriziei cu luciu şi a derizoriului apretat, a cinismului cu botine roşii şi a indiferenţei crase, România, ajunsă într-o situaţie social-politică fără precedent în istoria sa, România, mama şpăgii şi-a sforilor, mama parveniţilor şi-a impostorilor, România, ocupanta locului întâi, în Europa (şi probabil şi în lume!), la analfabetism şi ultima în topul inteligenţei ― şi asta în ciuda mult trâmbiţatei materii cenuşii autohtone (dar iată că, în oglinda europeană, mioriticul chip românesc se vede cu totul altfel!) ― îşi dă din nou în petic, punând în praştie, după principiul „stai aşa, nu mişca!”, prin servantul său Milică, Ordonanţa 63/2010. Această Ordonanţă-minune ― făcută după urechea şi mintea cabinetului, şi scrisă, probabil, de cineva care a avut habar, totuşi, de toate literele alfabetului, pe dezveliţii genunchi turistici ai Lenuţei ― are ca ţintă (cică!) eficientizarea instituţiilor publice locale. Ca şi cum Hopa Milică spaima-crizei şi mare mântuitor de buget n-ar fi ştiut că aceste instituţii publice sunt parazitate de tot felul de muhaiele clientelare şi de preafericiţi sinecurişti, de înalte feţe pupincuriste şi de mult prea smeriţi lingăi, de abracadabrante licitaţii şi de contracte umflate cu binecunoscuta pompă balcanică, s-a făcut că plouă torenţial şi-a continuat să bată coasa-n gură şi să fluiere-n direct, „puşca şi cureaua lată”, lăsând în seama administraţiei locale mătrăşirea angajaţilor, aplicând criteriul „că aşa vor muşchii noştri”.
Pusă în operă, la Piteşti, această Ordonanţă l-a lăsat pe drumuri, cu numai trei ani înainte de pensie, pe scriitorul Virgil Diaconu.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, director al revistei „Cafeneaua literară”, om de cultură şi scriitor important, cunoscut în ţară ― spre deosebire de creierele luminate ale municipalităţii piteştene, şi nu numai, nişte celebri anonimi aduşi în jurul ciolanului de bâlciul politic, personaje de care n-au auzit nici dracu’ şi nici mama dracului ― Virgil Diaconu era foarte eficient în ceea ce făcea. Dovada acestui lucru este chiar titlul de Fiu al Argeşului, care i-a fost conferit, în anul 2007, de către Consiliul Judeţean Argeş. Şi fiindcă România este aşa cum am răstignit-o mai sus, iată că, astăzi, ştabii locali piteşteni îşi hulesc fiul, dându-i flit şi aruncând cu Ordonanţa după el, pe motiv că ar fi ineficient şi risipitor.
În ţara lui Cremene, acel care, până mai ieri, purta laurii cetăţii pe frunte devine, peste noapte, piaza rea, paria societăţii, cauza tuturor metehnelor naţionale. Şi cum municipalitatea nu poate sta de lemn tănase, iat-o că-şi scuipă de trei ori în sân, în conformitate cu prevederile lăutăreşti ale Ordonanţei, şi-şi leagă fiul la stâlpul infamiei ― că doar nu de cultură şi educaţie, de învăţământ şi de sănătate are nevoie ţara, ci de bengale inginerii financiare, de inedite numere de iluzionism fiscal, de ample curcubeie electorale şi de sprinturi transpartinice menite a aduce îmbogăţirea înainte de ivirea zorilor, de uriaşe slalomuri legislative, de cumetrii şi hore contra-naturii, de fiţe de Buftea şi de tot felul de neica nimeni care să taie şi să spânzure, după cum vor muşchii lor.
Gata! Guvernu’ lu’ Hopa Milică şi-a Lenuţei din Pleşcoi a făcut săpături adânci şi-a găsit, în cele din urmă, acţionând pârghiile piteştene, cauza ineficienţei administrative şi-a crizei economice româneşti: leafa poetului Virgil Diaconu ― ea poticnea gălbejind până la icter bugetul. Din pricina ei nu reuşea secundul-prim-Milică să cauterizeze cangrena naţională şi să pună ţara cu prova-n val.
Probabil că vor urma şi alţi scriitori, şi alţi artişti care vor fi aruncaţi peste bord, fără colac de salvare, întru propăşirea neamului, că doar datorită lor ţara a eşuat în stânci. Şi atunci să vezi cum piese de teatru în care au fost distribuiţi opt actori se vor juca numai în patru, sub incidenţa bocordonanţei 63.
Să se fi răsturnat, oare, căruţa cu proşti a Europei, chiar aici, pe tarlaua mioritică? La această întrebare ne va răspunde, cu siguranţă, posteritatea.
