Spații culturale nr. 89 (9)

Ionel POPA

O NOUĂ LECTURĂ A ROMANULUI ION

Ne oferă Mihai Petre în Liviu Rebreanu, ION, un roman în cinci lecturi, Ed. Şcoala Ardeleană, 2022. Titlul parafrazează pe cel al lui Ov. Crohmălniceanu, cinci prozatori în cinci feluri de lectură (C.R., 1984). Justificarea noului demers critic asupra romanului rebrenian este dată de motoul din Umberto Eco: Orice operă de artă… este în mod substanţial deschisă unei serii virtual infinite de lecturi posibile.
Mai întâi să notăm câteva propoziţii din În loc de prefaţă, de autoprezentare a noii lecturi a romanului: […]propunem o lectură integrală [cam contrazice motoul!] a romanului Ion, un tip de lectură superior celei standard care duce la o comprehensiune mai mult sau mai puţin satisfăcătoare a textului…,fiind interesată de ce se întâmplă. Cea integrală tinde spre maxima fidelitate a restituirii sensului, fiind mult mai atentă şi circumspectă, cu o atitudine critică faţă de text, dorind să clarifice ce şi cum (s.a.). Autorul cărţii e convins de utilitatea demersului său critic: Noutatea interpretărilor propuse romanului Ion, valorificarea în alt plan a achiziţiilor criticii şi teoriei literare, accesibilitatea ideilor şi pertinenţa concluziilor noastre, toate sperăm că vor asigura cărţii atributele unei abordări utile. Autorul are în vedere, în primul rând, pe tânărul cititor.
Lectura integrală a romanului e făcută din cinci perspective tematico-structurale: a pământului, a cronotopului, a verbului, a simbolurilor, a funcţiilor, proceselor şi relaţiilor dintre personaje. Titlul, în formulare dezvoltată, a celor cinci perspective de lectură indică conţinutul demersului analitic asupra romanului. Fiecare capitol, un mic eseu, e precedat de un preambul care, într-o formulare generală, prezintă subiectul capitolului.
Analizând Pământul ca topos şi semnificaţii (mitologice, naţionale, morale, psihologice ) criticul aminteşte de intenţia lui Rebreanu de a scrie o trilogie a Pământului. Din păcate, din varii motive, romancierul realizează doar Ion şi Răscoala, nemairealizându-l pe cel cu subiectul plasat în Bucovina. Criticul scapă prilejul de a menţiona că neîmplinirea planului este o pierdere pentru literatura noastră. După primul capitol, în mod logic, urmează capitolul doi Lectura cronotopului, care dezvoltă şi argumentează două probleme: implicarea funcţională şi simbolică a spaţiului şi timpului, cu toate chipurile lor de înfăţişare, în structura şi semantica romanului.
În Ion, roman realist, pământul nu-şi pierde atributul de personaj mitologic. În virtutea statutului lui de mitem, chipul său complex, cu care e prezent în roman, incumbă sensuri istorice, sociale, morale şi de metafizică şi psihic abisal (în Pământ îşi dau mâna viaţa şi moartea). Ilustrative sunt, de pildă, secvențele: cositul, sărutul pământului, morţii, toate având în centru pe Ion. Analizând chipurile şi semnificaţiile pământului şi ale relaţiilor personajelor cu el, criticul pune în evidenţă o trăsătură importantă a demersului creator al lui Rebreanu: antropomorfizarea pământului şi a cadrului fizic.
Foarte minuţios elaborat analitic, prin urmare util, este capitolul Lectura verbului a fi şi a avea. Perspectiva propusă este cale spre psihologia şi caracterul personajelor, motivate social şi psihologic. În mod vădit, criticul ocoleşte speculaţiile psihanalitice care, nestăpânite, de multe ori alunecă în discursivităţi alambicate şi de prisos.
În Lectura simbolurilor, autorul cărţii despre Ion insistă nu asupra simbolurilor devenite clasice prin demersul critic anterior, ci pe înţelesul simbolic a unor situaţii în care e implicat Ion ori alt personaj. De asemenea, inventariază simboluri peste care exegeza rebreniană a trecut: prezenţa simbolică a broaştelor, muştelor, câinilor, cocoşilor, anumite unelte ale muncii ţăranului (coasa, sapa, secera) şi alte obiecte (car, căruţă, brişcă, caleașcă). Atent, criticul notifică importanţa momentului şi a locului folosirii de către romancier a acestor simboluri.
Vechea exegeză a acordat mare atenţie vocii şi vorbirii personajelor ori ochiului şi privirii (v. PS, Mihai Petre comentând romanul Ion).

Gina ZAHARIA

în liniștea mea…

în liniștea mea sunt câteva ierburi amare
niște faguri
pentru stupi visători
și vreo șapte gânduri amazoniene

toate mă recunosc după noianul de întrebări
ale amintirilor cu iubire
mai puțin când dau de la stânga la dreapta
pânzele de tăceri

însă mereu am știut că mă ții de mână
chiar și atunci când te strig și te cânt
te alint și te trăiesc
în uitare

***
e un alt mai iubite
coboară dintr-un calendar de pelin și-și varsă norocul
la răspântii
din când în când își așază ochelarii mai bine
prin ei vede puiul de ciocârlie din pădurea cu tigri
și alte minuni
și piramida cu flăcări
despre care de mult n-a mai amintit nimeni…

și e dimineață iubite
gândurile strănută într-un ceas de viori
în fiecare oraș e o statuie cu noi
te zăresc dăruindu-le flori
povestește-le despre fulgerul acela care te zdrobește de cer
și te face călăul ploilor

așa că mai lasă-mă să țes pe nisip
zodii și niște păreri
să înțeleg de ce suspină valurile când fac mătănii
după furtună
ca un descântec de platină
pe cămașa timpului nostru

Petre ISACHI

Cristea Cristinel ALEXIEVICI, un poet al trăirii întru iubire
sau poezia se afirmă și se neagă în același timp

Nu poți să nu te întrebi de ce poetul născut într-o noapte de noiembrie – macedonskiano-eminesciană -, în frumosul, fermecătorul și înțeleptul oraș Piatra-Neamț, într-o casă veche de o sută de ani de pe strada Ion Creangă, debutant la 17 ani, un melancolic eminesciano-bacovian, incurabil, și-a început primul poem cu versul: Mă-ndrept spre pădure?! Conștient, probabil, de polivalența simbolului, C.C. Alexievici – a publicat peste 20 de volume de poezie, uitând că nu numărul volumelor conferă valoare unui scriitor? – face din acest simbol polifonic, transfigurat în mitologia lumii, în basmele cu eroi solari de tipul lui Făt-Frumos, dar și în capodoperele unor Vergilius, Dante, Eminescu etc., un topos inițiatic, care-i reconfirmă crezul: viață pentru viață, dar și semnele și nodurile inconștientului și ale angoaselor existențiale, omniprezente în naratiunea omului etern. Scriitura poetului nemțean confirmă implicit viziunea romantico-expresionistă, prestigiul confesiunii sincere, al dialogului interior interogativ, prioritatea sentimentului, specific moldovenesc, și gustul autoreferențialității, literelor scrise în inima mea etc. Pentru a vă face o idee despre pluralitatea esteticilor, poeticilor și a poieticilor, din cele trei volume ce au ajuns întâmplător, la redacția Revistei de cultură 13 Plus, îmi dați voie să citez din vol. Laurii sunt veșnici, 2022:
Soarele cu dinți se-arată/ Printre nori, pe strada mea,/ Și vecinele, și ele,/ Pe la geamuri, la cafea!// Doamna Gâlcă lângă poartă/ Face semn să… Vino-ncoace!,/ Carmen strânge-o frunză moartă,/ Ca să aibă ce mai face!// Florentin, la doamna Stanei,/ Face țăndări pentru foc,/ Ea le arde-n loc de lemne,/ Ca să n-aibă el noroc!// Domn Dorel visează vremuri/ Din trecut, cum iarăși vin,/ A văzut el o formulă,/ Au scos ăștia un vaccin!// Doamna Nuță iar se teme/ Că va îngheța de frig,/ Cumpără într-una lemne,/ Tocmai de la Pipirig!// Mulți copii erau, odată,/ Astăzi cine să-i mai vadă?/ Doar mașini la orice casă/ Poți să mai zărești pe stradă!// Tot bătrânii ies afară,/ Chiar de norii fulguiesc,/ Cei mai mici de la computer,/ Cu greu se mai dezlipesc!// Soarele, de după munte/ A apus, apare-o stea!/ S-a mai dus pe nesimțite,/ Înc-o zi pe strada mea! (O zi pe strada mea).
Eliberarea de canon/ normă – nu întotdeauna uitată de Cristea Alexievici – ar trebui să fie condiția poeziei, care, se știe de când istoria literaturii, nu se naște din poetici, ci poeticile decurg, se ivesc, din poezie. Respingerea legiferărilor și a canonizărilor literare echivalează cu refuzul radical al epigonismului, al imitației superficiale, al clișeelor, al repetiției și stereotipiei estetice. Poetul autentic, spre care tinde nemțeanul C. C. A., ar trebui să fie inimitabil, prin urmare, aparent fără maeștrii și fără descendenți, capabil însă, să polemizeze cu o întreagă literatură, așa cum o face autorul capodoperei Luceafărul sau cel al poemului Noapte de decemvrie, ori al poemului Riga Crypto și lapona Enigel etc. În ansamblu, cele trei volume de poezii – opus XV; opus XX; opus XXI – configurează eterna opoziție: literatură vs. poezie, sugerând sensul circular al întoarcerii poeziei la specificitate, prin revendicarea noutății și a originalității, desigur, o frumoasă utopie romantică. Citez din Sol de pace – opus XV, 2021:
Ce-ai mai putea să zici simțind deodată,/ O furnică tare șmecheră,/ Urcându-se, încet, încet,/ Pe spatele tău gol,/ Făcând piruete mângâitoare/ Pe umerii rotunzi, pe gât,/ Apoi intrându-ți pe-o ureche/ Și ieșind pe cealaltă,/ Împiedecându-se ore în șir pe sânii treji de sete/ Și ducându-se așa-ntr-o doară, la vale/ Spre rădăcini atavice de Eva?/ Ai deschide ochii,/ După ce ai muri de câteva ori/ De atâta viață și m-ai întreba ce a fost?/ Eu ți-aș gâdila lobul urechii cu limba/ Și ți-aș șopti că a fost ascunsă/ Și frumoasa mea limbă spirituală! (Limbă spirituală).
Punctul final al recuperării poeziei în viziunea autorului volumului Apropierea de Absolut, 2022, ar fi revenirea la puritatea poetică originară, anterioară oricărei culturi. Desigur, o utopie ca atâtea altele! Scriitorul nemțean preferă autenticitatea trăirii, a experienței lirice directe. Este un poet existențialist, care-și invită profesoral-prietenește, lectorul: să citești în tine și în cartea naturii, să înțelegi că noutatea în poezia contemporană, echivalează cu insolitul și bizarul, cu straniul și surpriza eternă:
Nu contează zorzoanele/ Pe care le pui într-o carte,/ Cuvântul și versul îi împarte/ Pe cei pe care îi iubesc amazoanele!// Nu strălucirea culorilor reale/ Va face ca o carte să nu fie uitată,/ Ci o poezie minunată,/ Pe care o dedici iubirii tale!// Nu mă încântă vraja materială,/ Ochii tăi au o culoare ce mă subjugă/ Și am la tine o singură rugă,/ Să nu mă scoți niciodată din boală!// Nu contest faptul că banul e bun,/ E bun în lumea lor și nu a mea,/ Eu iubesc și sunt iubit de către o stea,/ Ce altceva m-ar face, de fericire, nebun?! (Nu! – din ciclul Alfabetul).
În cele trei cărți, poetul nemțean transfigurează cele trei tipuri fundamentale ale iubirii, cu rădăcini în Platon, Aristotel și Noul Testament. Predominantă în scriitura lui Alexievici, mi s-a părut a fi filosofia lui Platon din Banchetul, în cele patru ipostaze erotice legate de valoarea binelui și a frumosului: iubirea ca întregire/ sufletul-pereche; iubirea ca reflexie a frumuseții totale: trup, suflet, caracter; iubirea – conexiune cu Absolutul; iubirea ca dezvăluire a Omului în integralitatea moral-spirituală. În complementaritate este transfigurată și iubirea aristotelică – formă superioară a prietenei și a binelui pentru aproape/ philia, dar și iubirea agape bazată pe comuniune consfințită și de biserică. Lirismul eclectic al volumelor este potențat și de problematica transfigurată, ce se vrea exhaustivă: viața, femeia, erosul, thanatosul, timpul, visul, frica, dorul, lumea ca bal mascat, așteptarea, frumosul, mitul, sufletul (bun la toate, cum spunea Marin Sorescu), strada, Dumnezeu, fericirea, anotimpurile, diaspora, urâtul existențial etc., încât, volens-nolens, lectura celor trei cărți – se pare reprezentative pentru Opera lui Cristea Cristinel Alexievici – amintește de afirmația tranșantă și paradoxală a lui Mallarmé: Literatura singură există…, cu excepția a tot ce există… Fascinația absolutului pune, în mod fatal, literatura sub semnul absurdului și al eșecului inevitabil, încât de ce să mai scrii, dacă totul este absurd și inutil, dacă literatura nu răspunde la nici una dintre problemele fundamentale ale omului/ cetății?
Estetica, poetica și poietica scriitorului nemțean își află rădăcinile în finalitatea fără scop practic/ kantiană, care impune, preponderent, cunoașterea de sine și prin sine:
Am alunecat pe panta care mă ducea/ În sus/ Și am căzut până în vârful ei,/ Dar de acolo nu m-am mai putut urca și am/ Căzut iar și mai sus,/ Până ce am străbătut universul de la un capăt la altul!/ Plin de praf,/ Praf de stele,/ M-am întrebat ce caut printre ele?/ Atunci te-am văzut pe tine,/ Minunată,/ Fermecătoare,/ Plutind pe jilțul tău de aur/ În raiul lumilor făurite/ Din cuvinte neasemuite!/ Erai atât de sus și atât de frumoasă!/ Mi-am dat seama că oricât aș cădea,/ Chiar oricât m-aș urca,/ Nu voi ajunge niciodată la tine,/ Poate doar atunci când,// O mână întinsă mă va duce iar/ În brațele tale!/ Ești imposibil de frumoasă,/ Femeia visurilor mele!! (Laurii sunt veșnici – Coloana vertebrală).
Cele trei volume: Sol de pace, Apropierea de absolut, Laurii sunt veșnici exprimă implicit și, uneori, explicit conștiința tragică a existenței aflată în derivă anarhică și nihilistă. În acest sens, Cristea Cristinel Alexievici se dovedește un poet al cetății, pentru care, tocmai acum, în momentele grele ale vieții – război, mizerie morală, catastrofe naturale, pierderea identității, căderea în animalitate, haos interior etc. -, nevoia de poezie/ arte, de frumos, bine, Dumnezeu, iubire, prietenie, comunicare, respect etc. se impune cu necesitate. Insist pe acest aspect existențial, pentru că personal nu cred în opinia lui Tieck: Când toate au fost pierdute, literatura nu mai poate salva nimic. Dimpotrivă, credem noi. Salvează iluzia, speranța – o altă denumire a libertății interioare -, filosofia, religia, mitologia etc.. Altfel, nu se explică de ce după universul concentraționar, produs de geniul rău al Istoriei – comunism, nazism, neocomunism etc. – poezia a renăscut împotriva obiecțiilor heteronomiei, obiecții ce sunt tot mai radicale. De pildă, literatura/ artele create de inteligența artificială…
În viziunea scriitorului C.C. Alexievici, poezia este cu adevărat necesară existenței, numai dacă o prefacem într-un act de viață, așa cum au procedat Lautréamont, avangarda, suprarealiștii, expresioniștii etc. Prin urmare: câtă trăire, atâta poezie/ literatură:
Ești atât de frumoasă încât/ Păsările se opresc în zbor să te admire!/ Și chiar te fotografiază!/ Luna dă cap în cap cu soarele uitându-se la tine,/ Dumnezeu privindu-te,/ Uită să dea o nouă pagină a lumii,/ Istoricii spun că nu există ere,/ Până și firele de iarbă te iubesc!/ La toate acestea, cum crezi că eu,/ – sărman muritor – / Aș putea rezista farmecelor tale,/ Femeie de care s-a mirat chiar Dumnezeu/ De cât de frumoasă te-a făcut!?/ Ce cauți tu în viața mea?/ Sau ce-am căutat eu când te-am chemat în ea?/ Am luat-o ca pe o glumă atunci,/ Acum realizez că ești singura ființă/ Care m-a cucerit într-o secundă!/ Trăiască Dumnezeu!/ Fiindcă mi-a trimis muza cea mai frumoasă!/ Aș putea să scriu despre tine zi și noapte!/ Dar mai bine să iubesc totul în tine,/ Zi și noapte…!/ Tu când o să mă chemi iar acasă?! (Minune – Apropiere de Absolut). Poetul nemțean nu crede în moartea poeziei, deși tendința generală este de a proclama superioritatea incontestabilă și tiranică a valorilor heteronome asupra literaturii. Aceasta înseamnă subordonarea poeziei/ artelor față de necesitățile sociale și față de condiționările istorice. Se insistă pe motivarea finalistă: scop – util-social sau inutil, poezia – obiect de lux? Și seria interogațiilor dilematice poate continua: scriem pentru popor sau pentru elită? Să fie oare literomania constant încriminată și ridiculizată din cauza unui complex social anti-literar? Este poezia operă de amatorism și diletantism nerentabil, ne întreabă adepții economiei de piață? Dacă dintr-un motiv sau altul, poezia devine rentabilă apare imediat reacția estetică împotriva literaturii-marfă, mercenare, de masă, de consum, împotriva paraliteraturii și subliteraturii. Am reamintit cele de mai sus cititorului, tocmai spre a revela prin antiteză, ars poetica lui Cristea Cristinel Alexievici:
Clipe sunt versurile acestea,/ clipe de gânduri și simțiri./ Modeste, dar cu focul lor,/ de neatins, de neînțeles!/ Ce-ar fi fost dacă aș fi lăsat goale/ paginile acestei vieți?/ Așa-i că le-ar fi fost frig? Voi continua să răspund/ în clipele și paginile care vin!.
Poetul nemțean născut pe strada Ion Creangă (nimic nu este întâmplător în destinul nostru) nu are obsesia neantului (rezultat al abolirii realului), nu crede în moartea vie a literaturii și implicit a cărții albe, ce caută un centru alb de unde ar putea ieși toate textele posibile, încât continuă, cu optimism macedonskian, să perpetueze romantic și simbolic, apropierea de Absolut. Inspirația poetică se ivește/ irupe din propriul său neant, de acolo de unde pare că nu există, încât, aparent paradoxal, poezia scrisă de Cristea Cristinel Alexievici, trăiește din și prin propria sa negație. Asociațiile cu metafizica vidului, absenței în sensul Tao și a altor doctrine tradiționale, a asociației plinului și golului, specifice imaginației chineze; toate împreună potențează nonliterarul și naște scriitorul fără literatură, cel ce scrie fără nimic preconceput – plan, stil, sens, filosofie, doctrină, scop etc. –, pe care autorul vol. Apropierea de Absolut, îl neagă, mai ales, practic:
De ce nu m-am născut în altă zodie?/ Îmi văd păcatele și-mi pare rău,/ Că uneori mă port ca o jigodie/ Și simt cum mă mai bate Dumnezeu!// De ce nu-s pește, leu, săgetător?/ De ce sunt scorpion îndrăgostit?/ Din tot trecutul meu, spre viitor,/ De ce o să iubesc la infinit?// M-am săturat să tot trăiesc intens/ Vreau să fiu nesimțit, nesimțitor,/ Să nu știu ce se-ntâmplă-n Univers/ Și nici ce va mai fi după ce mor!// Dar știți, este o zodie beton,/ Știu tot și prevăd tot și iubesc tot,/ Sunt și frumos și bun și galanton/ Si-mi place orice carte de tarot! (Zodia tace? – din Ciclul ALFABETUL).
Să se fi gândit poetul nemțean – Din tot trecutul meu, spre viitor, – în autoportretul în palimpsest, din poemul Zodia tace? la tăcerea blagiană convertită în limbajul și poetica tăcerii? Ar fi, subiectiv vorbind, o direcție neoexpresionistă fertilă pentru viitoarele clipe și pagini care vin. Este știut: liniștea, tăcerea, murmurul indistinct sunt recunoscute ca realități supreme. Valorizarea tăcerii își află rădăcinile în poezia sacră, în abisul insondabil al Divinității – inefabilă, enigmatică, izvor când de tăcere înspăimântătoare, când de mesaje intraductibile. Esoterismul expresiei divine, spre care pare să se îndrepte poetul Cristea Cristinel Alexievici – conștient în sinea sa, de moartea cuvântului- este atestat în brahmanism, doctrina Yoga, daoism, orfism, dar mai apropiată de sensibilitatea nemțeanului este mistica tăcerii din creștinism (ortodoxism, catolicism etc.), unde inexprimabilul este simultan, extatic și apocaliptic – mod poetic de a alunga zgomotul van al cuvintelor, cum a intuit la vremea lui, Sfântul Augustin.
Necesitatea de a vorbi pe tăcute (Aristotel) ar putea fi viitoarea poetică a lui Cristea Cristinel Alexievici, poetul care știe, prevede și iubește Tot. Dialogul interior al sufletului cu el însuși, inhibiția în limbaj a gândurilor, stărilor, sentimentelor etc. l-ar putea determina pe poetul nemțean – băgat în seamă, estetic vorbind, de critici de referință, precum Cristian Livescu, Lucian Strochi, Ioan Holban etc. – să îmbrățișeze poetica blagiană: Mut tălmăcești toate semnele. Admirabilă mi se pare credința scriitorului din Piatra-Neamț, în poezie, în cuvânt, în scrisul său și în autoritatea estetică a predecesorilor: Eminescu, Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu etc.

Cristinel Cristea Alexievici, SOL DE PACE, Poezii – opus XV, Editura Crigarux, Piatra-Neamț, 2021; LAURII SUNT VEȘNICI, Poezii – opus XX, Editura 24 ore, Iași, 2022; APROPIEREA DE ABSOLUT, Poezii – opus XXI, Editura Timpul, Iași, 2022

Nicolae TEOHARIE

cititorul

trag o linie sub ploile de toamnă. adun și-mi iese
o lacrimă de noiembrie. în lacrimă locuiesc: păsările,
un pisoi mort, omul din lună și vântul.

trag o linie sub cărțile citite adun și-mi iese
portretul unui traficant de realități.

frecventez singurătatea și citesc. frecventez ciudățeniile
și viciile minții și citesc până ajung pe o mică planetă.
mobilez haosul și numesc planeta ce se mișcă în capul
meu planeta felida. e rotundă și plină de pisoiași.
doctorii de cap văd acolo o mică depresie.
cei din fizica minții văd un mic infinit, reversibil.

în sfârșit, o gramatică voioasă m-a aruncat în lumea
pierdută, adică lovit de o metaforă șuie am ajuns în lumea
aceea dinaintea timpului și când timpul a trecut pe acolo
eu eram deja cu pisoiașul în brațe, o noutate pentru univers,
un punct ce se mișcă în câmpia răsăriteană.

i-am spus-o și profesorului de fizică, i-am spus-o și profesorului de cuvinte
pe urmă, după niște ploi, prin care trecea o femeie,
ei s-au împușcat.
i-am plâns, un plâns mic, ultim, rural.
s-a dat și la televizor, nu treaba cu împușcăturile,
ci partea cu pisoiașul adormit pe o carte deschisă.

nu-s sigur

băusem un vin roșu, revoluționar, într-o crâșmă
de-a lor, proletară și nu-s sigur
când îmi crescuse părul de se pierduse în țara aceea
îndepărtată și părinții mei obosiseră
să se tot întoarcă după el.

luna de pe cer se ascunde în balta din fața
blocului, dar nu-s sigur
că e aceeași lună pe care balta o scuipă,
ca pe o rană a apei, în fereastra mea.

cei din familia noastră au hotărât să nu mai
folosim diminutive, așa cum procedam noi,
ca să nu jignim,
dar nu-s sigur că după aceea bunica mea,
maria nan, a avut o moarte fără diminutive.