Spații culturale nr. 13 (3)

Raţiunile inimii

Florin DOCHIA

Şi Nobel-esse oblige… Cine câştigă războiul sfârşitului lumii?

„Copiii erau obligaţi să cânte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cât era ţara mai prăpădită, se mai adăuga câte o strofă.” Herta Müller

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am primit nepregătit anunţul premiului Nobel pentru literatură pe 2010. Mai eram încă sub influenţa efuziunilor (şi exuviilor…) sentimentale dictate de premiul din anul anterior, jumătate pentru patria ei şi jumătate pentru patria noastră, dacă e să mă iau după http://fr.wikipedia.org (2009: Herta Müller Allemagne/Roumanie, écrit en allemand) sau http://it.wikipedia.org (2009: Herta Müller Germania/Romania, Tedesco), şi de ce să nu mă iau, că-s singure, rudele noastre de „geantă latină”, care ţin cont de oarece amănunte cel puţin biografice, nu neapărat esenţiale. Măcar jumătatea asta, pe care aş compara-o cu umbra celui ce merge dimineaţa spre apus, adică maaare, dar cam fără substanţă, m-a putut duce cu gândul la alte întâmplări cu Nobelul, fie de genul Elfriede Jelinek sau Pearl Buck, fie, ca să dăm Cezarului ce vrea el, precum Imre Kertész, Halldór Laxness, Karl Adolph Gjellerup, Henrik Pontoppidan sau, premier parmi ses pairs, Sully Prudhomme. Iertare pentru un posibil cinism, fii sigur, cititorule, că e cinstit, e ca un pansament pus la o rană mortală. Alină, dar nu vindecă. Că jumătatea asta chiar e o realitate o argumentează prezenţa doamnei HM pe plaiul mioritic dâmboviţean, la invitaţia Humanitas-ului, proaspăt deţinător al drepturilor (cumpărate de la Polirom), ba chiar în faţa unei săli arhipline a Ateneului Român. O sală care a aplaudat entuziast tocmai atunci când, zâmbind, şvăboaica din Niţchidorf „mătura pe jos” cu editorul ei – acesta din urmă, adesea, cel puţin nepoliticos – surprins cam cu pantalonii-n vine. Şi un public masochist, desigur, atâta vreme cât tocmai despre hainele lipsă ale supuşilor „împăratului” era vorba când el se exubera. „Dacă facem o comparaţie între România şi alte ţări est-europene cu acelaşi sistem politic – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi RDG – observăm că în mai toate ţările cei care au spus ceva au fost mai mulţi. În România, dacă vorbeşti despre disidenţă, n-ai ce să spui. N-a fost disidenţă organizată. Au fost doar câteva cazuri individuale – Radu Filipescu, preotul Calciu-Dumitreasa, la vremea sa Paul Goma… Au fost lăsaţi singuri. Cine i-a sprijinit? În alte ţări au fost mişcări disidente, au existat scrieri samizdat. În România – nimic. Cine a ridicat capul a fost lăsat singur.” Şi aşa mai departe… Cum să nu fii de acord cu Simona Sora (Dilema veche)? „Între viaţa literară germană, cu dorinţa ei de actualitate tematică autohtonă, şi viaţa literară românească, ce o asimilează cu noduri în gât şi doar după un Nobel «al nostru», Herta Müller este mai singură ca niciodată.” Aşa că, nu m-am lăsat sedus de scrierile sale „rememoratoare” – de ce să-mi stric starea de beatitudine pe care mi-o induce starea, ăăă, pardon, somnul naţiunii? -, ci m-am dus spre experimentul poetic numit Este sau nu este Ion, apărut la Polirom, Iaşi, în 2005. O carte-obiect, construită după modelele avangardei, un colaj de cuvinte decupate din reviste, cu precădere din „Plai cu boi”: texte vaporoase, suprarealiste, jucăuşe. Prima carte scrisă în româneşte de la plecarea autoarei, în 1987, în Germania. Pour la bonne bouche, reiau aici micul poem-comentariu al Norei Iuga de pe coperta a patra: „Herta Muller îşi scoate de sub pat, de sub cap, plaiul cu boi, ia forfecuţa de unghii şi harşt taie cuvintele, le pune’n mojar şi face colaje, cofraje, montaje, blocuri cu multe etaje în absurdistan unde urmuz e căpitan şi limba română se unduieşte sub răsfăţuri germane ca o cadână.”
Ei, chiar aşa nepregătit fiind, nu m-am dus glonţ la bibliotecă după cărţile lui Mario Vargas Llosa. Ele erau oricum în raftul întâi, la vedere şi re-vedere, cum şi folderul cu interviuri de-ale sale de pe hardul computerului. Nu am nici un argument pentru care să fi fost mereu interesat de cuvintele scriitorilor sud-americani – Borges, Marquez, Bioy Casares, Julio Cortázar, Alejo Carpentier (¿Qué es la historia de América Latina sino una crónica de lo maravilloso en lo real?), Miguel Ángel Asturias, Álvaro Mutis… Fuga din faţa realităţii neofertante a ultimelor decenii din secolul anterior? Nevoia de poveste prelungită dincolo de pragurile copilăriei? Setea de mistere ascunse sub pielea prea mată a vieţii cotidiene? Nu ştiu. Cert este că Nobelul pentru literatură acordat în 2010 nu m-a mirat mai mult decât pe alţii. Adică deloc. Se pare că nici pe Llosa nu l-a mirat, chiar dacă declara, la cald: „Nici nu credeam că mă aflu printre candidaţi. Sunt foarte surprins, a scrie a fost întotdeauna o plăcere fantastică pentru mine şi nu pot să cred că sunt răsplătit pentru ceva ce mi-a fost atât de benefic toată viaţa.” Răsfăţuri de copil mare, cum se cuvine să rămână mereu un artist, la îndemnul sculptorului francez Brâncuşi (!!!???!!!), al cărui atelier e expus la Centre Georges Pompidou din Beaubourg. Dar Llosa continua, lucid şi political correctness: „E o recunoaştere a literaturii sud-americane şi în limba spaniolă.” Desigur, s-a spus că e un Nobel surpriză, că orientarea politică a scriitorului nu-l recomanda în faţa unui juriu ce s-a dovedit de-a lungul timpului prea „aplecat” spre stânga, chiar motivaţia acestuia de-acum este semnificativă: „pentru cartografierea structurilor puterii, pentru descrierile sale pătrunzătoare care vorbesc despre rezistenţa individului, revolta şi eşecul său.” Toate sunt adevărate. Marele scriitor a fost doar confirmat pe piedestalul pe care se afla de multă vreme. Premiul Nobel nu are decât a acorda, prin valoarea bănească, un oarecare confort mai bun, o libertate mai mare pentru scris, o derobare de la activităţi nu neapărat dorite, dar lucrative la care era „îndemnat” de agenţii săi. Dacă Herta noastră abia după nobelizare şi-a început periplul „obligatoriu”, precum câştigătoarele concursurilor de miss, Llosa îşi poate permite de-acum să fie mai selectiv cu invitaţiile, să ofere spaţiu mai larg liberului arbitru, căruia îi dedica un vibrant omagiu în La fiesta del chivo (Sărbătoarea ţapului) din 2000.
„Am fost bine sau rău educat de Jean-Paul Sartre, pentru care cuvintele erau acte şi literatura capabilă să schimbe viaţa. Ideile sale sunt încă valabile. E o plăcere enormă să citeşti, însă cuvintele care se găsesc într-o carte sunt şi mici grenade destinate să explodeze în conştiinţă, în memorie sau în comportamente. Există un corolar în lectură şi nu e doar punctul meu de vedere de scriitor cel care mă face să spun acest lucru. E şi experienţa mea de cititor. Viata mea ar fi fost mai tristă şi limitată dacă nu i-aş fi citit pe Tolstoi, Faulkner, Melville, Camus, Dos Passos si Malraux…” Asta spune într-un interviu prilejuit de apariţia romanului respectiv, în care avem imaginea figurii umane a dictatorului. Tot aici, găsim interogaţii retorice valabile şi azi, poate chiar pe plaiul eminamente românesc: „Franco ar fi existat fără spanioli? Hitler fără germani? Mao fără chinezi? Toate popoarele au posibilitatea de a rezista la începutul unui regim despotic. Adevărul este că cei mai mulţi dintre dictatori reuşesc, pe moment, să farmece, să seducă o mare parte a populaţiei… tiranii vin pentru că sunt chemaţi.” Llosa se dovedeşte a fi mai puţin un om al timpului său – cum l-ar recomanda iubirea sa pentru Jean-Paul Sartre – cât, folosind o sugestie a filosofului italian de orientare marxistă Giorgio Agamben, un contemporan, adică nu un om al prezentului, ci al viitorului, tocmai pentru că este solid ancorat în trecut, în Istorie. Concret, se vrea a fi altfel, desigur: „Folosesc trecutul, dar trecutul este un mijloc perfect de a vorbi despre prezent. Sunt un om de astăzi… Cred că perspectiva mea este contemporană, chiar dacă subiectul pare a fi stabilit în trecut. Credeţi-mă, trăiesc în epoca mea.” Desigur, Don Mario, vă creddem dar dacă nu vă iese asta? Dacă vă iese mult mai mult? „Penso che siamo tutti divorati dalla febbre della storia e dovremmo almeno rendercene conto”, zice undeva Agamben şi relaţia liberă cu tempi passati este omniprezentă la Llosa, cel imun la orice utopii, lucid, chiar dacă sau tocmai pentru că a fost comunist în tinereţe şi este liberal la maturitate. Cum se cuvine pentru orice intelectual serios. „Libertatea e o mare cucerire umană. Şi dacă dictaturile, că sunt ele de dreapta sau de stânga, devin populare, este pentru că tentaţia de a renunţa, de a abdica există deopotrivă. Oricât de puţine condiţii propice, că sclavul ascuns înăuntrul fiecăruia dintre noi se şi trezeşte. E atât de uşor, în fata alegerilor de făcut, frecvenţei lor, numărului lor, dificultăţilor lor, uneori, să se spună: «Şeful se ocupă de asta, şeful ia deciziile, să-l las s-o facă el». E ceea ce Karl Popper numeşte tentaţia întoarcerii la trib. O tentaţie care n-a fost eradicată nicidecum în ţările cele mai civilizate.” Llosa a decis de mult să iasă din „închisoarea tribului”, se socoteşte cetăţean al lumii, refuză să fie închis într-o singură circumstanţă, într-o singură limbă, într-un singur peisaj. Aparţine familiei celor care cercetează, caută aventura intelectuală („Invidiez destinele extraordinare ale personajelor din cărţile de aventuri.”), scrie despre ceea ce îl stimulează. „Nu am putut niciodată să scriu decât despre subiecte care m-au chinuit” – declară în Quinzaine littéraire (16 février 1980). Arta sa poetică include, însă, manifeste preocupări în privinţa formei. „Generaţia mea (Gabriel Garcia Marquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, n. m.) a acordat o mare importanţă formei, aspectului tehnic al romanului, în timp ce, în trecut, subiectul – mai ales temele istorice – era considerat foarte important şi, din acest motiv, scriitori din generaţia precedentă (Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Romulo Gallegos, Alejo Carpentier, n.m.) au neglijat aspectele pur tehnice ale scriiturii, punctele de vedere, perspectiva, limbajul etc. Cred că acesta este motivul pentru care literatura latino-americană a acelor vremuri are un anume aspect folcloric şi jurnalistic. Pentru aceşti autori, aspectul formal al textului şi valorile literare erau în cele mai multe cazuri secundare, lucru care s-a schimbat radical atunci când noua generaţie s-a preocupat într-un mod mult mai universal de literatură, fiind mult mai conştienţi de importanţa formei, stilului, structurii şi organizării narative.”
Mărturisirile de credinţă sunt argumentate deplin de opera sa de ficţiune. Fiecare dintre ele este o figură care completează un puzzle niciodată terminat, o imagine construită din fragmente aparent banale, totdeauna semnificative prin adiţionare. Plasticitatea din numeroase pagini ale Războiului sfârşitului lumii m-a subjugat la fiecare lectură, apropierea de Război şi pace de Lev Nikolaevici Tolstoi fiind, socot, mai mult de conjunctură, de proximitate superficială, chiar dacă scriitorul însuşi se arată modest: „Aceasta este o comparaţie fantastică. Sunt foarte mândru, deoarece pentru mine „Război şi pace” este cel mai mare roman scris vreodată, un roman pe care îl admir foarte mult şi cred că Tolstoi este primul mare romancier.” Desigur, amploarea acţiunii, mulţimea personajelor şi poveştilor lor explică orientarea comentatorilor, care trebuie să pornească de undeva, dintr-un loc cunoscut, simt nevoia unui teren sigur pe care să se sprijine în demersul interpretativ. Un cititor (pur şi) simplu nu are neapărat nevoie de un astfel de sprijin. El se simte bine când e liber de orice constrângeri, când povestea îl prinde în mrejele unui mister şi unei frumuseţi care, am văzut mai sus, este intenţionată, ţine de ştiinţa scrierii, de stil, de structuri, de jocul formelor, luminilor şi umbrelor, de culoarea limbajului – atât de frust, direct şi simplu, aproape eliptic, în numeroase cazuri, în romanul lui Llosa. Pare că autorul a scris într-un fel de transă, ignorând existenţa prezumtivei lecturi. „Nu mă gândesc niciodată la cititor când sunt entuziasmat de o poveste. Vreau s-o scriu în modul cel mai convingător pentru mine, – îi mărturisea nu demult lui Saeed Kamali Dehghan. Nu mă gândesc la confortul cititorului şi cred că orice scriitor se comportă la fel. Important nu este unde ajungi când cartea e terminată, ci drumul, experienţa unică a scrierii. Ceea ce fascinează vine din retrăirea la lectură a acestei experienţe, de doi, trei sau mai mulţi ani de încercări de transcriere a acestei experienţe la întâlnirea cu cuvintele. Urmează apoi neaşteptata reacţie a cititorului.”
Nobelul pentru literatură din 2009 era pentru o autoare „care, cu concentraţia poeziei şi francheţea prozei descrie viaţa celor deposedaţi”. Nobelul din 2010 nu este departe, ca subiect, ca omenesc, ca mărturisire a experienţelor de viaţă. Diferenţa, da, chiar există şi ţine de arta scriiturii. Şi este considerabilă, să recunoaştem.
Pentru un scriitor nu există experienţe negative, totul îi este util, socotea Llosa, vorbind despre candidatura la alegerile prezidenţiale. Nici pentru cititor nu există experienţe negative în lecturile scriitorilor mari, fie ei sud-americani, grandoarea miraculosului depăşind cu mult capacităţile unor literaturi mult mai vechi şi poate tocmai de aceea mai „îmbătrânite”, mai „obosite”. Am văzut cu alte prilejuri (id est în alte texte) cum literatura franceză se hrăneşte cu „sânge proaspăt” din lumea a treia, cărţi generos premiate fiind semnate cu nume exotice precum Marie NDiaye, Atiq Rahimi, Tierno Monénembo… Nimic de reproşat, ba din contră, dar iată că din teritoriile tinere ale literaturii tot vin, de vreun secol, poate, valorile adevărate, de aici se nutreşte viitorul literaturii, despre al cărui sfârşit nici nu se mai vorbeşte cum se vorbea la finalul secolului anterior. Desigur, viitorul nu vine cum vrem noi, se naşte în dureri neînchipuite, omenirea întreagă îşi caută căi de ieşire din atâtea fundături.
Autori precum proaspătul laureat al Nobelului cată a ne salva, bieţi sclavi ai lecturii, ai fantasmelor, ai speranţei! Dar dacă tocmai aceia ca noi, nutriţi din scrierile unora ca el, sunt câştigătorii războiului sfârşitului lumii?

DOINA CERNICA

Palatul Marilor Maeştri

Ce-ar însemna refacerea Cetăţii de Scaun din Suceava, eventualitate atât de mult dezbătută în primii ani ai ultimului deceniu din secolul trecut cu gândul la 2004, la jumătatea de mileniu de la stingerea din viaţă a lui Ştefan cel Mare – voievod denumit în portretul lui Ion Grigore, pictorul Bisericii Învierii din Suceava, cel Sfânt, înainte chiar de canonizare? Cum ar fi această cetate refăcută? Întâi am găsit răspunsul. Întrebările au venit mai târziu. El se cheamă Palatul Marilor Maeştri şi este legat de prezenţa Cavalerilor Ioaniţi în Rodos, de Cavalerii de Rodos. Arheologii, istoricii au cu siguranţă motive de nemulţumire sub stindardul convingerii că unde se termină documentul încetează şi reconstrucţia, dar cu visătorii lucrurile stau cu totul altfel. Noi ne-am încolonat în rândurile lor şi am păşit în amiaza blândă de septembrie prin Poarta d`Amboise în Castro, Oraşul Vechi al Rodosului, cel mai mare spaţiu medieval viu al mileniului trei. Dar numai după câţiva paşi, ne-am oprit copleşite.
Cu o suprafaţă de 800 kmp şi aproximativ 6000 de locuitori, Castro continuă să respire, să se mişte, să trăiască în clădirile, pe străzile, în bisericile, în tavernele cavalerilor de-acum şase sute de ani, şi tot de atunci, zidurile să-l delimiteze în peisajul Rodosului, capitala insulei Rodos, şi să-l împartă în Kollakio, pe vremuri nordul aristocratic şi al Palatului Marilor Maeştri, şi în Chora, sudul nu neapărat plebeu, cât autohton, separând cavalerii de greci, evrei şi ceilalţi rodieni. Şi Palatul, şi zidurile au fost edificate de cavaleri pe urmele unor construcţii bizantine, iar apoi, parţial distruse de timp, seisme şi asedii, reînălţate de italieni, după ce Cesare Maria de Vicci, guvernatorul italian al Dodecanezului, a hotărât în 1937 să stabilească aici sediul administraţiei sale. Terminat în 1940, Palatul, aşa cum nu ar fi putut să-l vadă Jean Bart, chiar dacă turcii i-ar fi permis să debarce, cum nu le-a fost dat nici cavalerilor să şi-l închipuie, spun specialiştii, se ridica în faţa noastră masiv, impenetrabil, de necuprins cu privirea. Instinctiv ne-am dat înapoi, nu pentru că nu l-am fi ştiut, zidit în punctul cel mai înalt al Oraşului Vechi, se zărea încă de pe ţărmul mării, dar aşa, acoperindu-ne orizontul, depăşea orice imaginaţie. Nu era totuşi strivitor prin dimensiuni, un zgârie-nori l-ar fi depăşit cu siguranţă, ci prin aerul său de creaţie a altui timp, de provă a unei imense corăbii a Evului Mediu eşuate în Rodos. Poate că dacă am fi intrat în Oraşul Vechi prin altă parte, prin Poarta Marină, de pildă, sau Elefterias, am fi avut răgaz să ne obişnuim treptat cu această concomitentă urcare şi întoarcere în veacuri, culminând cu Palatul. Dar se întâmplase invers, iar şocul emoţional ne-a făcut orbi la orice semn al zilei din care venisem, inclusiv la autoturismele parcate în faţa intrării, inclusiv la micul ritual al pătrunderii în orice muzeu: achiziţionarea biletului, trecerea pe la vestiar, acomodarea la invitaţia traseului.
Mai târziu, aveam să vedem pe hărţi Palatul ca un dreptunghi de 80 m pe 75 m, chenar al unei curţi interioare de 50 m pe 40 m, dar atunci a fost ca şi cum întreagă ziua Rodosului intrase cu noi prin portal, curgând lent din odaie în odaie, ieşind într-un popas molcom pe suprafaţa destinată tabloului şi urcând şuvoi leneş, maiestuos, pe treptele de piatră la înălţimea celui de-al doilea rând de încăperi-faguri, în care, ca şi jos, mierea timpului ne aştepta solidificată în statui şi mozaicuri, în lemn sculptat şi porţelan finisat până la transparenţă. Antrenându-le pe toate împreună cu noi, ziua ne făcea să plutim când între delfini, când între tigri, când printre muze şi nimfe, când înconjurate de peşti şi păuni. Discrete instalaţii de climatizare ocroteau operele de artă reunite aici de italieni, dar nimic nu putea să ne risipească senzaţia aceea, aproape euforică, de muri în care soarele se înmagazinase în secole ca în nişte uriaşe baterii, de încăperi în care noaptea nu pătrundea niciodată şi în care şi cruzimea nativă a leului, şi cea plăsmuită a gorgonei se preschimbau într-o soi de somnolenţă fără sfârşit.
Valorificând indicii din litografii şi cronici, înglobând elemente supravieţuitoare ale construcţiei medievale, precum latura nord-estică sau porticul ascuţit, flancat de cele două turnuri în formă de potcoavă (noutate a epocii cavalerilor cu plus de eficienţă în respingerea ghiulelelor), arhitectul italian Mesturino şi-a conceput până la urmă propriul castel. Dar în lucrarea pusă în operă şi încheiată în 1940, izbânda sa depăşeşte magnificenţa construcţiei: niciun suspin, niciun vaier, nicio lacrimă din lungile secole în care a slujit ca închisoare sub turci şi chiar sub italieni nu a intrat în structura Palatului. În secunda primei lovituri de cazma, ele s-au ridicat în roiuri dense dintre ruine şi asemenea fluturilor de la Paradissi s-au pierdut în ceaţa de dincolo de orizont, absorbite de valuri şi depuse pe fundul Mediteranei, lângă osatura şi galbenii ambarcaţiunilor, lângă scheletele navigatorilor care nu au mai ajuns la ţărm. De aceea niciun fior nu-şi plimbă ascuţişul între omoplaţii vizitatorilor fericiţi să-şi simtă obrazul şi sufletul scăldat de lumina din candelabrele-îngeri, de laptele marmurei din coloanele legând nu tavanul de paviment, ci cerul de pământ. Cu înţelepciune, istoria ştie uneori să uite, alteori doar să ierte.
În anul 1856, praful de puşcă uitat în subteranul Bisericii Sfântului Ioan, biserica oficială a Ordinului Ioaniţilor, a Cavalerilor de Rodos din vecinătatea Palatului, transformată de turci în moschee, a explodat din cauza unui fulger abătut asupra minaretului. În teribila deflagraţie, 800 de oameni şi-au pierdut viaţa, biserica a fost distrusă complet, ca şi parte din vestigiile Palatului, părăsit la data aceea. Ele s-au amestecat în pântecele încăpător şi întunecat al ţărânii cu ruinele fortăreţei bizantine de odinioară, ale altarului acropolei antice de jos şi poate şi cu bronzul Colosului, dacă ar fi să dăm ascultare celor care continuă să susţină că scânteietor în raza lunii şi a stelelor, ca şi a soarelui, de aici orienta drumul corăbierilor pe mările insulei. Peste misterul acestui vălmăşag de urme amuţite fatal de explozie şi apoi decisiv de temeliile edificiului impresionant de azi, cu toată certitudinea solarităţii sale, care face din Palatul Marilor Maeştri din Rodos probabil cel mai cald şi mai luminos din castelele Evului Mediu european, existenţa sa, cu haloul ei de taine şi splendoarea comorilor artistice, respectă până la urmă legea zilei înfrumuseţate de noapte.

GRIGORE ILISEI

Chemarea baştinei

Rădăşeni e un toponimic cu răsunet în spaţiul românesc. Cu mult mai adâncă este rezonanţa sa în ţinuturile de nord ale României. Destui români odinioară, poate mai puţini azi, asociau numele acesta cu mărul românesc. Pe tarabele pieţelor din târgurile şi oraşele noastre sclipeau ca nişte aurării savant rânduite merele de Rădăşeni, sorbite din ochi de cel care le vindea, faur şi al rodirii, ale cărui mâini umblau fără contenire, lustruind cu drag bijuteriile oferite ofrandă cumpărătorului. Sunt aceşti rădăşeneni un neam de oameni speciali, truditori neobosiţi ai pământului, din care ştiau, într-un chip de neîntrecut, să dea la iveală aur şi nestemate, dar, în acelaşi timp, se arată şi iscusiţi neguţători, vrăjindu-şi cu farmece numai de ei ştiute muşteriii, seducându-i şi izbutind să-i câştige în cele din urmă chiar şi pe cei îndărătnici şi cărpănoşi. Ce mai încoace, încolo, rădăşenenii, nu doar merarii, ci şi aceia care s-au ilustrat cu succes în felurite alte înalte domenii, s-au dovedit spirite creative, fertile, în arta lucrării pământului şi în negoţul cu fructele migălos şi iubitor grijite. Nu-s aceşti vieţuitori ai Rădăşenilor nici pe departe largi la pungă, nu lăsă o centimă la preţ, dimpotrivă-s strânşi la tocmeli până la iritare uneori, însă câştigă în ultimă instanţă respectul cumpărătorului, care percepe că cel din faţa lui preţăluieşte un bun născut dintr-o grozavă osteneală şi o de neplătit cu nimic pe lume cheltuială sufletească.
Un astfel de mod de a concepe existenţa a imprimat comportamental o mândrie, nu una jucată, ci lăuntrică, cu izvoare puternic originale. O poartă precum un panaş, ceea ce, fără îndoială, impresionează şi le creează o reputaţie de oameni vrednici şi demni. Îmi închipui că în acel îndepărtat Ev, când strămoşii rădăşenenilor s-au aşezat în vatra lor de locuire de lângă Fălticenii de mai târziu, locul, groapa dintre dealurile asemuitoare unor ghizduri de fântână, nu era deloc primitor şi făţos ca în prezent. Împărăţeau în văgăună, de bună seamă, tihării de nepătruns. Pe aici trecea în vremea Măriei Sale Ştefan cel Mare şleahul care ducea la Baia, fosta capitală a Moldovei. În veacuri, generaţie după generaţie, parcă rostuind un dat, rădăşenenii au săvârşit un miracol. Căuşul cel neprimitor a devenit jinduit cuibar de viaţă şi a căpătat splendoare de cheptar cusut cu alesături şi împodobit cu pietre preţioase.
Nu ştiu când s-a întâmplat minunea, însă roadele se văd şi de ţi-e dat să-¬ţi scalzi privirile în fermecata panoramă a Rădăşenilor, îţi dai seama că în acest colţ de Terra s-a produs o uimitoare înnobilare şi metamorfoză. Iar de ai norocul să-i cunoşti pe oamenii locului, înţelegi şi pătrunzi taina unei geneze spectaculoase. Aici îşi duc zilele şi se trec ca florile şi ierburile câmpului, cum scria Sadoveanu, cei care locuiau la zvârlitură de băţ, în capătul uliţei Rădăşenilor, pământeni ai cuprinsului românesc care au rămas în esenţa sâmburoasă a făpturii legaţi de marea şi nobila tradiţie a satului. Sunt în profunzimea lăuntricităţii ţărani păstrători neprihăniţi ai valorilor fundamentale. S-au rafinat fără să-şi fi uitat rădăcinile, ajungând în secole a fi aristocraţii clasei din care fac parte. Au împlinit drumul printr-o exemplară slujire la altarul muncii nepregetate. O trudă a braţelor, dar şi a minţii, oficiată deopotrivă cu privirea îndreptată spre huma gropii şi către cerul de deasupra sălaşului, avându-l pe Dumnezeu tot timpul în cuget.
Aceşti semeni ai noştri, pe care soarta mi i-a scos în cale, ştiindu-i de aproape şi admirându-i fără pizmuire, pot fi socotiţi, cum se obişnuieşte a spune, măsura tuturor lucrurilor. Tălăzuieşte în fiinţa lor o vocaţie ziditoare şi jertfitoare, ce şi-a găsit expresia în daniile generoase către mai toate chinoviile Moldovei, dar şi în trăirea zi de zi sub semnele temeiniciei şi frumosului. Viaţa rădăşenenilor curge întru primenirea permanentă a toposului şi interiorităţii spirituale.
Peste toate, mai cu seamă, pulsează o irezistibilă chemare a baştinei. Oriunde s-ar afla, în oricât de mari dregătorii s-ar găsi, în ce capăt de lume i-ar fi aruncat destinul, rădăşenenii continuă să fie locuitorii paradisiacului tărâm din groapa transformată în fabuloasă grădină a raiului. În cazul lor, sângele apă nu se face niciodată. Se revendică, nu în primul rând prin vorbe, ci mai ales prin fapte, ca rădăşeneni. Se întorc spre obârşii aidoma celor vechi la templu, cu ofranda sufletului plin vârf de dor nestins de Rădăşeni. Întocmai se petrece cu un ales fiu al locului, arhimandritul Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale. A trăit în copilărie şi adolescenţă mai mult în Fălticeni, unde părinţii se mutaseră siliţi de mersul maşter al vremurilor. La Rădăşeni, copilul Cristian-Gabriel, tuns în monahism la Mănăstirea Neamţ sub numele de Timotei, se fericea mergând în raiul bunicilor. Apoi valurile l-au dus spre alte zări. Gândurile i-au zburat însă mereu la izvoare, acolo unde s-a înstelat cu atomii generaţiilor şi generaţiilor de aristocraţi ţărani, ce l-au premers, cei care au suit locul acesta umil în constelaţii, însemnându-l cu unicitate.
Părintele Timotei nu-i doar gând, ci şi faptă. Una care îmbracă întotdeauna veşmântul ofrandei. Albumul “Rădăşeni”, ce se alătură şirului de cărţi închinate oamenilor şi locurilor din ţinutul Fălticenilor, precum şi chinoviilor din tot cuprinsul ţării, dăruit consătenilor şi conaţionalilor, deopotrivă, pregătit cu rigoare, pricepere, har şi dogoarea izvorâtă dintr-o curată afecţiune, reprezintă chipul în odăjdii de preţ al acestei aşezări stârnitoare de admiraţie, aşa cum sălăşluieşte aceasta în miezul sufletului cel plin de candori al Sfinţiei Sale. Este regăsirea unui teritoriu edenic şi spovedania contopirii sufleteşti cu baştina. Imaginile fotografice din album, dar şi slovele despre Rădăşeni ale Cuvioşiei Sale şi ale altora, unii dintre nu puţinii admiratori ai minunatului topos, precum A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Ion Simionescu, Aurel George Stino parcă-s metarealităţi. Se luminează taboric din pagini la fel cum ni se dezvăluie filele chenăruite de caligrafii cei de demult şi fără de moarte.
Ofranda adusă astfel la templul Rădăşenilor e doldora de arome de aristocraţie ţărănească, aceea care a urcat în legendă satul nepereche din preajma Fălticenilor – mon amour, cu numele său, Rădăşeni, mirosind a mere, busuioc, suflet bun şi osârditor.

Distribuie: