Spații culturale nr. 14 (7)
Florin DOCHIA
Raţiunile inimii
4. «Je me révolte donc nous sommes!»
Cincizeci de ani de la dispariţia lui Albert Camus s-au marcat şi cu mare pompă, dar şi cu seriozitate, constatându-se reala actualitate a ideilor romancierului filosof. Scriitorul „mediteranean” se dovedeşte a fi cunoscut şi iubit azi oriunde în lume, socotit conştiinţă morală a secolului XXI. Iată o întâmplare semnificativă cu care se deschide dosarul dedicat de Le Nouvel Observateur: „Universitatea Duke, Carolina de Nord, 2007. Un tânăr profesor de la Sorbona a pune o întrebare prostească studenţilor săi: Care este marele scriitor francez din secolul XX? El se aşteaptă să audă Proust sau Celine. La rigoare, Claudel sau Sartre. Răspunsul este unanim: «Camus, domnule!» Camus? Acest filosof pentru [adolescenţii din] clasele terminale, cu stilul său de a treia Republică şi cu morala lui de Crucea Roşie? Profesorul nu s-a mai întors acolo. De un singur lucru era însă convins: americanii sunt ignoranţi. Dar, la întoarcerea în Franţa, află că Nicolas Sarkozy a organizat un prânz în onoarea lui Camus şi i-a lăudat «non-conformismul în raport cu elitele»: «Graţie lui, mă încearcă nostalgia de a nu fi născut în Africa de Nord, de fiecare dată când mă duc în Algeria», a spus prezidentul într-un acces de lirism bizar.” (Pe de altă parte: „La politique sarkozyste est anticamusienne au possible” – observă universitarul Jeanyves Guérin; şi: „Camus […] n’aimait pas fréquenter les hommes politiques, qu’il considérait comme «des hommes sans idéal et sans grandeur»”) Textul este aproape o parabolă satirică, cu aluzii în mai multe direcţii. Cert este că, pe când unii de ranguri asemănătoare se laudă cu lectura perpetuă a „Levantului” cărtărescian, un George W. Bush, conducător al războiului din Iraq, declară că a citit „Străinul” la ranch-ul său texan, socotind romanul în care eroul principal ucide un arab „o lectură interesantă şi rapidă”. Şi un Michel Onfray, filosof ateu, libertarian şi anarhist de stânga [auteur en dieu solaire, hédoniste et masturbateur, cum îl numeşte delicat doamna Elisabeth Roudinesco], prezenţă de rang în viaţa tumultoasă a culturii pariziene, se reclamă de la „Omul revoltat” în „la Pensée de midi”, pe când un Andre Comte-Sponville (Traité du désespoir et de la béatitude, Petit Traité des Grandes Vertus) susţine că „Mitul lui Sisif” este mai important decât „Critica raţiunii pure”, iar un Alain Finkielkraut consacră un capitol romanului camusian „Primul Om” în cartea sa Cœur intelligent.
Popularitatea lui Camus n-a fost pusă nicicând la îndoială. O anchetă din 1999, la care participau şase mii de cititori, clasează „Străinul” pe primul loc în Top 50. Între „cărţile de buzunar” („livre de poche”), cele 6,7 milioane de exemplare vândute îl situează de departe în frunte („Ciuma are 4 milioane, iar „Căderea” – 1,7). Succesul nedezminţit la public a constrâns critica să nu-l de uitării. Publicaţii literare – precum „Magazine Littéraire” sau „Nouvel Observateur” – îi consacră numere întregi, găzduiesc dosare de autor. Până acolo unde, de exemplu, Stéphane Esserbé îşi întitulează un text recent „Lire Camus – Ou céder à la mode…” Unii comentatori pun pe seama istoriei şi, în special, pe seama răspândirii terorismului readucerea în luminile rampei a scrierilor şi ideilor lui Albert Camus. Stilul său în aparenţă simplu, de o claritate precum şi aceea a gândirii sale, se pare că nu s-a ridicat, în ochii multora, la nivelul seriozităţii unui Sartre. Dar, aproape pe neobservate, „filosoful claselor terminale” a devenit „cel care are dreptate”.
Timpul a curs în favoarea lui Camus.
Cititorii, intuitivi, şi l-au apropriat fără rezerve şi l-au trimis mai departe. Opera sa era, în realitate, prost înţeleasă de critici conservatori şi comozi. Jean-Paul Sartre: „Şi dacă în cartea dumitale [l’Homme révolté] este dovada incompetenţei filosofice? Dacă a fost făcută din cunoştinţe acumulate-n grabă şi de mâna a doua? […] Şi dacă nu raţionai destul de just? Dacă rezultatele gândirii erau vagi şi banale?” Pierre Bourdieu: „L’Homme révolté nu este decât o culegere de filozofie edificatoare […] care se potriveşte liceenilor şi asigură de fiecare dată o reputaţie de fiinţă sensibilă.” Lucien Rebatet: „Această recompensă [Premiul Nobel, în 1957], care se acordă mai cu seamă celor de peste şaptezeci de ani, nu este deloc prematură. După alegoria sa din „Ciuma”, a fost diagnosticată la Camus o arterioscleroză a stilului.” Şi exemplele de comentarii răutăcioase ar putea continua, până când, brusc, s-au lansat omagii adesea excesive, la fel de false precum comentariile negative de mai demult. După publicarea, în 1994, a romanului neterminat „Primul om”, opera sa a devenit se pare mai complexă. S-a îmbogăţit cu o altă dimensiune. Dar ceea ce s-a schimbat cu adevărat a fost grila de lectură. Cu timpul, dispreţul cu care-i era privită opera de către obişnuiţii „guru” ai lumii culturale franceze a încetat să mai prevaleze. După eşecul unor curente sterile şi al unor sisteme de analiză fără orizont, intrate în istorie, dar nu şi în conştiinţă, a devenit posibilă redescoperirea şi comentarea deschisă, analiza profundă, lipsită de resentimentele, altfel, încurajate de neprieteni puternici. Asta în Franţa, pentru că, din Spania în Japonia, trecând prin Europa de Est, a continuat să fie cel mai publicat autor din Hexagon. „Primul om” a fost publicat, în primii trei ani de după 1994, în 36 de limbi. Textele sale au circulat, pe alocuri, ca samizdat, au fost invocate în timpul primăverii de la Praga. „Cehii, polonezii, disidenţii ruşi ne vorbeau de Camus, povesteşte Jean Daniel. [În anii ’90, şi noi, românii, le vorbeam francezilor care ne vizitau de proza şi de teatrul lui Camus şi mulţi, prea mulţi, se arătau circumspecţi ori de-a dreptul ignoranţi…] Pentru ce oamenii îl preferă catehismului antimarxist al lui Raymond Aron? Pentru că [Albert] Camus a cunoscut mizeria, a fost activ în Rezistenţă, a scris despre violenţă şi despre rău. În fine, intelectualii din Est erau revoltaţi cu frică de Revoluţie. Or, sacralizarea violenţei revoluţionare şi a Istoriei este inima reflecţiilor lui Camus. Acest om care gândeşte ca Montaigne, scrie ca Pascal şi trăieşte în îndoiala modernă, oferă posibilitatea unei revolte măsurate.” Nu voi insista aici asupra temei violenţei la Camus, am făcut-o în Revista Nouă, nr. 7-8/ 2010 (având ca punct de plecare Camus et sa critique libertaire de la violence, un volumaş apărut la o mică editură din Montpellier pus faţă cu un altul, Sartre et la violence des opprimés). Se cuvine, însă să nu trec sub tăcere interesul mediilor culturale din Asia pentru Camus – a se vedea Albert Camus et l’Inde de Sharad Chandra sau studiile universitarilor japonezi Meiko Tasaki, asupra „sfinţeniei fără Dumnezeu” din Ciuma (1) şi a „morţii pe plajă” din Străinul (2), şi Y. Wakamori, despre conştiinţa prezentului la Camus şi poeţii japonezi din secolul al XIII-lea (3), precum şi ale altor contributori asiatici din Société des Études Camusiennes.
Camus are toate datele de deveni ceea ce poate fi numit „un erou contemporan” [inclusiv în sensul acreditat de filosoful neomarxist italian Giorgio Agamben]. A murit la 47 de ani, într-un accident de maşină, ca Roger Nimier, Grace Kelly sau James Dean. Ar fi putut face film, avea fizicul potrivit, ceva între Humphrey Bogart şi Fernandel. A trăit o pasiune tumultoasă (1948-1960) cu actriţa Maria Casarès, dar a respins avansurile unei Simone de Beauvoir (a declarat că se temea să nu fie prea vorbăreaţă la pat!), care se va „mulţumi” cu [in]amicul Jean-Paul Sartre, căruia îi va şi supravieţui şi cu care va împărţi numele unei pieţe pariziene (lângă Place Saint Germain de Prés).
Mitologiile se fac şi din detalii. Camus este, din acest punct de vedere, mai ales, cel care a obţinut un premiu Nobel, cel care, pentru că tatăl său murise în război la 1914, avea să fie crescut de o mamă analfabetă, ce-şi asigura traiul de zi cu zi muncind ca menajeră. Ei îi va dedica manuscrisul neterminat: „Ţie, care nu ai putea citi niciodată această carte”. Dar este şi mai mult, pentru că ideile sale dau sens unei realităţi neprefigurate în timpul vieţii sale. De-am lua numai „definiţia” din „Mitul lui Sisif”: „Absurdul […] este raţiunea lucidă care-şi constată limitele”. Sau cea care n-a prea convenit unora: „Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat impor¬tantă: sinuciderea” – în vremea în care se căutau noi răspunsuri la întrebări de felul: Ce este omul? Are viaţa sens? Camus refuza să între în lista Platon, Aristotel, Descartes, Nietzsche, Marx, Freud, Sartre, Mounier, Erich Fromm… Rămânea solitar şi solidar (iarăşi două teme de reflecţie…), eretic („Absurdul, care este starea metafizică a omului conştient, nu duce la Dumnezeu” şi: „În faţa lui Dumnezeu nu se pune atât problema libertăţii, cât problema răului. E cu¬noscută alternativa: sau nu suntem liberi, şi Dumnezeu cel atotputernic este responsabil pentru răul din lume, sau suntem liberi şi responsabili, dar atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic.”). Redescoperirea lui Camus este posibilă azi pentru că, o spune Michel Onfray, am ieşit din era ideologică şi Istoria îi dă dreptate lui Camus. „El devine ceea ce era: un mare lucid” (4). Semnificativ este că „renaşterea” lui Camus se petrece şi dincolo de Atlantic, mediile universitare profitând de comemorarea jumătăţii de veac de la moartea sa pentru a oferi publicului cărţi despre „scriitorul şi moralistul francez”. Este vorba de David Carroll – Albert Camus the Algerian şi David Sherman – Camus, două încercări onorabile de a readuce în lumină aspecte pe care mediile (destul de naţionaliste) franceze le-au tot ţinut în surdină – originea nord-africană a scriitorului, care a contat în timpul războiului din Algeria, şi atitudinea inamicală a revistei lui Jean-Paul Sartre, Les Temps modernes, în 1952, când, într-un articol semnat de ignorantul Francis Jeanson, este atacat ironic L’Homme révolté, apărut cu un an înainte.
Camus a câştigat pariul. Nu mai este persona non grata. Gândirea sa „modestă” se dovedeşte un vaccin pentru toate dogmele. Aşa că se poate titra „Camus le juste” sau „Camus le sacre” de către cei ce au avut întâlniri fericite cu scrierile lui.
„Există doar o singură lume. Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ. Ei sunt nedespărţiţi.” Camus ne învaţă că revolta, revoluţia, lupta pentru libertate sunt inerente existenţei umane, dar avem nevoie să ne cunoaştem limitele, pentru ca această căutare admirabilă să nu ducă la tiranie.
__________
1) Meiko Tasaki, Sur «la sainteté sans Dieu» dans la Paste, Chukyo University bulletin of the Faculty of Liberal Arts 34(4), 1027-1048, 1994-05-27
(2) Meiko Tasaki, Le meurtre sur la plage – Paris, Alger et la prèsence des Arabes, Etudes camusiennes, 1998, No 3
(3) Y. Wakamori, Le présent sur l’arête — conscience du présent chez Camus et les poètes japonais du XIIIe siècle
(4) „Nous sommes sortis de l’ère idéologique, qui fut celle de la violence révolutionnaire, du terrorisme, du mensonge, de la mauvaise foi, du compagnonnage avec les totalitarismes,, de la justification des camps, du goulag. Avant tout le monde, Camus avait critiqué cette passion pour la mort. Aujourd’hui, l’Histoire lui a donné raison, les passions idéologiques d’alors ayant disparu pour la plupart, il devient ce qu’il était : un grand lucide…” (Michel Onfray: «Albert Camus est un libertaire irrécupérable» – interviu de Grégoire Leménager, în Le Nouvel Observateur, 19/11/2009
Cornel Ungureanu
Alexandru Ivasiuc, între oglinzi paralele
1. Mitologii. Imaginea lui Alexandru Ivasiuc a fost prelucrată de zvonurile care îi însoţeau fiecare moment al ascensiunii sale: căci trebuie să recunoaştem că suişul politic a fost rapid şi imprevizibil. Dacă Nicolae Breban putea urca în ierarhiile administrative datorită talentului său, a succesului romanelor sale, Ivasiuc îşi trăia neobişnuita ascensiune la puţină vreme după ieşirea din închisoare. Iar restul… înaltele funcţii administrative păreau a veni sub semnul relaţiilor cu securitatea. Şi a compromisurilor politice. Dacă amintirile prietenilor săi de odinioară (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban ş.a.) mai păstrează urme de îndoială, distribuind accentele asupra inteligenţei, a harului artistic, foarte importante mi se par amintirile lui Florin Constantin Pavlovici.
2. Alt martor. Florin Constantin Pavlovici e un martor extraordinar – autorul unor volume de amintiri esenţiale nu doar pentru înţelegerea vremurilor, ci şi a oamenilor care au trecut prin cultura comunistă. Redactor la radio, a avut şansa unor întâlniri neobişnuite, anii de puşcărie au forjat bucuria de a fi solidar. Şi înţelepciunea de a se desprinde de ofertele rele ale momentului.
În Viaţa Românească 5-6/2010 citesc „vechi poeme” încredinţate revistei, cu aprobarea lui Mircea Ivănescu, de doamna Ioana Vlasiu, datate 8 martie 1970. Merită a reciti scenariul pe care îl realizează mopete – mircea ivănescu împreună cu prietenii săi, i drăgănoiu şi c f pavlovici. Merită să cităm măcar prima parte a poemului:
„Este acum mopete pe patul de suferinţă – şi prietenul/ şi poetul i drăgănoiu a venit la spital/ să îl vadă – şi l-a văzut chiar – şi-i surâde egal/ lui mopete, care trece mohorât pe alee, şi uite, nu-l/observă pe poetul şi prietenul i drăgănoiu -/ (care şi este însoţit de eseistul c f / pavlovici, de asemenea un mare prieten de/ departe al lui mopete) mopete se plimbă pe alee. Marele c f / pavlovici îl priveşte pe mopete de fapt dintr-o parte/ şi râde. – dar nu prea spune nimic.”
„marele c f pavlovici” este desigur Florin Constantin Pavlovici, eseist eminent în 1970, autorul unui studiu esenţial despre Ion Barbu, autor în 2009 a două cărţi memorabile despre universul carceral românesc.
3. Tortura pe înţelesul tuturor. Sunt amintirile sale din închisorile prin care a trecut. Florin Constantin Pavlovici scrie în Tortura pe înţelesul tuturor (Cartier, 2001) şi în Frica şi pânda (Ed. Muzeul naţional al literaturii române, 2009) o memorialistică memorabilă a anilor din puşcăriile comuniste. Citim portrete importante, dintre care unele, precum acela al lui Ivasiuc, merită a fi transcrise:
„Pe vremea aceea Saşa ajunsese, probabil, la cel mai înalt grad de slăbiciune. Îşi purta scheletul cu mari dificultăţi, cu mişcări dezordonate, secătuit de vlagă. Prin contrast şi, poate, printr-o nevoie interioară de compensaţie, energia sa verbală era debordantă…”. Saşa Ivasiuc nu mai avea nici un dinte, „şi-i pierduse la anchetă, în pumnii căpitanului Enoiu”, altfel cunoscut din amintirile altor deţinuţi, inclusiv ale lui Paul Goma. Dacă din cărţile lui Paul Goma portretul lui Ivasiuc e întunecat, din Frica şi pânda întâlnim un Ivasiuc foarte atent cu prietenii săi, Florin Constantin Pavlovici şi Paul Goma. Luau masa împreună (evident, acasă la Ivasiuc). Erau într-o altă istorie decât cea care se desfăşura la doi paşi. Şi într-o altă cultură, mult mai legată de valorile unei tradiţii importante. Căci, aşa cum certifică Nicolae Manolescu, aşa cum descoperim în mai multe interviuri ale romancierului, Ivasiuc credea că se trage dintr-o aristocraţie maramureşeană. Trebuia să-şi respecte nobleţea.
