Spații culturale nr. 14 (6)

Diana Marinache

Somn

Am aţipit chircită pe marginea gropii
încolăcită cu capul de şarpe în gură de lup
şiraguri de case, de pomi, de poduri, de
ape, bucăţi de nor şi pământ
curg în torent, năvălind să mă spele
cu toate suspinele…
nici nu ştiu, nu văd
cum clipele se lovesc –
nişte săgeţi
cu vârf otrăvit

Nocturnă

Nepăsător, soarele îşi reazemă
creştetul de lumea cealaltă
secunda, întoarsă pe dos,
se pregăteşte să petreacă
timpul până la anul
mult mai bătrân decât naşterea
Muntele alb calcă întunericul
cu picioarele goale
de pelerin
Ochii îmbracă odăjdiile somnului
la răstimpuri, vopseaua scorojită
din peisaj cade cu zgomot sec
lăsând să se vadă
tencuiala nopţii

Sub raze de magneziu

Efectul de fotografie
mă imortalizează
în mijlocul pietonilor cu lunetă
Din considerente neînţelese
conştiinţa mea face nazuri
încă de la primele ore
ale dimineţii
un zgârie-nori adună îndoielile
locatarilor privitoare la progres,
apoi le împrăştie în cele patru zări
lăsând la vedere spoiala
şi cărămizile aparente
Mi-am agăţat biografia în cui
plec la piaţă
sub braţ cu evenimentul
îngrozitor
ce s-a-ntâmplat cu o zi
sau cu o oră în urmă
Cred că sunt cea mai slabă
verigă din lanţ

Mâinile

Mâinile ivorii
privesc în locul meu imagini
ale lucrurilor nedesăvârşite
mâinile pipăie sunetele în locul meu,
sunete ce vor să se audă
înainte de a fi rostite
Lăsate la întâmplare pe caldarâm
mâinile pornesc, în locul paşilor mei
să caute ziua de ieri
sau poate altceva,
începutul de la începuturi

Marină

În dimineaţa verde ca o şopârlă
stau în portul uitat de mult timp
la marginea mării
şi-i număr valurile
Aerul miroase a vechi şi a nou
şi gust de nisip scrâşneşte în dinţi
de pe vremea deşertului
La fiecare răsuflare mai şuierată
marea se retrage spre sine
apoi mai naşte un val
Mi-am încărcat braţele cu alge
putrede
poate se fac piele şi gând…
Departe la orizont melancolia
Îţi ţese neînţelesurile…

Identitate

Şoimul cu ochi de safir
Legat de picior cu o panglică
albastră
nu are act de identitate
Dacă aş fi nebunul
de pe tabla de şah
aş amorţi stând mereu într-un
singur picior.
Îl rog pe şoimul cu ochi de safir
să privească în locul meu…
Îmi leg braţele
cu panglica lui de mătase
şi-l las pe el să joace şah
în locul meu
Îmi astup urechile
cu penele lui moi
de sub aripi
Îmi dezmorţesc picioarele
făcând un uşor joc de glezne,
oricum, nu mai sunt în stare
să zbor
I-am oferit lui identitatea mea

Ars poetica

Piatra de boltă mi se
frământă în mână
De când îmi sunt undă
tremurândă, zodie stearpă
rănită de harpă, amurg
mă-nfior cu aripile strânse
pe lângă mine.
Cu lutul pietrei de boltă
îmi ung gleznele şi adun
cioburile oglinzii
în şapte a câte şapte
În ora străvezie
încerc sisific să despart
lumina de lumină
întunericul de întuneric

DOINA CERNICA

Murano, o poveste millefiori

La o vârstă atât de îndepărtată de copilărie, descopăr cu uimire cât de mult cărţile citite atunci mi-au scris viaţa. Una dintre ele a fost ,,Prizonierii din Murano” de Werner Quednau, pe care am parcurs-o cu respiraţia tăiată la numai opt ani. Ilustraţiile (după cele ale originalului german, de Günter Hain) întăreau caracterul nu numai aventuros, ci şi sumbru al poveştii, de aceea memoria a refuzat să o păstreze. Eram prea mică pentru ca să mă ataşez de istorisiri ale căror protagonişti mor în final, în schimb, cu misterioasa putere de persuasiune a cărţilor care te emoţionează, lectura ei a triumfat în descoperirea sticlei. Era în ferestrele casei, în ochelarii bunicii, în geamul pendulei, în globurile bradului de Crăciun şi în figurinele mărţişoarelor, în vazele în care puneam crenguţe de măr la înflorit înainte de timpul lor, chiar şi în paharul de apă şi, totuşi, eu nu o văzusem până atunci! Şi câtă valoare umană înglobată în istoria sa! Mai târziu, fascinată de ea, aveam să dedic multe reportaje sticlarilor din Suceava şi Fălticeni, în anii când aceste oraşe mai aveau astfel de meseriaşi-artişti. Să mergem însă mai departe. Pe lângă revelaţia sticlei, cartea mi-a dăruit şi rezonanţa cuvântului ,,Murano”, care nu a încetat să mă tulbure de-a lungul vieţii. Era mai mult decât numele unei insule de la începuturile europene ale sticlei. Era ceva ca o parolă, un cod, care avea menirea să nu mă lase să uit promisiunea, mai mult chiar, legământul unei întâlniri. De aceea, când am fost prima dată la Veneţia, acum un sfert de veac, am avut sentimentul unei bucurii incomplete, fiindcă nu am izbutit să ajung la Murano. Şi tot de aceea, şiragul de mărgele de sticlă de Murano, aduse atunci din Piaţa San Marco, a stat mai mult pe masa de scris, sub privirile mele, decât a fost purtat. În ani i s-au mai alăturat câteva, cumpărate de asemenea de mine sau primite în dar, soli ai unui tărâm pe care într-o zi trebuia să ajung. O zi care părea că se mişcă în timp odată cu mine, la fel ca linia orizontului într-o călătorie, până la sfârşitul verii din urmă. O vară neagră, care s-a încheiat pe negândite, ca şi cum într-adevăr ar putea să existe compensaţii pentru despărţiri irevocabile, cu o debarcare la Murano. Am spus: atunci când mă aşteptam mai puţin.
Murano este una din ceea ce turiştii cunosc drept ,,Insulele Veneţiei”, o denumire oarecum paradoxală, dacă ne gândim că Veneţia însăşi stă pe 118 insuliţe, dar mai important în această geografie a inimii pe care s-a aşternut drumul este ceea ce le leagă, nu apa care le desparte. Or, istoria sticlei din Murano începe la Veneţia, încă în secolul X, dar se desfăşoară aici, cu permanentul pericol de incendiu trăind latent în furnalele deschise între case de lemn, numai până în 1292, când, pentru evitarea oricărui risc, conducerea Republicii a dispus mutarea fabricilor de sticlă pe Murano. Nu este singura explicaţie, izolarea lor acolo a însemnat şi un plus de siguranţă pentru păstrarea secretului produselor de sticlă, unele mai preţioase decât aurul, secret de stat, care, povesteşte Werner Quednau, aducea visteriei statului, ,,prin impozite, peste opt milioane de ducaţi de aur anual, numai din negoţul cu aceste obiecte de artă”, iar meşterilor o viaţă de prizonieri, părăsirea insulei fiind interzisă sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Dar nu numai banii contau pentru Serenissima. Splendoarea ei era răsfrântă şi înmiită de sticlă. Întotdeauna, dar mai ales în Carnaval: ,,Lăutele cântă voioase şi în sunetele lor îmbietoare perechi vesele se învârtesc pe lespezile albe ale pieţii San Marco. Albul lespezilor şi al palatelor dă gingăşie şi farmec luminii tremurătoare împrăştiate de lumânările prinse în cupe de sticlă, în jurul pieţii, pe coloanele palatelor cârmuirii. Cupele de sticlă, peste care se prelinge ceara lumânărilor, lucesc în culorile cerului: albastru, violet şi câteodată puţin roşiatic.” Sunt culorile pe care le repetă micuţul pandantiv din cristal veneţian, pe care l-am luat în mână încercând să-mi închipui Veneţia din îndepărtata iarnă a anului 1667, atunci când de pe Murano au evadat artiştii sticlari din carte. L-am cumpărat dintr-o manufactură Murano, de lângă Teatro San Gallo, ea făcând de asemenea parte, cu propriul spectacol, din spectacolul Veneţiei. Vizitatorii oraşului erau invitaţi să participe la o demonstraţie de fabricare a sticlei, pe care puteau nu doar să o urmărească şi să o aplaude, ci şi să o fotografieze şi s-o filmeze în voie. Dar în actul II, lucrurile se schimbau radical: în expoziţie, singuri ochilor le era permis să privească şi să ,,înregistreze”. Aşa că deşi cumpărat, cristalul veneţian închide în el şi-mi transmite ceva din tensiunea interdicţiei încălcate. La fel ca oglinjoara dăruită unei hangiţe de Lorenzo Malgratti, cel mai mare meşter oglindar al vremii, în drumul său primejdios către Kärnten. Numai că Lorenzo Malgratti fugea din Murano urmând cale munţilor, în timp ce pe Niadi şi pe mine un vaporetto ne ducea pe ape la Murano.
Înaintăm pe linia subţire care desparte frumuseţea palatelor aievea de răsfrângerea lor în mare, trebuie să ne dăm capul pe spate sau să ni-l aplecăm peste balustradă ca să ajungem în vârful turlelor şi dincolo de ele, în dimineaţa vălurită de soare şi culori. Oare de ce mi-am închipuit până acum logodna dogilor Serenissimei cu marea pecetluită de un inel de aur, când cu siguranţă el trebuie să fi fost din sticlă de Murano, în nuanţele ei şi ale cerului?
Înainte de Murano, il vaporetto se opreşte la San Michele in Isola, locaşul din piatră albă şi strălucitoare de Istria, biserica cimitirului care este întreaga insulă San Michele. Înconjurat de cununa chiparoşilor, San Michele era pe vremea întâmplărilor din cartea lui Werner Quednau singurul loc în care sticlarilor le era permis să plece. Dar numai pentru odihna veşnică. Deşi veşnicia pe această insulă-cimitir este mai vremelnică sau mai scumpă decât oriunde în lume: cei înmormântaţi aici sunt exhumaţi după zece ani, dacă urmaşii nu au dorit să achite un preţ fabulos pentru prelungirea perioadei. Nu ştiu cum stau exact lucrurile pentru celebrităţile care îi sunt asociate în popasul lor cel din urmă, Serghei Djiaghilev, de pildă, sau Igor Stravinsky ori Ezra Pound, dar realitatea pumnului de ţărână are mai puţină importanţă decât gândul nesfârşitului lor somn la umbra trandafirie a chiparoşilor, înconjuraţi de văzduhul lichid şi fremătător al Adriaticii. Iar el, gândul, vine după noi, siaj, până acostăm la Murano.
Ne aşteptau biserici, vile, arhitecturi, mozaicuri, picturi, dar am ales sticla. Sticla cu istoria ei din Museo del Vetro, sticla cu performanţele ei estetice contemporane din Museo Vetrario Moderno, dar mai ales sticla din atelier. În cel în dreptul căruia ne-am oprit aproape la întâmplare, am intrat şi am luat loc pe băncile de scândură cu un soi de solemnitate, ca într-o sală de concerte. Dar spectacolul a ţinut mai curând de magie. Un meşter a prins în capătul uşor bombat al ţevii lungi de fier un pumn de sticlă fierbinte dintr-un cuptor şi a suflat în celălalt capăt al său, de lemn în partea terminală, ca într-un flaut, până ce sticla a prins viaţă, părând un boboc de floare care se deschide accelerat, în rotirea muzicală a ţevii. S-a reîntors în cuptor, şi din el spre noi, cu încă un rând de petale ce s-au desenat prin mişcarea ţevii, până ce vaza s-a deschis ca un caliciu. Celălalt meşter a scos şi el dintr-un cuptor un bulgăre de sticlă ca un ghem de miere, şi a început să-l învârtă şi să-l ajusteze când cu o pereche de foarfeci, când cu o pensetă. Şi în aceleaşi trei minute, ca şi potirul tovarăşului său, în faţa ochilor noştri şi-a învolburat coama într-un vârtej de transparenţe un căluţ de sticlă. Amândoi au apropiat de creaţiile lor câte o bucată de hârtie care a luat foc. Scoasă vaza afară, scos căluţul în aerul călduţ al zilei, ar fi plesnit ca nişte baloane atinse cu vârful unui ac. Dar au fost puse în alte cuptoare încinse, pentru 24 de ore. Erau lucruri simple, ni s-a spus, o vază în stil baroc, după suflare, cu adausuri succesive de folii de aur, cu decoraţiuni cu email, cu puneri repetate în cuptor, se fabrică în trei zile. Însă poate fi fără moarte, după cum într-un pahar astfel construit, se poate pune fără grijă un lichid la o temperatură de o sută de grade. Mi-ar fi plăcut să văd cum se zămisleşte şi o oglindă, dar meşterul oglindar Lorenzo al anului 2010 era în altă parte Şi oricum, nu ar fi putut nici să ne işte bucuria inocentă cu care hangiţa din 1667 se privise prima dată într-o oglindă şi nici să-mi provoace tulburarea pe care am resimţit-o de fiecare dată în preajma celor două oglinzi veneţiene din Sala Roşie a Universităţii din Cernăuţi, din cauza drumului pe care l-au parcurs prin geografie şi istorie, dar şi a credinţei care le însoţeşte: că privind în apele lor întinereşti, te vezi iar tânăr. Dar dacă Lorenzo a izbutit să pună pe picioare o sticlărie în Boemia, cam tot atunci, la mare distanţă spre apus, s-a ridicat fumul cuptoarelor primelor oglinzi din Franţa, destinate Palatului Versailles, graţie altor patru eroi ai lui Werner Quednau, Alberto, Paolo, Raimondo şi Giovanni, şi ei fugari din Murano, şi ei sortiţi, ca şi Lorenzo, unui sfârşit tragic.
Dincolo de ficţiune şi indiferent de mijloacele la care s-a apelat, monopolul comerţului cu sticlă deţinut de negustorii veneţieni a fost pierdut. Nu însă şi secretul sticlei de Murano, deşi falsurile chinezeşti cu care eşti asaltat în atâtea magazine şi care te pândesc chiar şi la Veneţia par a spune contrariul. Iată însă că am citit de curând un document la fel de palpitant azi, ca în copilărie ,,Prizonierii din Murano”. Este vorba de o lege a Regiunii Veneto (70 din 23 decembrie 1994), care, în dorinţa de a proteja rodul unei tradiţii milenare, a instituit o marcă, un Marchio Vetro Artistico di Murano, garanţie a produsului autentic, dar şi de un mănunchi de condiţii severe pentru aprobarea deschiderii şi funcţionării unui atelier, ţinând de procesul complicat al elaborării, dar şi de munca manuală, într-o proporţie de cel puţin 70 la sută. Ca sticla de Murano să rămână ,,Made in Italy” (nu in UE!) şi să reprezinte cu mândrie Italia. Ceea ce cartea lui Werner Quednau nu spune, dar istoria ştie, este şi înalta apreciere de care s-au bucurat artiştii sticlari din Murano. Erau consideraţi cetăţeni de onoare, înnobilaţi, fiicele lor puteau să se mărite cu aristocraţi, iar ei aveau dreptul, extrem de selectiv, să poarte sabie. La vremea fabricării primilor ochelari din lume şi a oglinzilor ei fără egal, la ceasul celor mai bune geamuri, insula ajunsese precum unul din produsele sale unicat. Bogăţia i-a adus vile luxoase şi somptuoase, reşedinţe de vară ale nobililor veneţieni şi ale diplomaţilor, iar la începutul secolului al XVI-lea, populaţia număra 30000 de locuitori. Răspândirea meşteşugului în lume s-a soldat cu scăderea prosperităţii pe Murano, cu împuţinarea treptată a murinezilor, a fabricilor, cu ruinarea vilelor, dar spre capătul veacului al XIX-lea, sticla de Murano a prins din nou să strălucească şi să urce, până a ocupat cu graţie, originalitate şi valoare podiumul unei faime şi aprecieri constante. Imaginea mi s-a impus datorită ştirii din care am aflat că există competiţii sportive ale căror medalii sunt confecţionate din sticle de Murano şi nu de mult am văzut-o în Franţa încoronând şi performanţe scriitoriceşti.
În ciuda garanţiilor de durabilitate, în ciuda faptului că, de ex., sub Teatrul din Odesa, terenul şubrezit de catacombele din timpul războiului a fost refortificat cu injectarea de sticlă lichidă, că există clădiri înalte în care sticla predomină, sentimentul fragilităţii ei continuă să te încerce. De aceea, respiraţia atent controlată, paşii înceţi ni s-au impus instinctiv nu numai în muzeele sticlei din Murano, dar chiar şi în expoziţiile ei cu vânzare. Cum era cea a atelierului, în care urmărisem demonstraţia. Un tezaur de sticlă, de la instalaţii de luminat până la cele mai alese bijuterii. Candelabre, oglinzi, vaze, ceasuri, coliere, perle (perlele de Veneţia!), cercei, medalioane, butoni, suveniruri. Din sticlă transparentă, colorată, opacă, lăptoasă, incizată, decorată cu pulberi de sticlă de diferite granulaţii, cu smalţuri, cu aur şi desigur, valorificate într-o infinitate de ipostaze, celebrul roşu veneţian şi arta millefiori a sticlei multicolore. Da, un material fin, preţios, curat şi nobil, incomparabila sticlă de Murano! Am ales cu Niadi, micuţe daruri, dar şi amintiri, câteva murrine purtătoare de noroc şi un căluţ.
La ora acestor rânduri, a coborât din raftul bibliotecii şi stă în faţa computerului, lângă exemplarul probabil ultim din Bucovina al cărţii lui Werner Quednau, gata de zbor. Căluţul este alb, dar linia ultimă a trupului său zvelt, a coamei şi cozii este transparentă. Pare că îşi trage sufletul înaintea continuării unei lungi călătorii în aerul pur al sticlei, o făptură misterioasă cu o aură de sticlă, învăluită într-un halou de sticlă, în secunda de popas a drumului său început în Murano. Când suliţa primei raze de soare intrate pe fereastra l-a atins, s-a produs o explozie de lumină. Şi am putut să văd întâi insula, apoi Veneţia întreagă în chenarul nesfârşit al unei mări şi al unui cer de sticlă. Nu ştiu dacă venind din splendoarea trecutului sau a viitorului său.

Distribuie: