Spații culturale nr. 15 (11)
Valeria Manta Tăicuţu
Rodos, ultima vară
(Editura Muşatinii, Suceava, 2011)
Poţi să vizitezi locuri necunoscute de pe pământ din curiozitate, din interes ştiinţific, pentru că e „la modă” să schimbi locul / să ieşi din rutină sau, pur şi simplu, ca să visezi. Iar Doina Cernica, jurnalista, scriitoarea şi visătoarea din Nordul Sucevei, a ales să fie prizonieră în „plasa de lumină” a insulei Rodos pentru că i se oferea nu numai împlinirea unei „fulgerătoare iubiri” pentru un spaţiu geografic şi cultural, ci şi promisiunea unei binecuvântate reverii. Am avut totuşi impresia că insula cu soare timp de 360 de zile pe an a fost cea care şi-a ales vizitatoarea, atrăgând-o, printr-un păienjeniş de coincidenţe, la sine. După cum spune autoarea în cartea ce a rezultat, ca un fruct al dragostei, de pe urma acestei călătorii, nimic nu prevestise „ataşamentul pentru un nou orizont”: „[…] uneori, probabil rar, există şi minunea celei mai mari iubiri pentru a doua oară. Mi-a ieşit în cale, tăindu-mi respiraţia, cu splendoarea şi rapiditatea unei feline, cu vraja unei veri adevărate, în toamna vieţii, în anotimpul toamnei, la 30 de ani după cea dintâi. Ca şi atunci, nimic nu o prevestise”. Tonul liric al notelor de călătorie este justificat: Doina Cernica odată distanţată de Rodos, re-creează în imaginar acest spaţiu, transformându-l cu veneraţie în cronotop. De ce „Rodos, ultima vară”? Epitetul nu este, cu siguranţă, al jurnalistei lucide, care ia zilnic pulsul societăţii şi-l înscrie în concise fişe clinice la „Crai nou”, cotidianul sucevean. Jurnalista nu s-ar fi îndoit că o astfel de călătorie poate fi repetată. Poeta, însă, intuia, în momentul decolării de pe aeroportul „Diagoras”, că o nouă întâlnire, la fel de tulburătoare, cu insula soarelui, a fluturilor şi a căpriorilor de bronz înverziţi de aerul sărat, care, „hrăniţi cu clorofilă”, „aveau ceva din dulceaţa vegetalului”, nu mai este cu putinţă. Despărţirea de acel Rodos şi de acea vară era definitivă, de aici irevocabilul epitet din titlu (în definitiv, un grec a spus că nu te scalzi de două ori în apa aceluiaşi râu, nu?).
Fiind vorba despre o insulă grecească, cel mai uşor îi este jurnalistului de profesie să-ţi taie respiraţia cu informaţii, cu nume şi cu legende. E un truism să afirmi că în Rodos fiecare piatră spune o poveste, că nu există nici cel mai ascuns colţişor care să nu te trimită la mit, la o istorie bogată în întâmplări şi înţelesuri. Doina Cernica nu se situează însă în ipostaza de jurnalist, nu culege informaţii noi şi picanterii, nu acumulează cunoştinţe şi informaţii de prin pliante turistice ori din lucrări ştiinţifice. Ca să înregistreze, nu foloseşte nici reportofonul, nici camera de filmat, nici aparatul de fotografiat, nici ochii cărţilor (ca des pomenitul Jean Bart), ci inima. Ea singură nu dă greş în eternizarea unui peisaj. „Într-o parte, ţinutul cel verde, în cealaltă, marea, până spre linia ca un abur subţire a insulelor vecine şi a Anatoliei. Spre miazăzi, Oraşul Antic, cel mai vechi oraş al oraşului Rodos, ne aşteaptă cu cele trei coloane reînălţate ale templului lui Apollo. […] Dar ceea ce ne tulbură cu adevărat, ca şi măslinii cu măsline şi smochinii cu smochine în ramuri printre care trecem, ca şi ei, dar cu mult mai mult decât ei prin caierul pe care îl toarce închipuirea legând cu funigei de argint anotimpul nostru cu timpul celor de demult, este teatrul din vecinătate”. Trimiterile la mitologie / la istorie nu au cum să lipsească, dar sunt strecurate, de exemplu, în ţesătura de lână şi mătase a unui amurg înfiorat de fluturi: „Cu un izvoraş cu unde de cristal, cu pini cernând în aceeaşi sită a vârfurilor lor înalte soarele cu umbra, cu podeţe vesele încropite din crengi, cu poteci din pietre rotunde, şlefuite de apa mării, cu suişuri şi coborâşuri când dulci, când repezi, această cu adevărat Dumbravă Minunată a rodosului are un mister luminos, o taină caldă. O ascultă, dormind şi visând ziua, milioanele de fluturi lipiţi de coaja copacilor, care numai la venirea nopţii se trezesc şi încep să se bucure şi să zboare. Numai atunci, când ochii noştri nu-i văd, îşi descoperă căptuşeala cărămizie a aripilor asemenea trunchiurilor de care stau prinşi, cenuşii cu nervuri gălbui. La mijlocul lui septembrie însă se ridică deasupra insulei, un cer de fluturi pentru Rodos, într-un apoteotic dans nupţial”.
Oricât de importante ar fi vestigiile istorice (vezi „palatul marilor maeştri” şi nu numai), ele vor rivaliza întotdeauna cu vinurile de culoarea untdelemnului, transparente, tari şi aromate, „celebre pentru parfumul aparte şi pentru unda de răşină din gustul lor”, cu mierea, cu trăirea fiecărei clipe în mod solemn, ca după un ritual arhaic. Bătrânii care gustă în tihnă, pe terasa vreunei taverne, vinul nobil şi rar, „acceptă să fie fotografiaţi, acceptă să-şi vadă chipurile reproduse pe vederi şi pliante turistice, fiindcă ştiu că Rodosul care nu l-a putut apăra pe Altemen de soarta sa, nu-i apără nici pe ei de timp. Dar, ca şi prinţul care urca în zori pe Ataviros să-şi vadă Creta natală, ei ştiu de asemenea că viaţa înainte de a-şi scrie scrisul păstrează pentru fiecare bucurii care aşteaptă doar să fie descoperite şi preţuite. De aceea inspiră delicat aroma vinului şi-apoi ascultă poveştile Muntelui, până când apusul le estompează înfăţişarea şi rămân doar siluete negre pe care brusc le înhaţă noaptea”.
În Rodos, mult mai la îndemână decât „suvenirurile” turistice, sunt cerul de miere şi mierea însăşi, ca o grădină ce te întâmpină pretutindeni, în orice sat, fie că se numeşte Siana ori altcumva, „cu locuinţele tăiate parcă în marmură albă, cu arbuşti verzi şi flori roşii, pe fundalul albastru al cerului şi al mării. Mierea era pretutindeni, în faţa fiecărei case, luminând totul în jur, oamenii o lăsau să strălucească, retraşi discret, în penumbră”. În Rodos nimeni nu fură, turiştii sunt scutiţi de „ecourile” civilizaţiei de mahala, iar cumpărarea unei amintiri poartă, cel mai adesea, parfumul străvechi al basmului oriental: „[…] mai târziu n-am rezistat tentaţiei unei mici bijuterii de argint, o căprioară care mi-a purtat noroc mult timp, iar când într-o zi m-a părăsit, am văzut în despărţire mai mult decât un regret, un imbold în terminarea acestor însemnări şi poate semnul unei reîntoarceri. Însă când am ales-o, în ciuda faptului că în Rodos argintul era mai scump decât la noi, am fost răsplătită nu numai de darul pe care mi-l făceam, ci şi de spectacolul stăpânei magazinului (rodienele, ca toate grecoaicele în general, au un aer de regină, chiar de sunt doar peste un mic spaţiu comercial destinat suvenirelor sau peste o minusculă cofetărie). A privit-o îndelung în lumină, a şters-o cu o periuţă cât jumătate de unghie, a cufundat-o într-o băiţă, a zvântat-o atent cu cel mai mic uscător electric cu putinţă, a verificat-o cu lupa, mi-a pus-o apoi la gât, m-a întors spre fereastră, a părut să surâdă mulţumită, mi-a cerut să mă privesc în oglindă şi s-a uitat odată cu mine în luciul ei cu un suspin aprobator, pe urmă a desprins-o şi a aşezat-o într-o casetă de catifea cu infinita delicateţe cu care o femeie îşi pune nou-născutul în legănuţ”. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru ca cititorul – român, de! – să priceapă că este vorba despre altă lume, despre altă civilizaţie, despre alt mod de a face comerţ şi de a trăi.
Paginile scrise de Doina Cernica au parfum, supleţe, claritate şi o covârşitoare notă de lirism. Sunt la fel de vii ca paginile de reportaj ale lui Geo Bogza, dar fără nota aceea inconfundabilă de spectacol verbal cu care ne-a obişnuit reporterul… literar. „Rodos, ultima vară” pare o carte scrisă dintr-un prea-plin sufletesc, o carte scrisă mai mult pentru sine, decât pentru un posibil cititor, mai mult jurnal intim de vară, decât însemnări de călătorie, mai mult poem în proză decât reportaj propriu-zis…
VALERIU SOFRONIE
ÎNCĂ O DATĂ DESPRE DEPĂŞIREA LIMITEI. THEODOR CODREANU ŞI RADIOGRAFIA POSTMODERNISMULUI
-IMPRESII DINTR-O CARTE
Cartea istoricului și criticului literar Theodor Codreanu (Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005), este ceea ce se numește o ”carte importantă”. Importanța acestei cărți nu e dată nici de dimensiunile sale fizice, nici de eșafodajul conceptual-lingvistic construit în jurul ideilor centrale, de lungimea referințelor bibliografice sau de locul câștigat în literatura de specialitate. Lucrarea nu se impune în nici una din aceste direcții: nici voluminoasă nu este, nici novatoare conceptual-lexical, nici impresionant-racordată la literatura domeniului sau loc des invocat în critica de specialitate. Dacă motivele aprecierii unei opere ca fiind substanțială ar ține de unele din aspectele mai-sus invocate, sau de toate la un loc, motivele bunei aprecieri încă s-ar lăsa așteptate. Toate acestea țin de ”cum-ul” spunerii, de categoria modalității. Însă nu în modalitate stă greutatea, ci în substanțialitate. Iar determinanta substanțială în legătură cu o creație se pune ori de câte ori se pune și revenirea la temei, la fundament. Așadar, cartea vorbește despre transmodernism, adică despre condiția noastră postmodernă și post-postmodernă.
Conștienți că nici o sinteză nu poate întâlni în traiectoria ei opera, nu ne rămâne altceva de făcut decât arătarea, asemeni oracolului delfic, cu degetul.
Autonomia. Ruptă de Transcendență, lumea se descoperă autonomă, fără lumen, fără nici o autoritate necondiționată, ”opacă şi încâlcită, încât începe să creadă că lumina poate veni din sine însăşi”. Abstrasă din Dumnezeu, lumea devine acum capabilă să-l adăpostească pe noul Ivan Karamazov.
Dezîntemeierea. Apusul metafizicii şi istoriei sunt coroborate cu eliminarea fundamentului. Lucrurile nu mai au temei. Totul devine coajă, suprafață, produs sensorial. Plăcerii raționale îi va succede plăcerea simțurilor. Jean Paul Sarte, gândind postmodernist, elimina din rândul categoriilor esența, înlocuind-o cu succesiunea aparițiilor fenomenului.
Umanismul. Postmodernismul este un “nou umanism”, un “nou antropocentrism”. Autorul avansează o ipoteză foarte îndrăzneață – ”noul umanism” este în fapt o utopie la vechile utopii ale comunismului, utopia unui hedonism consumist. Omul nou este un om care râde, omul care a ”părăsit atât de mult calea adevărului, încât rătăcirile lui devin demente, paralizat fiind în distracţii, în pornografie şi în violenţă malefică”.
Desființarea tradiției. Tradiţiile, toate vestigii ale trecutului, vor fi abandonate. Ce rămâne? O muzică fără Mozart, o filozofie fără Socrate, o literatură fără Tolstoi, Dostoievski şi Proust, o artă fără Michelangelo şi Brâncuşi, o istorie fără Mihai Viteazul etc. La noi, o Românie fără români, fără identitate națională. Bătrânii se văd din ce în ce mai rar, locul lor fiind luat de tineri – ” Country without old men”. Istoria e declarată drept teritoriu al minciunii, de care trebuie să ne debarasăm prin postistorie.
Dezelitizarea. Locul intelectualului autentic este luat de către teleintelectual, ipostaziat în analist politic, economic, cultural. Locul discursului adâncit este luat de pălăvrăgeala infinită, de marea trăncăneală.
Solipsismul moral. Prestației eroice îi urmează exhibarea narcisistă, caracterizată de conformism politic pus în slujba intereselor individuale şi de grup.
Nomadismul. ”Nomadismul postmodern, eliberat de orice complexe mesianice naţionale, religioase, culturale, pare a fi spaţiul paradisiac al globalizării”. Locul Glanetașului care ar face și moarte pentru o brazdă de pământ este luat acum de căpșunarul de profesie.
Feminismul. Mişcarea feministă postmodernă are o influenţă nefastă asupra familiei, destrămând-o, ducând la ”isterizarea şi masculinizarea femeilor […]. Departe de a crea o „religie a echilibrului”, feminismul declanşează un dezechilibru cu adevărat grav, punând civilizaţia pe o pantă a autodistrugerii demografice, nu doar spiritual”
Sexualitatea omniprezentă. Atitudinea postmodernistă, potrivit autorului, a înlocuit afectivitatea (iubirea) cu sexualitatea. Erosul a fost înlocuit cu mascarada erotică, nunta feminităţii şi masculinităţii cu o eliberare sexuală ce are toate caracteristicile unei sclavii (în măsura în care fiinţele umane devin anexele propriului sex).
Cel puțin indicând în direcția enumerărilor noastre, cartea lui Theodor Codreanu se arată a fi o carte substanțială. Cum însă substanțele, cândva arheice, s-au transformat de multă vreme în elemente chimice domesticite, e puțin probabil ca și acest strigăt prelung după lumină și sens să mai rezoneze în conștiințele vremii. Vorba lui Eliade, lucrurile nu se vor astâmpăra până când nu va fi ucis și ultimul zeu din univers. Poate că și datorită lui Theodor Codreanu, încă mai sunt zei de ucis.
RESTITUIRI
Artemiza Delia Asănache
Romanul adolescentei nonconformiste
Romanul Sânzianei Pop, Serenadă la trompetă, apărut în 1969, aduce în prim-plan o adolescentă de cincisprezece ani. Destinul protagonistei, Puica Neagră (după cum îşi declară singură identitatea) sau Pinella (după cum o numeşte unul dintre personaje), se ţese din frânturile povestite chiar de ea. Confesiunea naratoarei este una ironic-ingenuă, iar autoarea se străduieşte să meargă pe această linie, aşa cum mărturiseşte în primele pagini ale cărţii: „în povestirea asta scrisă la persoana întâi nu e voie să fiu prea inteligentă, nici foarte proastă, exact aşa cum ar putea fi o fată de cincisprezece ani”. Pinella este un alter-ego al autoarei care îşi rememorează anii de şcoală, din perioada studiilor medii de la Liceul German din Braşov. Deşi naratoarea nu ne spune unde are loc acţiunea romanului, ea plasează în texte amănunte suficiente care trimit la Cetatea Braşovului.
Eroina vine în Casa de Piatră a unchiului său (Eneas, alias Comandorul) din oraş, un spaţiu otrăvitor, al pasiunilor pervertite şi al ipocriziei. Fiică a unei femei pasionale, care înnebuneşte la moartea soţului (împuşcat în pădure de doi bărbaţi necunoscuţi) şi ajunge să umble goală şi să cânte prin munţi, naratoarea este tratată ca o servitoare. Nici bunica sa, Manana (Maria Oniga), care soseşte în Braşov odată cu Pinella, nu are parte de o soartă mai bună.
Imaginea mamei (Muter) şi a bunicii sale se conturează treptat, fiind, alături de naratoare, personajele cele mai pregnante ale cărţii. Ele concep existenţa ca pe o aventură a libertăţii şi vor să îşi trăiască viaţa din plin. Manana îşi afirmase setea de libertate printr-o aventură scandaloasă, fugind, la 70 de ani, cu un poliţist, după ce în tinereţe a stârnit alte valuri de dezaprobare mergând pe bicicletă. Fiica ei, Muter, îşi iubeşte soţul atât de tare, încât acceptă să locuiască la o cabană în munţi, chiar dacă nu este potrivită unui astfel de trai. Ea renunţă la averea familiei şi fuge cu un pădurar de care este îndrăgostită nebuneşte. Dragostea ei este mistuitoare şi continuă să ardă în sufletul ei chiar şi după dispariţia bărbatului său.
Urmând tradiţia feminină din familie, Pinella se dovedeşte a fi şi ea o nonconformistă. Din aceeaşi plămadă sufletească este construită şi servitoarea Erji (subreta-ţărancă devotată familiei), dar ea nu mai este la vârsta răzvrătirilor adolescentine şi nici nu are curajul lui Muter. Eroina recunoaşte spiritele independente şi îndrăzneţe asemeni femeilor din familia sa şi este foarte crudă cu semenele lipsite de orice fel de inteligenţă şi de imaginaţie.
O astfel de fiinţă este verişoara sa, Clara-Maria-Despine (sau C.M.D), o adolescentă apropiată de vârsta eroinei, dar care are statutul privilegiat de fiică a stăpânilor. Ea „era un copil genial. O mare speranţă şi care trebuia să devină o certitudine. Şi un model. Modelul meu permanent şi fericirea familiei”. Atitudinea naratoarei faţă de verişoara sa este una ironică.
Ea este conştientă că este considerată „oaia neagră” a familiei pe lângă un asemenea exemplar strălucit (C.M.D. ia lecţii de pian şi de franceză pentru a deveni domnişoară cu o educaţie desăvârşită). Pinella încearcă să se apropie de ea, propunându-i să meargă la o plimbare în afara programului său zilnic, dar răspunsul verişoarei taie orice legătură dintre cele două fete: „Nu înţeleg nimic din ce spui, vorbeşti de parcă ar sări cineva capra. De ce să rişti? Lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Ora de plimbare e după-masă, cu madame. Altfel se petrece o harababură îngrozitoare în care numai ţie îţi place să trăieşti. Şi cu asta am terminat orice discuţie, nu vreau sa mă enervez inutil”.
Însuşirile C.M.D-inei, o fată obraznică şi mincinoasă (tipul copilului alintat şi needucat) sunt îngroşate cel mai mult în timpul unei ore hilare de franceză, când intră în scenă un alt personaj feminin – profesoara Mezanfan, tipul dascălului sărac, obligat să mediteze „loazele” familiilor bogate. Ea apare ca o persoană grotescă, iar portretul ei caricatural trece dincolo de graniţele umanului: „Mezanfan e un cal de lemn. Dar un cal marţial. Mi-ar place foarte mult s-o scot la paradă. S-o plimb de căpăstru. Pentru că poartă botine mari cu bombeul lat şi cu tocuri, nişte botine anti-tanc legate de gleznă în curele”.
În prima parte a romanului („Ziua întâi – Tu l-ai iubit, el te-a iubit”), imaginile părinţilor au o alură legendară, fiind modele ale trăirii pasionale. Pinella încearcă şi ea sentimentul dragostei cu Uli, fiul pastorului. La început, iubirea lor este pură, candidă şi va ajunge la o intensitate maximă după moartea Mananei, când Uli arde în cimitir ca o lumânare, păzind mormântul Mariei Oniga (motivul iubirii ca ardere).
Pe lângă figura lui Uli, în carte mai apar şi alte personaje masculine. Dintre acestea se distinge imaginea Comandorului, unchiul-harpagon, pe care naratoarea îl urăşte. El este reprezentantul mentalităţii patriarhale a familiei şi deţine controlul asupra a tot ceea ce se află în casă. Cu o soţie marionetă, care nu-i iese din vorbă, el îşi satisface poftele sexuale cu servitoarea, dar se vrea un om onorabil. Interogată în legătură cu aceste escapade sexuale ale Comandorului, unguroaica Erji îi spune Pinellei că la început a fost siluită, iar după aceea a intervenit obişnuinţa. Femeia se arată gata să dezvăluie toate ororile din Casa de Piatră, câştigându-şi simpatia naratoarei.
În partea a doua a cărţii („Ziua a doua – Vivere pericolosamente”), structură care trimite la Ulyse de James Joyce şi la Lumea în două zile de George Bălăiţă, textul se mută din regimul verosimilului în cel al delirului şi al visului. Apariţii halucinante sunt Muter, Manana, Leonard, poliţistul ei, Uli cel blond.
Pinella fuge de acasă, iese din Cetate şi îşi începe periplul prin oraş. E un traseu iniţiatic, pentru că ea caută să devină o fiinţă liberă, să îşi câştige libertatea totală. Ea vrea să facă ce-i place: „În lume merită să faci ce-ţi place. Eu aşa cred. Să alegi cu sinceritate ceea ce ţi se potriveşte. Să ştii exact ce ţi se potriveşte şi să duci lucrurile la bun sfârşit. Dacă nu eşti e acord cu ceea ce ţi se impune, nu executa. Nu te obligă nimeni să fii altcineva, ci numai ceea ce eşti, dar pentru asta e nevoie de curaj, e nevoie de îndrăzneală ca să măsori până unde ajungi în lume”.
De aceea, va pleca la braţul lui Uli pentru a continua destinul femeilor din familia sa: „Pe Manana am lăsat-o să moară ca să se întoarcă la Leonard al ei. Şi pe Muter o voi lăsa. Pentru tata. Dacă Uli îmi face figura mă curăţ şi eu. Ţin foarte mult ca mecanismul nostru de familie să funcţioneze până la sfîrşit. Şi pe urmă veniţi voi să ne căutaţi sufletele prin pădure şi să ştiţi că n-am făcut nimic niciodată împotriva cugetului curat”.
FLORENTIN POPESCU
PRIMUL MEU DASCĂL ÎNTR-ALE ALBINĂRITULUI: TITI DAMIAN
Înainte şi-nainte de a-mi fi mie dascăl într-ale albinăritului Titi Damian a fost o viaţă întreagă (după absolvirea facultăţii, desigur) dascăl de-adevăratelea la un liceu din Urziceni. Le-a predat elevilor de-acolo literatura română şi i-a învăţat să-i iubească pe Eminescu şi pe Caragiale, pe Blaga şi pe Voiculescu, pe Marin Preda şi pe Zaharia Stancu, trezindu-le şi menţinându-le apoi vie dragostea pentru frumuseţile şi valorile culturii naţionale.
Eu, dacă n-am predat la o clasă de liceeni decât în cele câteva ore de practică pedagogică, nu prea ştiu cum e să ai o aşa de dificilă misie. Şi nici cum să-i ţii în frâu pe nişte tineri care s-au „dedat” la discoteci, la Internet şi la alte plăceri ale vârstei. Mi-nchipui, însă, că nu-i deloc simplu. Şi nici uşor. Ei, bine, Titi Damian a descoperit un mare secret „pedagogic” de vreme ce le-a insuflat învăţăceilor lui nu numai dragostea pentru scriitorii din manualele şcolare, ci şi pentru alţii, din ultimele generaţii de condeieri.
Eu, unul, însă, l-am cunoscut pe Titi Damian mai târziu decât elevii lui şi în alte ipostaze decât cea a omului de la catedră: ca scriitor şi ca apicultor.
Ca scriitor mi s-a revelat după ce i-am citiţi primul lui roman, Fagul, un fel de replică (deşi este cu mult mai mult decât atât, dar economia de spaţiu mă obligă deocamdată să recurg doar la acest termen) la Moromeţii lui Marin Preda. Spun „replică” pentru că şi în romanul profesorului de la Urziceni este vorba de un sat şi de nişte ţărani, dar altfel de sat – unul de munte, şi altfel de ţărani – oameni trăind într-un cadru geografic, social şi politic cu totul deosebit decât al personajelor arhicunoscutului roman al lui Marin Preda.
Ca apicultor amator aveam să-l cunosc mai apoi, după ce m-am întâlnit cu „omul în carne şi oase” cum s-ar zice. Şi asta avea să se întâmple la Bucureşti, unde, după ce i-am făcut o cronică elogioasă la roman, a ţinut să ne cunoaştem şi să-mi mulţumească.
Se ştie de când lumea că imaginea pe care ţi-o formezi despre un scriitor ca om (după ce i-ai citit una sau mai multe cărţi) foarte rar se-ntâmplă să se suprapună cu impresia pe care ţi-o lasă acela după ce ai avut prilejul să-1 şi cunoşti ca persoană.
De unde la capătul lecturii romanului Fagul îmi formasem mental imaginea unui ins dur, scump la vorbă, poate chiar aspru în puţinele conversaţii pe care le angajează cu alţii, m-am trezit că am în faţă un om blând şi cumsecade, molcom şi foarte deschis dialogului, aidoma unui moldovean pus pe confesiuni şi dornic să-şi deschidă numaidecât sufletul, dacă are cui şi merită s-o facă.
Aveam să aflu, nu fără mirare, recunosc, că Titi Damian este şi el, ca şi mine, tot un fel de mesteacăn rătăcit în câmpie, pentru că a ajuns la Urziceni prin căsătorie, locul lui de baştină fiind, de fapt, tot într-un sat de munte, nu foarte departe de al meu. De aici, poate, şi anume coincidenţe în viziunea amândurora despre lume şi viaţă, despre oameni şi mai ales despre problemele creaţiei şi ale literaturii.
Şi având eu o mai veche dorinţa de a cunoaşte cât de cât universul albinelor, când am aflat că noul meu coleg într-ale scrisului are acasă o mică stupină l-am rugat să-mi vândă şi mie un stup, „cu albine cu tot, nu doar cutia”, iar el s-a executat imediat, oferindu-se să-mi dea o familie de albine în chip de cadou, refuzând cu cerul şi cu pământul să primească bani pentru asta.
Nu după multă vreme – chipurile pentru a-i face o bucurie soţiei mele! – mi-a mai dat un stup şi aşa am ajuns eu să cresc preţioasele şi interesantele gâze producătoare de miere.
Fireşte, nu-i mare lucru să-ţi procuri doi stupi (contra cost ţi-i poate da orice apicultor), dar greul de abia din acel punct începe.
Trebuie să ştii să-i îngrijeşti, să-i tratezi cu medicamente specifice, în fine să ai cât de cât habar de meserie, ca să nu te trezeşti într-o zi cu două cutii goale sau pline de furnici ori albine moarte.
Aşa se face că Titi Damian mi-a devenit şi profesor de apicultură, sfătuindu-mă cum să procedez în diferite împrejurări şi, mai mult decât atât, mi-a oferit şi instrumentarul minim necesar, propunându-mi totodată şi câteva lecţii practice la care să-l asist…
Titi Damian este un apicultor amator, fără pretenţii (îmi mărturisea că s-a apropiat de albine datorită socrului său, care i-a lăsat moştenire mica stupină, aflată la Jilavele, în apropierea Urzicenilor), însă ascultându-1 cum îmi vorbea despre structura şi organizarea unei familii de albine (cu paznici, culegătoare, cercetaşi, constructori de faguri, fabricanţi de miere, cu doici care îngrijesc regina etc., etc.) mi-a trezit o mare pasiune şi o dragoste pentru acest domeniu de care înainte n-aş fi crezut că pot fi în stare…
O prietenie, lucru elementar, presupune afinităţi şi comunicare, sentimente reciproce pe multe planuri. În cazul nostru n-am dus lipsă de ele.
Socotindu-mă cu experienţă ceva mai mare pe celălalt plan, literar, Titi Damian mi-a cerut şi-mi cere adesea părerea în legătură cu scrierile personale. I-am citit încă din manuscris textul celei de a doua cărţi, Umbra, i-am sugerat unele modificări şi s-arătat a fi foarte receptiv la observaţii, drept care, la rându-mi, i-am scris câteva fraze de recomandare pe coperta volumului, nesfiindu-mă să-i găsesc filiaţii cu câţiva importanţi scriitori interbelici – ceea ce mi-a atras o fină ironie din partea lui Horia Gârbea, care a găsit că sunt prea generos. (Că ulterior, după ce a citit şi Fagul Horia Gârbea a revenit la sentimente şi aprecieri mai bune, cum avea să scrie într-o cronică din Luceafărul e o altă poveste).
Pe cât de interesant şi de promiţător în literatura pe care o scrie tot pe atât de bonom şi de prietenos în relaţiile cu scriitorii ialomiţeni, cu cei buzoieni şi cu toţi ceilalţi pe care are ocazia să-i cunoască, Titi Damian inspiră celor din jur sentimente dintre cele mai frumoase (ducându-mă odată cu el la o întâlnire a proprietarilor de pensiuni, iar ulterior, la o altă manifestare din acelaşi loc am apărut de unul singur am fost imediat întrebat unde mi-este prietenul).
De aceea nu cred că Titi Damian ar putea avea duşmani nici prin lumea şcolii (de unde, s-a pensionat de curând) şi nici prin cea literară ( unde, e drept, cunoaşte mai puţină lume decât în prima).
Din când în când, pe la ore târzii ale serii (când, presupun că a apăsat pe clapa de închidere a calculatorului şi a lăsat textul proaspăt cules să se odihnească în cuşca lui de sticlă) îmi dă telefon să-mi ceară câte un sfat, sau pur şi simplu să mă întrebe ce mai fac şi ce s-a mai întâmplat prin lumea literară.
Ca orice autor care trăieşte în altă parte decât în Capitală îşi închipuie că-n urbea de pe malurile Dâmboviţei au loc evenimente în fiecare zi şi e musai ca un scriitor să participe la ele, ori măcar să aibă habar care sunt.
Adesea răspunsurile mele îl dezamăgesc, fiindcă nu fac parte dintre cei care „bat” cenaclurile, cluburile, casele de cultură sau alte locuri prin care se întâmplă câte ceva. Vinovat fără scuze pentru sutele de volume necitite din bibliotecă şi pentru paginile albe care-mi aşteaptă gândurile şi ideile, prefer să stau cea mai mare parte a timpului acasă…
Departe de conclavurile zgomotoase ale Bucureştiului, Titi Damian, prozator veritabil şi de mari resurse narative, s-a aşternut temeinic pe scris şi nu mă îndoiesc că în viitorul apropiat ne va rezerva mari şi frumoase surprize literare.
