Spații culturale nr. 15 (10)

ŞERBAN TOMŞA

Ziua călăului

Sunt un om care ştie să asculte şi, de cele mai multe ori, îşi astupă ochii cu mâinile ca să nu vadă ce se întâmplă înaintea sa. Un om care nu scrie, nu crede în ideile mari şi a citit tot ce i-a căzut în mână. Un cititor. Poate chiar Cititorul. De aceea nu aş putea supăra pe nimeni. Toate belelele mele au pornit de la câteva împrejurări aparent nesemnificative: 1. Eram îndrăgostit de prea multă vreme de aceeaşi fată. 2. Aveam un şef dement. 3. Din motive misterioase, am început să fiu urmărit de nişte necunoscuţi cu un aspect sinistru. 4. Am fost confundat de toată lumea, în mod inexplicabil, cu un localnic plecat de multă vreme din oraş. Oricum, chiar şi până atunci, viaţa mi se desfăşura ca un fir de aţă depănat de mâinile neîndemânatice şi înţepenite de reumatism ale unei babe nervoase: numai noduri, rupturi şi încâlceli.
Ploua urât, oamenii se ascunseseră prin case şi hoteluri, iar eu trudeam la proiectul În fiecare cartier o bibliotecă. Îl refăcusem de patru ori, dar şeful tot nu era mulţumit.
– Dragul meu, îmi explica el peltic, cu ochii aproape închişi de o satisfacţie porcină, esti un om capabil, un bun funcsionar, dar nu munțesti sufițient. Si-a intrat în cap că esti mai destept decât țeilalţi si asta nu e bine.
– Nu văd ce legătură are ce am eu în cap cu treburile de la serviciu.
– Vezi ? Vorbeste orgoliul tău supradimensionat si nejustificat de nițio realizare notabilă.
Voiam să-i spun că am oarecari merite, că, spre deosebire de el care făcuse, cu chiu, cu vai, un liceu amărât, eu terminasem o facultate, cu nota zece la licenţă şi copleşit de afirmaţia că aş fi putut ajunge un mare arheolog. Câţiva ani mă mulţumisem să citesc câteva mii de cărţi şi să ocup un post de muzeograf la Casa Tineretului din localitatea G.. Dar şi asta era ceva.
– Esti un om obisnuit, nu un gzeniu, ridică el tonul, parcă auzindu-mi gândurile. Trebuie să mă convingzi de bunele tale intensii si să arăsi că esti deschis către ideile noi ale sefului tău. Altminteri pot să te chem într-o zi si să te anunţ că nu mai am nevoie de serviţiile dumitale. Mai ales că am audzit că mă vorbești de rău si vrei să râdzi de mine într-un roman pe care-l scrii.
Hopa, mă gândii. Ramona cea cu degetele lungi şi cu sâni frumoşi, colega şi simpatia mea, mă băgase în hazna. Spusesem odată, chestia asta, în glumă. Dacă aş fi scris ceva, m-aş fi gândit la un roman istoric, cu Genghis-han personaj principal. Dar nu avusesem niciodată asemenea planuri. Surpriza mă năuci. Mă uitam năuc la chelia lucioasă ca de fildeş vechi a şefului, ca o ghicitoare la cristalul ei miraculos. Aş fi jucat popice cu ea, lustruind-o îndelung şi aş fi folosit-o ca oglindă în zilele când eram grăbit.
– Bagă-si minsile în cap si nu mai umbla după cai verzi pe peresi. Idei, idei noi vreau. Si multă muncă. Am văzut că atunţi când se termină programul, îsi iei servieta si o stergzi frumusel acasă. Nu m-ai întrebat niţiodată, cum faţe, de pildă, domnisoara Carmen, dacă nu am ţeva de lucru pentru dumneata. Să stai noaptea în birou, să te prindă dimineaţa aiţi. Asa înţeleg eu un funcsionar onest. Ai înseles ?
– Am stat ani în şir după program, dar nu a băgat nimeni de seamă asta, am spus.
– Asa ? Îndrăznesti, asadar, să mă si înfrunsi. Cred că esti nebun… sau inconstient. Nu a remarcat nimeni munca dumitale pentru că nu o făţeai la ordinul meu. Înselegzi ? Nu-mi arăsi respect, nu stii să pui acsentele.
Asta era. Nu ştiam să pun accentele. Dacă m-aş fi prefăcut că îl respect, ar fi zis că râd de el. M-am întors în biroul cel mare tocmai la timp să o aud pe Carmen, blonda înaltă şi senzuală, zicând cu gura ei glumeaşă, de rusoaică ingenuă :
– Ce i-o fi făcând şeful lui Diogene ? L-o fi operând pe creier ?
Fusesem poreclit cu numele cinicului grec. Căpcăunul era responsabil de asta.
– Bă, tu eşti un filosof, în felul tău. Trăieşti auster, îţi mănâncă toţi câinii din mână, nu vezi pe unde calci, visezi cai verzi pe pereţi, iar camera aia a ta aduce a un fel de butoi mucegăit. Ţi s-ar potrivi numele de Diogene. Ai şi cinismul necesar, împănat cu misoginismul aferent, dar şi cu mare doză de inconştienţă. Eşti atât de prost încât, dacă o femeie ar trage de tine, nici n-ai înţelege ce vrea. Treaba e că eşti şi încăpăţânat şi îţi atingi mereu ţelurile, chiar dacă ar trebui să te urci pe Kilimanjaro. Voinţa asta a ta anulează toate slăbiciunile şi te face să supravieţuieşti.
– Nu, i-am răspuns lui Carmen, m-a operat pe conştiinţă. Vezi că te cheamă şi pe tine la operaţie.
Tânăra stătu să rumege informaţia înainte de a pleca, afectată, către biroul lui Attila.
– Acum, spuse Guşteru, mucalitul biroului, șineva lustruieşti paloşu’ sultanului.
E moldovean sau cam aşa ceva, dar are mult umor. Are un nas bont, orientat în sus, către meşa de păr bălai, răzvrătită, care îi acoperă fruntea. Expresia de mulţumire adâncă, lipită de trăsăturile feţei sale, de parcă omul ar fi participat la o petrecere perpetuă, nu-l părăsea nicio clipă. I-am făcut semn către Ramona şi el, uimit, făcu ochii mari. Dădu din cap, mulţumindu-mi. Toate ca toate, dar Attila era maestru în a-şi deconspira sursele. Dacă o binevoitoare îl informa cu ceva, o dădea de gol în următoarele două minute. Nu se putea abţine, pur şi simplu. Ăsta e prost rău, zicea Căpcăunul, dacă îşi închipuie că prin teroare astupă gura lumii.
– Cât de tâmpit trebuie să hie șineva ca să îi spunî șeva lu’ Attila ? zisese Guşteru într-un rând şi acesta devenise un fel de şlagăr pe care îl recitau toţi care mai cârteau împotriva tiranului.
Pe Ramona o protejase însă până acum cu grijă. Aşa proceda cu femeile cu care se culca. Peste puţin, îmi amintii că nu l-am întrebat pe Attila despre costurile locaţiei unei biblioteci de cartier. Nevrând să fiu pus în situaţia de a face din nou întregul proiect, mă ridicai şi mă dusei să-l consult. Drăcoaica de secretară, o brunetă subţire şi veşnic zâmbăreaţă, se uita în biroul şefului printr-un orificiu practicat cu măiestrie în uşa capitonată.
– Vino să vezi!
Cu pantalonii în vine şi cu ochii la crăpătura bărbierită cu grijă a lui Carmen, despicată acum ca o prăjitură pe birou, Attila îi recita tinerei o poezie pe care o scrisese în cinstea ei. Şeful, care se apucase să scrie un tratat, Meşteşugul de a iubi muierile după formule matematice, rostea textul cu o voce înaltă, inspirată.

Formula iubirii

Pătratul speransei
plus pătratul asteptării
este egal cu
de trei ori cubul iubirii…

– Ei, ţe ziţi? făcu el, triumfător.
– Auzi ? Mai bine dă-i bătaie! Că n-am timp de prostii! Ce mai aştepţi?
– Stai, că mai am sase poezii… Le-am scris pe toate ieri.
– Şi nu le poţi citi decât în pula goală ? Ştii că e o mare greşeală ce facem noi?
– Mie îmi spui? Fireste că stiu, îşi luă Attila expresia sa, de mistreţ pervers şi şiret. Dar unele greseli sunt sublime.
Rânji şi o aşeză cu picioarele desfăcute pe birou, îşi scoase pantalonii şi se îndepărtă către uşă.
– Acum ce mai faci? strigă Carmen de pe pupitru.
– Fac cum făţea tatăl lui Armand Călinescu cu servitoarele mai crude, îi explică Attila.
– Păi, cu ea … moale? se miră fata.
Attila nu-i mai răspunse şi începu să necheze precum un armăsar în călduri.
– Iha, ihaaa, iha-ha-ha!
– Doamne sfinte, ţipă Carmen, ai înnebunit!
Se prăvăli pe ea, interjecţiile deveniră mai intense, apoi se potoli.
– Ce faci? se miră ea.
– Mă găndeam… începu el şovăitor. Mă gândeam că ar trebui să faţi si tu cum făţea…
– Nici nu mă gândesc ! protestă Carmen.
– Ba trebuie. Altfel nu mi se scoală. Stii că tatăl lui Armand ăla era mare moşier şi uza din plin de dreptul seniorului. Pe toate fetele care se măritau, el le dezvirghina. „Bă, să nu te atingzi de ea, înainte de a treţe pe la mine”, îl avertiza el pe ginere. Prima noapte era a lui. Şi dup-aia o înzestra pe fată cu pământ, vite, o casă mai mare.
– Şi ce legătură are asta cu noi ?
– Are, că si eu tot un senior mă simt.
– Ai fi, dacă ţi s-ar scula mai repede.
– Păi, niţi ăluia nu prea i se mai scula la bătrâneţe si avea parte numai de servitoare puturoase.
– Ce vrei să spui ? Ai de gând să faci ceva sau plec ? Că mă doare spinarea !
M-am îndreptat de şale şi m-am aşezat pe un scaun în biroul secretarei. Aceasta privea în continuare la scena de amor la care fusesem martor şi eu.
– Uite, acu dă din cur ca un iepure văduv. Hopa, a şi terminat !
– Auzi, lasă-i dracu, că mă enervez. Tu cu asta te ocupi ?
– Îhî, o să vezi ce o să mă mai spovedesc pe ziare, pe bani buni, când mi-oi lua alt serviciu. Attila bănuieşte ceva şi nu vrea să-mi dea transferul la firma de transport Tecoma. Voi mai insista.
– Tecoma nu e o specie de arbust ?
– Ba da.
– Ce să zic, eşti fericită.
Am ieşit, dar în faţa ochilor îmi apărea tot fundul ei micuţ bombat în dreptul găurii făcute în uşa şefului. Dar nu mă ispitea deloc.
Când să ies din curtea interioară, o văzui pe o fostă prietenă, care se străduise din răsputeri să mă facă să mă îndrăgostesc de ea, timp în care se bucura din belşug de virilitatea unui instalator. M-am întors cu spatele şi m-am prefăcut că nu o văd. Mă săturasem, ca şi Lefter Popescu, să fiu galant. La colţul parcului, Pytia, nebuna oraşului, fostă colegă de liceu şi cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată, se opri în faţa mea şi îmi spuse :
– Vei face o călătorie, vei muri, dar în realitate va muri moartea ta, te vei întoarce şi nu-ţi vei găsi în veci locul pe lumea asta, îmi spune ea, zâmbind. De ce nu mergi cu mine în Mansarda Celestă ?
Am zâmbit şi i-am întins trandafirul pe care îl cumpăram zilnic pentru ea. Avea o tarabă plină cu minerale de toate felurile, mai mari sau mai mici, dar nu vindea mai nimic. Eram, poate, singurul ei client. Avea cristale mari, sferice, în care îţi puteai vedea viitorul, opale cât mingile de tenis, dar şi cât bostanii, multe sculpturi micuţe în jad şi nenumărate ametiste. Unele pietre erau micuţe, altele aveau dimensiunile unor ferestre. Căpătasem obiceiul ca banii care îmi rămâneau la ieşirea dintr-o librărie să îi dau pe cristale. Într-o zi am cărat prin tot oraşul un ametist uriaş care îmi paralizase mâna dreaptă şi mi-a dat o cumplită durere de cap. Aveam câteva broscuţe de jad – îi dăruisem una şi Aylei -, nouă ametiste, unsprezece opaluri, şapte cristale şi două smaralde. Vârtejuri calde şi reci se răsuceau în jurul pietrelor şi deseori odaia mea se umplea de forme de abur şi ceaţă. Visam palate cu bătrâni nebuni care se urcau în copaci şi îşi arătau ruşinea imensă întregii lumi, femei îmbrăcate în voaluri care cădeau succesiv de pe ele. Când ieşeam din casă, vedeam oameni pe care nu-i mai zărea nimeni sau porneam în urmărirea unei tinere care mi se părea că e o cunoştinţă veche şi care se dovedea a fi o necunoscută…
– Aruncă, naibii, pietroaiele alea, mă sfătuise Căpcăunul. Astea zămislesc făpturi din cuvintele pe care le rosteşti în preajma lor.
– Treaba e că nu prea vorbesc singur.
– Treaba e că alea îţi citesc şi gândurile.
În drum spre casă, trebuia să trec inevitabil pe strada unde Vlad Ţepeş îşi istorisea isprăvile turiştilor. Acum sezonul era pe sfârşite şi nu mai avea mulţi muşterii, dar el tot scotea nişte sume astronomice. Îşi încheia activitatea abia prin noiembrie, când se retrăgea la cabana lui, vecină cu casa „unchiului” meu. Fusese un profesor de geografie cu mare trecere la femei, dar cu buzunarele pline cu vânt. Minţea însă de îngheţa apele. Nu înţelegeam niciodată de ce o face şi încă într-un fel total imprudent. Treceam cu maşina şi îl vedeam, de pildă, stând de vorbă cu pictorul Dembinski, la intrarea în parc.
– Ce mai face Dembinski ? îl întrebam pe Ţepeş a doua zi. Ce proiecte mai are ?
– Păi, nu ştiu, răspundea Ţepeş, sigur de sine. Nu l-am mai văzut de patru luni, fire-ar căpăţâna lui a dracu’ !
Când era la înghesuială, Ţepeş-Teodorescu avea ce avea cu căpăţânile celorlalţi. Uneori nu răbdam să mă prostească în faţă şi i-o retezam
– Haida, de, nu stăteai tu cu el de vorbă aseară, la intrarea în parc ?
– Nu, nu, nu eram eu. Ţi s-o fi părut, îmi zicea şi mă privea cu reproş.
Pe urmă, stătea îmbufnat pe mine două-trei săptămâni. Deseori mă întrebam dacă nu m-am senilizat, dar în câteva rânduri s-a întâmplat să fiu însoţit de doctorul Jim de la Spitalul Veteranilor.
– Ăla nu e Teodorescu-Ţepeş ? îl întrebam pe doctor.
– Ba da, spunea el. Vorbeşte cu Scorobete, completa el.
– Eşti sigur? îl sâcâiam eu.
– Fireşte că sunt sigur. Dar ce-i cu tine? Te simţi bine? Neîncrederea asta în propriile simţuri e un simptom de…
– Destul, strigam. Nu-mi mai băga în cap cine ştie ce bazaconie că ştii că nu-mi mai iese.
Şi îi povesteam despre Teodorescu-Ţepeş.
– Ăsta, opina doctorul, are o formă gravă de mitomanie. Va face şi paranoia şi nu vreau să fiu în pielea membrilor familiei sale.
– Ce membri ? Că e singur. A divorţat şi…
– Ştii ce? mă oprea Freud. Nu-mi încărca memoria cu biografia nătărăului ăluia.
Pasiunea lui pentru minciuni fusese remarcată şi de femeile cu care ieşea.
– Măi, tu minţi de zvânţi, îi spusese odată una. De ce nu-ţi valorifici darul ăsta ? Că şi ăsta e un talent. De ce nu te faci scriitor?
– Chiar, de ce nu te-ai făcut scriitor? îl întrebam şi eu.
– Ca să fii scriitor, trebuie să ştii să scrii. Adică tu ştii mai bine. Ai văzut că nici un articol simplu nu-ţi iese, dacă nu ai o tehnică anume, un plan, un scenariu sau cum dracu îi mai zice, fire-ar căpăţâna lui a dracu ! Trebuie să bibileşti cuvintele, să ai o memorie culturală, să nu cazi în senzaţional, rămânând în acelaşi timp interesant.
– Spune-le asta şi celor care consideră că e cel mai simplu lucru să fii scriitor şi că ei i-ar întrece oricând pe Thomas Mann sau Feodor Dostoievski.
– Aşa că, prietene, am urmat îndemnul celor care mi-au zis să-mi valorific talentul.
Avea mereu tot felul de proiecte în cap. Când îl vizitau ideile, capul său lunguieţ, ca o minge de rugby, se lumina. Rânjetul îi devenea triumfător. „Voi reuşi!”, le şoptea el celor mai apropiaţi şi atunci toţi ştiau că trebuie să fugă din calea lui pentru a se pune cumva la adăpost. Fiindcă ghinioanele care veneau grămadă peste el îi loveau mai tare pe cei din preajmă. Era tipul specializat în victime colaterale. Dacă, de pildă, îi intra în cap să facă rost de capital pentru a deschide o afacere, Teodorescu-Ţepeş făcea mai întâi o listă cu mahării plini de bani care îşi neglijează nevestele. Apoi trecea pe la domiciliile acestora, dându-se drept ziarist sau specialist în sondaje de opinie. Găsea două-trei femei răscoapte, dornice să marşeze la „proiectele” sale. Plimbări, poezii, romantism, cinematografe, restaurante, toate pe banii mangafalei. Le storcea pe năpăstuite de ultimii bani şi nu se lăsa până nu le făcea să-şi piardă minţile. Se culca fără să ezite cu ele şi le făcea propuneri care ajungeau până la urmă în rapoartele poliţiei: să-şi asasineze soţii, să-şi vândă proprietăţile, să-şi lichideze conturile din bănci. Ele erau proaste, dar nu toate în măsura în care credea el. Aşa că unele sfârşeau prin a se duce la poliţie cu bărbaţii de mână. Când lucrurile arătau că au luat o turnură urâtă, Ţepeş o zbughea de la domiciliu. Oricum, avea de fiecare dată inspiraţia să se recomande cu numele unui vecin şi amic şi să dea foarte multe amănunte din viaţa personală a aceluia. Aşa că prietenii şi vecinii săi nu erau deloc fericiţi când se pomeneau cu mascaţii la uşă şi când erau duşi în cătuşe la secţia de poliţie, unde era necesar să dea declaraţii şi să limpezească lucrurile. I se dusese vestea şi, când se muta în alt cartier, unii, precauţi, îşi căutau cu grijă un alt domiciliu. Cei rămaşi erau cu ochii în patru: dacă Ţepeş lipsea două zile, era clar că trebuia să se aştepte la necazuri. Pe unde se oprea Ţepeş, apăreau raziile din senin. Toţi cei care îşi vedeau de măruntele lor delicte, furturi sau ceva proxenetism, erau nevoiţi să fugă ca iepurii de pe strat, urmăriţi de puştile vânătorilor. Teodorescu-Ţepeş se preta la şantaje şi se „împrumuta” de la alţii cu bani sau diverse obiecte, fără ştirea acestora. L-a şantajat vreo şase ani pe un profesor obez, cu părul alb, care avea obiceiul să-şi mângâie bătrâneţile făcând amor cu foste eleve, pe maidane sau chiar în apartamentele tinerelor. Teodorescu-Ţepeş îl filmase în câteva rânduri şi, la sfârşit, îi zisese : „Oi fi învăţat mata ceva carte, dar eşti prea lacom de pizdă. Lăcomia este un păcat capital şi trebuie să plăteşti.” Pofticiosul plătise din greu, dar reuşise să-i aranjeze o capcană, cu ajutorul unei rude, un comisar-şef uns cu toate alifiile. Lui Ţepeş i se păru ceva suspect şi nu căzu în plasă. Vându filmele unui amator de materiale pornografice, iar acela le plasă pe net. Profesorul-porno fu nevoit să se pensioneze, să fugă din oraş şi să se retragă la ţară, unde, povestea cineva, după ce o luase razna, pândea ţărăncile la marginea cătunului şi trăgea de ele, implorându-le să-i dea piersica, după cum se exprima el. Teodorescu a cultivat flori pe balcon, a crescut albine tot acolo şi a fabricat gheaţă la subsol, dar nu prea i-au ieşit pasenţele. Spunea cui voia să-l asculte că realitatea trebuie să fie transformată într-un desen animat, pentru a putea fi suportată. „Bunăoară, uită-te la domnul acela grav, zicea el. Ia închipuieşte-ţi că dirijează, în curul gol, Orchestra Filarmonicii din Insulele Capului Verde.” Nu mi se păreau deloc interesante viziunile lui. Teodorescu deschisese o cârciumă, unde avea o angajată, însă în ultima vreme era prins de un nou proiect. Inventase o biografie a lui Ţepeş Dracula, se costumase după modelul acestuia şi le povestea turiştilor, în timp ce îi plimba în jurul unor vestigii mongole, cele mai incredibile isprăvi ale domnitorului vampir. În mână ţinea tot timpul un fel de trident, cam ca acelea pe care se presupune că le aveau diavolii în Infern. Cinci lei de căciulă nu era o cheltuială prea mare pentru cei care voiau să-şi ia zborul pe aripile imaginaţiei. Teodorescu minţea cu atâta artă şi avea atât de multe idei, încât iarna, când nu era nimeni pe litoral, îşi cizela poveştile şi şi le trecea într-un caiet să nu le uite. Tot ajunsese, într-un fel, scriitor. Afacerea luând amploare, îşi angajase şi un traducător, iar în curând afluxul curioşilor crescu în oraşul nostru, în primul rând datorită lui Teodorescu-Ţepeş-Dracula. El se gândi să ceară o pensie municipalităţii, însă primarul îl refuză politicos, dar ferm.
– Într-un rând, le spunea el unor gură-cască, Dracula era aşa de însetat de sânge, încât a pus servitorii să-i construiască opt sute de colivii în care a pus momeli pentru ciori. Era secetă şi ciorile înfometate au căzut în capcane cu miile. O zi şi o noapte a mâncat vampirul la ele. Da, le-a devorat de vii, se înţelege. Dacă era mai turbat după sânge, le înţepa pe femeile din harem în sâni, cu nişte vergele ascuţite – da, avea harem, după modelul sultanilor, ce, el era mai prost ? – şi le sugea ca un prunc. Când îi căşuna să-şi schimbe haremul, făcea un adevărat carnagiu. Pe unele le jupuia de vii, pe altele de tăia în bucăţele, câtorva le bătea cuie în cap, celor mai vorbăreţe le tăia limba. Tuturor le decupa ruşinea şi o arunca la câini. În sfârşit, erau unele pe care le ardea de vii. Le lăsa limbile întregi şi murea de plăcere să le audă urlând de durere, în timp ce el bea dintr-o ulcică sânge strâns de la celelalte. Fiindcă nu pierdea o picătură, să ştiţi.
Îl văzui de astă dată înconjurat de nişte africani cu ochii măriţi de curiozitate şi de spaimă.
– Dracula cunoştea perfect cele mai înalte tehnici de magie.
– Woodoo? întrebă un bărbat de culoare.
– Sigur, şi woodoo, şi tot ce doreşti. Îşi transforma duşmanii în curcani, iepuri şi iezi pe care îi mânca la cină.
– De vii?
– Altfel cum ? Cruzi, în sânge.
– Dar în găini grase putea să-i transforme? întrebă cineva.
– Cum să nu! Şi în găini grase.
– Şi de ce nu le frigea? Era obligat să… ?
– Nu, aşa îi plăceau lui.
– Aha, dar tu nu ştii ceva din tehnicile alea? întrebă individul care se interesase de găini.
– Ştiu, dar nu am voie… Înţelegi?
– Îhî. Dar nu-mi spui degeaba. Plătesc.
– Rămâne să mai discutăm. Şi… cum vă spuneam… Să nu uit…
Se apropie de mine şi mă trase deoparte.
– Hai să-ţi zic ceva. E cam neobişnuit… Nu ştiu nici eu ce să cred.
– Zi-mi şi nu mai o lungi!
– Te caută unul prin localuri, fire-ar al dracu’ cu dinţii lui! Întreabă mereu de tine. Comandă o friptură bună şi o sticlă de vin şi îi întreabă pe ospătari: „Ăla, şi spune numele tău, nu a trecut cumva pe aici ?” „Ba da, dar nu recent”, spun ei. „Până la urmă tot o să dau de el. Ho, ho. ho….” Râde ca dementul, de parcă e dracul în persoană.
– Vrei să mă laşi ? De unde dracu le scoţi?
– Nu mint, pe cuvânt. E un tip cu figură de mafiot. Înalt, solid, cu umeri uriaşi şi cu nişte fălci ca de cal, fire-ar căpăţâna lui a dracu’!
– E tânăr?
– Aş! Are părul alb şi des, de parcă ar purta o perucă de aluminiu. Aşa îi spun toţi, Omul cu perucă de aluminiu.
– L-am privit cu neîncredere.
– L-au întrebat ospătarii: „Cum vă numiţi?”. Şi El: „Ho, ho, ho, nu aţi vrea să ştiţi numele meu! Ho, ho, ho…” Şi ei: „Ca să ştim să-i spunem cine l-a căutat.” Şi el: ”Spuneţi-i că-l caută Moartea! Moartea, aţi auzit? Ho, ho, ho, Mai daţi-mi o baterie de vin!”. Mănâncă şi bea ca spartul. Un muşteriu a povestit că a intrat din greşeală la toaletă, peste dementul cu perucă de aluminiu. Şi-a ridicat ochii să-şi ceară scuze şi ce crezi că a văzut în oglindă?
– Girafe mov.
– S-a văzut pe sine, normal, dar în locul tâmpitului cu perucă, a avut impresia, prietene, că vede un craniu gol deasupra unui schelet lustruit. Dar numai pentru o clipă, fiindcă pe urmă l-a zărit iar pe moşul ferchezuit şi beat care se strâmba la el, prin oglindă.
M-am uitat să mă asigur că Teodorescu nu e beat şi am şters-o.

Mioara Bahna

Tărâmul de dincolo de cuvinte: „Viaţa cea nouă” – Orhan Pamuk

Cel mai mare scriitor turc contemporan, laureat în 2006 – când i-a avut drept contracandidaţi pe americanul Philip Roth, israelianul Amos Oz, peruanul Mario Vargas Llosa – al Premiului Nobel pentru Literatură, Orhan Pamuk (n. 1952, Istanbul) este autorul mai multor opere, traduse în peste cincizeci de limbi, între care şi româna („Mă numesc Roşu”, „Viaţa cea nouă”, „Cartea neagră”, „Fortăreaţa albă”, „Zăpada” etc.) şi publicate în peste o sută de ţări, fiind supranumit de admiratori „Ecoul Turciei”, despre care, în motivaţia formulată de Academia Suedeză, la acordarea premiului se arată că „în căutarea sufletului melancolic al oraşului său natal, a descoperit noi simboluri pentru a reflecta ciocnirile şi interacţiunile dintre culturi”.
Această aserţiune este susţinută şi de romanul „Viaţa cea nouă” [Yeni Hayat], Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, scriere alegorică, al cărei motto, cuprinzând cuvintele lui Novalis – „Deşi au ascultat aceleaşi poveşti, ceilalţi n-au mai trăit niciodată aşa ceva” – anticipează conţinutul operei, care debutează cu o frază ce promite multe, însă cartea depăşeşte cu mult orice aşteptare a cititorului: „Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat”. Fraza introductivă conţine, în acelaşi timp, intriga acestui roman subiectiv, în care nararea la persoana întâi se face exclusiv din perspectiva personajului principal, tânărul Osman – al cărui nume apare foarte rar şi doar spre sfârşitul operei –, student la Universitatea Tehnică de Construcţii din Istanbul.
Firul narativ e simplu: eroului-narator îi atrage atenţia o carte din mâna unei studente de la Arhitectură, pe care aceasta o lasă preţ de câteva secunde lângă el, şi, ca urmare, o caută, o cumpără de la un anticar şi, citind-o, are revelaţia unei vieţi noi spre care îl propulsează această lectură. Ulterior vorbeşte cu fata, care-i prezintă un alt student, prietenul ei, trecut printr-o experienţă similară. La scurt timp, de la o fereastră, Osman vede cum acesta, Mehmet, este împuşcat pe stradă, iar el, tulburat peste măsură de cele citite, renunţă la toată viaţa sa dinainte şi pleacă împreună cu fata, Canan, să descopere „viaţa nouă” promisă în carte. În acest scop, călătoresc mai multe luni prin ţinuturile Anatoliei, prilej pentru cititor de a face cunoştinţă cu un spaţiu în care contactul dintre Orient şi Occident este omniprezent, iar statuile lui Atatürk, laitmotiv la nivelul construcţiei cărţii – memento al transformărilor pe care le-a suferit lumea islamică de aici – se află în fiecare oraş, în fiecare târg în care cei doi fac popas, de-a lungul unor călătorii fără o ţintă precisă, dar alimentate abundent de ideile fanteziste desprinse din lectura care i-a determinat să-şi reconsidere întreaga existenţă.
Punctul culminant al acestor călătorii este întâlnirea cu doctorul Narin, tatăl lui Mehmet – al cărui nume fusese, înainte de carte, „Nahit”, devenind, ulterior, „Osman”, cel mai aprig cititor al ei –, care îi găzduieşte, le arată muzeul creat în amintirea fiului pierdut şi o parte din imensele sale proprietăţi, căutând să-l determine pe Osman, care i se înfăţişează, împreună cu Canan sub numele unor morţi dintr-un accident cărora le-au furat actele, să-l înlocuiască pe cel dispărut. Cu un pistol pe care i-l dă tatăl lui „Mehmet”, după ce îi dezvăluie strategia aiuritoare prin care a încercat să scape lumea de cartea care i-a ucis fiul, dar şi de cei care, ca şi el, o citiseră, devenind un pericol pentru ei înşişi şi pentru alţii, Osman pleacă apoi să-l caute pe cel dispărut. Lăsând-o pe Canan la familia acestuia, îşi asumă, deci, căutarea lui Mehmet, deşi îl văzuse împuşcat şi tatăl lui le arătase mormântul. După investigaţii năucitoare – în „Wall Street Journal” se afirmă despre această scriere că este „un roman halucinant şi straniu… ce navighează de la şaradele intelectualiste borgesiene către lirismul mirific al lui Gabriel Garcia Márquez” –, îl găseşte în viaţă, iar după ce Nahit / Mehmet / Osman îi destăinuie noua lui relaţie cu cartea, Osman cel adevărat îl împuşcă şi se întoarce la părinţii lui. Între timp, Canan pleacă la Istanbul şi, deşi o caută pretutindeni, acasă, la facultate, constată că a pierdut-o pentru totdeauna. În consecinţă, eroul îşi reia – aparent – viaţa de unde o abandonase, termină facultatea, merge în armată, îşi pierde mama cu puţin înainte de revenirea acasă, se căsătoreşte, devine tatăl unei fetiţe, lucrează la Primărie, dar drojdia vieţii dinainte continuă să-l frământe şi, regăsind-o pe mătuşa Ratibe, soţia unchiului Rıfkı, simte un nou imbold de a căuta să înţeleagă resorturile şi misterul scrierii care i-a bulversat întreaga viaţă.
În linii mari, aceasta este acţiunea, însă sensurile alegorice ale romanului sunt numeroase opera lui Orhan Pamuk având un evident substrat filosofic: face referire la statutul şi la rolul cărţii în viaţa omului, la faptul că, oricât de neînsemnată ar părea, aceasta deţine o forţă demiurgică, din moment ce, conştient sau nu, aici se adună influenţe, directe sau indirecte, din aproape tot ce s-a creat înainte, aşa cum se întâmplă cu scrierea unchiului Rıfkı, coleg cu tatăl naratorului, modestul funcţionar, care a început prin a publica în „Revista Căilor Ferate” articole despre „pasiunea lucrătorului la căile ferate” şi care ajunge apoi să facă benzi desenate pentru copii în serialul „Noile aventuri ale copiilor”, „Pertev şi Peter”, „Kamer şi America”, pentru ca, în cele din urmă, să scrie o carte pentru oameni mari, „Viaţa cea nouă”, care bulversează destinele tuturor celor care o deschid, naratorul însuşi citind-o cu sentimentul că a fost scrisă despre şi pentru el.
Tema influenţei decisive, devastatoare pe care o poate avea literatura asupra omului e veche, fiind ilustrată, în primul rând, magistral, de către Cervantes. Osman este astfel un Don Quijote modern, care nu mai călătoreşte cu Rocinanta, ci cu autobuzele diferitelor firme de transport şi nu-l are alături pe Sancho Panza, ci pe Canan, animată de acelaşi ideal, încercând să-şi găsească adevăratul rost pentru că „ea, cartea, mă lăsase absolut singur pe lume”. Metaforele care traversează textul, în toate direcţiile, asemenea drumurilor pe care le străbat cele două personaje, sunt transparente: „Am zărit înfricoşat, în lumina care se revărsa din carte, ţâşnindu-mi drept în faţă, încăperi părăginite, autobuze demente, oameni osteniţi, litere şterse, târguri de provincie şi vieţi spulberate, stafii. Era o călătorie mereu şi mereu, totul era o călătorie”, la fel ca şi viaţa într-o Turcie croindu-şi drumul anevoios între Orient şi Occident.
Opera, fireşte, poate fi interpretată în mai multe sensuri. Este, în primul rând, un metaroman sau o metaficţiune, fiindcă în conţinutul său, dincolo de „povestea” de suprafaţă, este vorba despre felul în care se poate scrie, despre conţinutul literaturii, despre relaţia dintre ea şi autor, dintre autor şi lume, dintre carte şi cititor etc.; pe de altă parte, textul lui Orhan Pamuk poate fi citit şi ca un bildungsroman, pentru că aproape adolescentul Osman, însoţit de mirajul cărţii, evoluează, devenind bărbatul care, după ce a înţeles izvoarele acesteia, nu mai doreşte „viaţa cea nouă” promisă, ci vrea să se întoarcă la existenţa lui dinainte, fiind însă metamorfozat într-un ins care a priceput rosturile lumii.
În primele pagini ale romanului, citind şi recitind, personajul-narator e fascinat de lumina care i se pare că aureoleză cartea şi are sentimentul că a fost scrisă pentru el: „simţeam dintru început, că acea carte fusese scrisă anume pentru mine. De aceea, în vreme ce citeam, fiecare vorbă, fiecare cuvânt îşi înfăţişa lucrarea asupra sufletului meu (…) eram copleşit de sentimentul că ea, cartea, glăsuia despre mine”. La aceste gânduri, revine la sfârşit când, punând cap la cap informaţiile pe care le strânsese cu nădejde şi cu disperare de-a lungul a aproape două decenii, află că volumul tulburător a fost scris de unchiul Rıfkı şi, vizitând-o, după mulţi ani, pe văduva acestuia, care îi împrumută treizeci şi trei de cărţi – număr deloc întâmplător, treizeci şi trei fiind vârsta cristică, a marilor înfăptuiri, dar şi a supremului sacrificiu – citite cu multă pasiune de unchiul-scriitor, descoperă că textul care avusese atâta înrâurire asupra lui conţinea, de fapt, foarte multe fragmente din alte scrieri, că autorul ei „împrumutase” pasaje din cărţi „practice”: „Principiile sufismului”, „Psihologia copilului”, „Istoria lumii pe scurt”, „Mari filozofi şi mari chinuiţi”, „Tălmăcirea viselor”, dar şi din autori ca Dante, Rilke, Jules Verne, Mark Twain etc. Analizând traseul parcurs de carte, mai exact de procesul ei de creaţie, naratorul observă, spre final, faptul că orice operă (ca, de fapt, orice viaţă) este rezultatul influenţelor, al interacţiunilor a tot ce a fost înaintea sa: „citind fără răgaz, luni de zile şi comparând tot ceea ce citeam, constatasem că micul volum al unui Rıfkı izvora din toate cărţile, nu numai din cele treizeci şi trei pe care le împrumutasem eu de la el”.
Sub aspect structural, opera lui Orhan Pamuk este o „povestire în povestire” sau ca o „povestire în ramă”, „rama” constituind-o cartea care i-a bulversat existenţa (la început, se referă la fascinaţia pe care a exercitat-o asupra lui, iar la sfârşit, oferă cititorului – căruia i se adresează direct în mai multe rânduri – consideraţii asupra statutului literaturii), în timp ce „povestea” conţinută este prezentarea pelerinajului prin ţară al eroului, în căutarea „vieţii celei noi”, însoţit de fata de care s-a îndrăgostit a doua zi după ce a descoperit cartea, iubirea aceasta fiind una dintre mizele existenţei şi căutărilor sale.
Călătoriile celor doi sunt relatate, ca şi întregul conţinut al operei, din perspectiva unui scriitor contemporan, modern, încadrabil, prin construcţia romanului şi prin mijloacele artistice pe care le utilizează, prin densitatea epică, prin complexitatea mesajului etc., în postmodernism şi care, deşi aparţine lumii islamice, nu este un conservator, dar nici nu respinge valorile tradiţionale, ci înregistrează cu obiectivitate sau, mai exact, verosimil, trăsăturile unei ţări pe care, la început, sub influenţa cărţii, o vede, ca şi întreaga sa existenţă de până atunci, „insuportabil de lipsită de speranţă”.
Un motiv literar care apare, de asemenea, încă de la începutul romanului, pus în relaţie cu această carte generatoare de transformări spectaculoase, dar şi cu ficţiunea, în general, este cel al morţii. Fata, de pildă, îl întreabă pe erou la început: „Dar dacă ai fi ştiut că această carte îi ucide pe cei care o citesc?” Nu primeşte răspuns, urmând o scurtă introspecţie a lui. Ulterior, moartea devine un laitmotiv, fiind prezentă atât ca dispariţie fizică a unor personaje – cum e cazul a numeroşi călători din autobuzele cu care merg cei doi, al lui Mehmet, al celor care au citit cartea, la comanda tatălui acestuia, care crede că influenţa ei este parte din „Marea Uneltire venită din Occident”, al doctorului Narin însuşi, al părinţilor naratorului, al unchiului Rıfkı, ucis în condiţii misterioase etc. –, cât, mai ales, ca alegorie prin care se sugerează faptul că, după lectură, cititorul nu mai e cel dinainte: cartea l-a transformat, i-a dat o altă identitate spirituală. Pe de altă parte, în ce-l priveşte pe autorul ei, ca în mitul jertfei pentru creaţie, acesta e pus în umbră de propria operă, mai puternică decât el, şi care, din momentul în care e terminată, are propriul ei destin.
Fascinat de moarte, de fapt de schimbare, eroul o caută neobosit: „Citisem undeva că soarta nu e oarbă, ci ignorantă” şi, de aceea, caută să-i vină în întâmpinare cu teribilismul care-i dublează, de fapt, setea de cunoaştere: „ca să nu las lucrurile doar în seama sorţii, am urcat în cele mai prăpădite autobuze, am ales cele mai întortocheate drumuri de munte, i-am căutat şi aflat pe cei mai somnoroşi dintre şoferii care-şi făceau veacul prin cafenelele hărăzite lor”, fiind obsedat de cuvintele cărţii: „Ce este timpul? Un accident. Ce este viaţa? Un timp. Ce este accidentul? O viaţă, o nouă viaţa”.
Frământat de tot ce are legătură cu cartea, personajul-narator stă de vorbă cu Mehmet care fusese şi se întorsese din lumea spre care porneşte şi el, iar, când îl găseşte, înainte de a-l ucide, acesta îi dezvăluie că despre noua sa viaţă nu ştie nimeni dintre cei care l-au cunoscut cândva: „Noua mea viaţă este ordonată, disciplinată, riguroasă…”; „Ceea ce fac pare simplu, dar solicită atenţie: rescriu, iar şi iar, Cartea, fără a omite nicio virgulă, fără a încurca nicio literă, niciun punct”; „Scriu simţind, pricepând ceea ce scriu, scriu, de fiecare dată, ca şi cum fiecare propoziţie, fiecare cuvânt, fiecare literă ar fi descoperirea mea”. În felul acesta, el însuşi a devenit, fără să vrea, o „legendă blajină”. Totodată, în ce-l priveşte, fostul Nahit, devenit Mehmet şi, în cele din urmă, Osman, ajunge să privească senin cartea, ca parte din el, dar fără să se identifice cu el. Personajul, pe de altă parte, nu mai poate avea numele dinainte fiindcă, prin lectură, spiritual, şi el a primit o altă identitate. În schimb, Osman cel adevărat, naratorul, îi cere în acest moment ajutorul – „Mi-e cu neputinţă să fiu eu însumi. Nu pot fi nimic. Ajută-mă! Ajută-mă să-mi scot din minte ceea ce scrii tu, să-mi scot din minte cartea (…) să mă pot întoarce în pace la viaţa mea dinainte.” –, însă nu i-l poate da, pentru că iniţierea sa nu s-a sfârşit încă.
Din perspectiva înţelepciunii la care a ajuns, fostul Mehmet meditează asupra cărţii şi a rosturilor ei: „Cartea este parte din ceva care nu se află în cartea propriu-zisă, dar a cărui existenţă şi continuitate le simt prin intermediul celor istorisite în carte (…). Este o carte bună, o scriere în care se vorbeşte despre lucruri ireale, despre un soi de nonexistenţă, despre un soi de moarte… Este însă zadarnic să cauţi tărâmul de dincolo de cuvinte în afara scrierii şi a cărţii. (…) Era zadarnic să cauţi viaţa cea nouă, tărâmul cel nou, dincolo de cuvinte”.
În funcţie de raporturile cu cartea, romanul conturează trei universuri umane: cei care au citit-o şi s-au desprins de realitate, sub imperiul fascinaţiei manifestate asupra lor, cei care ştiu despre cei care au citit-o şi-i caută să-i ucidă, considerându-i periculoşi pentru lume, şi cei care-şi văd de viaţa lor anostă, fără a avea habar de o alta şi de nişte cititori neliniştiţi şi vânaţi de alţii, pentru a nu sădi şi altora neliniştea. Cei din ultima categorie sunt asemenea copacilor despre care naratorul cugetă: „Copacii nici nu ştiu că sunt copaci”.
In concluzie, literatura, este definită, indirect, în romanul lui Orhan Pamuk, drept o formă de conştientizare a existenţei: naratorul din roman fusese el însuşi înainte de întâlnirea cărţii asemenea copacilor, iar cartea l-a metamorfozat, învăţându-l să-şi pună întrebări, dar, mai ales, să caute răspunsuri, pentru a continua să trăiască într-o lume plină de vitalitate, căreia îi place, printr-o mulţime de voci nostalgice, legate mai puternic de tradiţie, să se plângă de invazia occidentalismului, dar să se şi adapteze la nou şi, totuşi, să nu-şi piardă speranţa că lucrurile vor reveni la făgaşul dinainte. De pildă, un personaj, călător – spre sfârşitul operei, când se află pe drumul de întoarcere, după ce a aflat şi secretul caramelelor „viaţa cea nouă” pe care le mânca în copilărie, şi pe cel al îngerilor din carte – cu care Osman stă de vorbă în prima sa călătorie în căutarea lumii promise, meditează: „Ne-a înghiţit Occidentul, a trecut ca tăvălugul peste noi. Şi-au băgat nasul în toate – în ciorba noastră, în dulciurile noastre, în izmenele noastre – şi ne-au nimicit. Dar va veni o zi, peste o mie de ani, când vom pune capăt acestei uneltiri…” În ceea ce-l priveşte, naratorul se confesează: „îmi dorisem să mă deosebesc de alţi oameni, să văd în mine o persoană cu totul aparte, o persoană ale cărei ţeluri diferă de ale tuturor celorlalţi. Iar pe meleagurile acestea, o asemenea dorinţă reprezintă o vină care nu cunoaşte iertarea”. A descoperit însă că dorinţa aceasta îşi are izvorul în cărţi, începând cu benzile desenate de unchiul Rıfkı. A mai descoperit, în final, întorcându-se din călătoria făcută spre revelarea misterelor cărţii, de fapt spre propriul sine, că nu vrea să moară, ca viaţa sa dinaintea cărţii, metaforic, să se împletească organic, la fel ca a ţării sale dintre Orient şi Occident, cu aceea de după carte.

Distribuie: