CulturăPropoziții pretențioase

Propoziții pretențioase – Aminări

Uite-așa și iar așa și….
Bați curțile a nici nu se mai știe câta dată și descoperi…. Am făcut poze, altfel google-ul nu mi-ar fi oferit detaliile necesare. Hai, casa la față o mai scotea la lumină, dar anexele ba. Și câte au fost. Păi am pus și lambriu pe terasa din spate, tablă pe tot fostul grajd, devenit magazii, cum ne-a chinuit podul, dar ne-a și fost de folos, cu șarpele…. Însă până la Costieni, satul, mai e vreme de trecut și de încondeiat ca la carte.
Vorbise mintea fără gură. Perorase. Ca o pauză binemeritată de la cele istovitoare spre a cugeta la cele gânditoare. Mai tragi linie uneori și vezi câte mai ești nevoit să faci și de ce te mai împiedici. Ca și omul în propriul habitat. Numai la Galer nu mi-ar fi stat capul că voi ajunge. Acasă la el, acolo unde a copilărit, unde a crescut și de unde la un moment dat a plecat. Traian, trunchiul de băiat de odinioară, glasul subțiat de mai deunăzi…. Mai bărbată soră-sa azi. Se vede pe om, după cum pășește, după împreunarea sprâncenelor, după… multe. Amuțesc și acum când mă gândesc la răspunsul la salut al lui după o lungă perioadă de când nu ne mai întâlnisem. Mă așteptam la un bariton, chiar la o sădire de sămânță de spaimă, deși mie nu mi-a fost niciodată frică de el, comparativ cu toți ceilalți. Colegul de bancă din gimnaziu devenise blând ca un mielușel. Impresie…. Dincolo de ce cred, dincolo de ce este cu adevărat, palpabilă a fost… lucrarea de jgheaburi și burlane. S-a făcut probabil de-un majorat de atunci. Gloria casei se cam dusese din anii…. Ați trecut și voi prin spaima, prin momentele amărâte ale tovarășilor de clasă. Păi, să vină la școală un nu știu cine și să spună ,,A murit tatăl Cristinei!”, al Cristinei Răduță, apoi în altă zi, printre zbenguieli băiețești în atelierul de lăcătușerie, stăpânit la orele noastre de nea Corbu, maistrul, să fie informată clasa toată că ,,A murit tatăl lui Galer!”, să mai fie și o zi mohorâtă, nu simți că ți s-a amputat jumătate de viață, puțină câtă s-a adunat, și, deși copil, simțurile se fac ghem în suflet, nu ajungi să crezi în inutilitatea nașterii? Și-apoi nenorocita de întrebare care revine oricât ai ocoli-o: ,,Dacă eu mor…?”. Cam așa cloceau în mine amintirile lipind, suind jgheaburile pe cârlige, dând ocol casei ca să ajung în spate pentru reducția de burlane, îndreptată invers, către curte, nu către stradă. Da’ nu m-am benoclat și de pe partea Galicei să văd dacă avea ieșire și pe partea cealaltă. Și uite că un ochi pe google îmi confirmă că de aceea am diriguit apșoara de ploaie pe din dos, că e diferență de nivel și dinspre vest nivelul orașului tot scade.
S-o tot luăm la vale, că și-nspre nord-est apele tot așa se revarsă, ca și spre sud. La colegul mai întâi al lui tata, și apoi al meu și-al lui Nae, la Intercoop. Sudor, bun, cu niște trăsături fruste, parcă cioplite…. Să zici că se trage direct din neanderthalieni, la culoare andaluz, maro-pământiu, cu spâncene albuleștene, c-un păr negru abanos și un glas chinuit de răgușeală. Flăcău, pare-mi-se, cel puțin la momentul când ne-am încumetat să așternem tabla pe casă. Costel – numele de familie… să fi trăit tata, mi-l știa… – părea chinuit de… oboseală, o oboseală genetică, nu în sensul lenei, căci era în stare să mute munții – aici se asemăna cu Traian Galer la dârzenie -, o oboseală cronică. De muncă, firește. Stând doar maică-sa, bătrână, gârbovă, căpătase puțin din bătrânețea ei. Devreme, fiindcă era mai mic decât tata cu cel puțin cinci ani. Și nu fusesem la el când tata devenise șofer. Mult mai înainte. Așadar, Costel la 40 și-un pic să fi zis că pe chip i se instalase resemnarea celor de la 60 de ani.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share