Spații culturale nr. 15 (4)

Diana VRABIE

LITERATURA AUTOBIOGRAFICĂ SAU ÎN CĂUTAREA SINELUI PIERDUT

Interesul sporit faţă de universul interior, nedisimulat, tendinţa reflectării experienţei unice, preocuparea pentru descoperirea propriei individualităţi şi, prin aceasta, recuperarea sinelui pierdut şi înţelegerea fiinţei umane a determinat refugierii sincerităţii literare în mediul său de predilecţie, reprezentat de autobiografie, jurnal intim, memorii, corespondenţă privată etc. În scrierile care reflectă un eveniment trăit, autorul este continuu prezent în text, iar lectorul are sentimentul stabil de a se afla în faţa unor opere ce respiră multă sinceritate şi impun prin autenticitate. Scriitorul caută în acest tip de literatură o eliberare a eu-lui prin funcţia catharhică a confesiunii, iar cititorul saturat de ficţiune doreşte să citească un text „ca în viaţă”.
Zona situată între literatura de ficţiune (poezie, proză scurtă, roman etc.) şi literatura de întrebuinţare (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă etc.) a fost numită de cercetători literatură de frontieră. Încercând să îi definească specificul, Silvian Iosifescu distinge, în Literatura de frontieră, două mari categorii ale literaturii de frontieră: literatura mărturisirilor, căreia îi aparţin memoriile, amintirile, corespondenţa, jurnalul intim etc. şi literatura de călătorie (jurnalul de bord şi însemnările de călătorie) . Cum bine observă Ion Manolescu , aceste clasificări se dovedesc inoperante, cînd autorii înşişi se decid să lărgească „frontierele literaturii de frontieră”.
Situate la confluenţa dintre memorial („specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie și cu memoriile, care consemnează observaţii ştiinţifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieţii cuiva” , autobiografie („povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existenţă, atunci cînd pune accent pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria personalităţii sale” , amintirile reprezintă o specie a literaturii de mărturisire foarte apropiată ca formulă de autobiografie.
Amintirile ca specie literară sînt bogat ilustrate în literatura română atît în genul epic, cît şi în cel liric. În materie de lirică, tonul a fost dat de George Ranetti: „Divina mea bucătăreasă, / O unguroaică durdulie, / Avea un păr ca de mătasă / Şi ochii plini de poesie (Amintire – 1896), urmat de Al.Macedonski: „Aci revăd o albă casă…/ O horă, fete, fluturi, salbe, / Frunzişuri, vii şi flori pe cîmpuri / Şi porumbei cu aripi albe!” (Amintiri). Dimitrie Anghel ne lasă frumoase pagini de amintiri atît în materie de lirică: „Dar printre-atîtea nopţi uitate în viaţa mea, ţin minte-o noapte / Căci sînt, se vede, – anume clipe pe care sufletul le-nsamnă… / Şi se făcea ca astăzi parcă pe vremea pîrgului de toamnă, / Cînd te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte” (Amintire – 1902), cît şi în proză: „Sunt puţini fericiţi, cărora soarta le îngăduie să intre, fiind vii încă, în Panteonul nemuririi. Gloria are capriciile ei şi cheamă, făgăduitoare ca o femeie, surîde vicleană, momeşte şi pierde pe cei mai mulţi, pe cei ce n-au fost destul de stăruitori şi n-au ştiut să prindă ceasul potrivit ca să şi-o însuşească” (O amintire despre Verdi).
În materie de proză, o bogată galerie de amintiri regăsim la paşoptişti. Alecu Russo îşi înscrie amintirile sale din copilărie şi adolescenţă într-o perspectivă nostalgică: „De ce oare cu cît ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atîta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereţii şi ale copilăriei? (Amintiri). Costache Negruzzi, în Amintiri de juneţe, adaugă o notă ludico-ironică acestei specii literare: „Pe cînd uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă, pe cînd ne lipsea şi cărţi şi tipografie; pe cînd toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; cînd, în sfîrşit, literatura română era la darea sufletului…” (cap. Cum am învăţat româneşte).
Lucrarea Vasile Porojan a lui V.Alecsandri, apărută pentru prima dată la 1 august 1880, în “Convorbiri literare”, constituie şi ea o „amintire din copilărie” redactată cam în acelaşi timp cu Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Faptul că secvenţa Porojan este o amintire din copilărie, este deconspirat de autorul însuşi, într-o manieră transtextuală: „Un rege alungat din ţara lui ş-a fi aducînd adeseori aminte de tronul său aurit. Astfel îmi aduc aminte eu de capra trăsurii de sub şopron”. Naraţiunea devine implicit metanaraţiune, adică se narează prin ea însăşi, povestirea devenind metapovestire.
Rememorarea copilăriei e plină de căldură şi de un umor blînd, retrospectiv. „Literar vorbind însă, sesizează Tudor Cristea, evocarea e încărcată de numeroase amănunte, memorialistice şi de referinţe diverse, care au poate interes documentar, dar nu şi epic. În felul acesta, ceea ce ar fi putut deveni o bună povestire devine o rememorare oarecare, mai ales în ultima parte, cu atît mai mult cu cît Porojan cel bătrîn, a cărui moarte provoacă de fapt scrierea textului, nu e demn de copilul care a fost: primit într-un tîrziu la conac, îmbrăcat din cap pînă-n picioare, se face nevăzut după două zile, luînd şi calul vătafului”. De obicei, în proza lui Alecsandri, adevărul vieţii devine adevăr literar. „Aici se impunea însă o altă soluţie, astfel încît literatura să corecteze impuritatea vieţii, dîndu-i o semnificaţie. Soluţia pentru care optează scriitorul plăteşte tribut realităţii, referentului deci, care ni se înfăţişează în toată goliciunea şi antiutopicul său”. Deşi nu toţi criticii împărtăşesc aceeaşi părere. Astfel, criticul G. C. Nicolescu susţine: „Cea mai însemnată din scrierile acestei vremi rămîne fără îndoială Porojan, una dintre puţinele „scrisori” ale lui Alecsandri către Ion Ghica, remarcabilă creaţie în proză, poate cea mai izbutită, cea mai echilibrată, cea mai artistică, cea mai plină de melancolie şi de seninătate în acelaşi timp, din tot ce are el”.
În pofida tentaţiei de a califica Amintirile din copilărie (1881-1888) ale lui Ion Creangă drept o scriere autobiografică, ea rămîne o scriere de ficţiune cu un profund substrat autobiografic. Autorul descrie în amintirile sale nu copilăria în sens biografic, ci una ideală, pe care el n-a trăit-o întocmai, dar pe care ar fi dorit poate s-o trăiască. Adevăratul univers al copilăriei este cel privit din interior, din perspectiva eroului narator aflat la vîrsta copilăriei. El se compune din întîmplările la care eroul narator este martor sau pe care le iniţiază, comunicate cititorului prin monologul eroului-copil.
Încercînd să desluşească resorturile creaţiei în Amintiri din copilărie, Ion Popescu Brădiceni afirmă că „Ion Creangă face parte din familia autorilor spontani înzestraţi cu două planuri de luciditate: unul vizibil şi conştient – cel al conştiinţei auctoriale, celălalt invizibil şi conştient – al genezei. Planul vizibil şi conştient al creaţiei este cel care-l îndeamnă să-şi depene amintirile din copilărie, cum îi vin sub condei. Planul invizibil al conştiinţei de substrat îi impune formaţiunile prestabilite de acest plan, ale unei structuri mitologice, cu fracţiunile sale specifice”. Amintirile din copilărie sînt redactate într-o deplină libertate de expresie, fără nici un fel de complex formalist, cu o ştiinţă a spunerii, formidabile, cu atît mai paradoxală, cu cît modelul mitologic propus este etern. Mircea Tomuş identifică în Amintirile din copilărie mitul copilăriei ca secvenţă a mitului vîrstei de aur. Pe bună dreptate, Amintirile din copilărie sînt ale lui Ion Creangă şi ale zeului copil, ca dimensiune mitică de bază îmbrăcată într-o inefabilă haină expresivă.
Tot nişte amintiri ne propune Mihail Sadoveanu în volumul Anii de ucenicie, lucrare de maturitate, scrisă în 1944, prin care autorul încearcă o evaluare, o interpretare retrospectivă a factorilor care au contribuit în mod decisiv la conturarea personalităţii sale scriitoriceşti. Pentru Mihail Sadoveanu, întoarcerea spre copilărie înseamnă reîntîlnirea cu vîrsta inocenţei, devenită adevărat „reazem moral” în momente de cumpănă. „Mă gîndesc că poate ar inte¬resa pe prietenii mei cetitori unele informaţii, mărturisiri şi amintiri în legătură, mai ales, cu ceea ce e în mine artist”, mărturiseşte scriitorul în volumul Anii de ucenicie.
Amintirile lui Sadoveanu conţin importante elemente de biografie, de autodefiniri ale „instinctului său de primitiv”, de om al naturii, furnizează relaţii preţioase despre formaţia şi lecturile lui, despre simpatia faţă de ţărani şi concepţia sa romantică şi conservatoare. Confesîndu-se, scriitorul îşi evocă prietenii şi confraţii, realizînd cîteva excelente portrete. Imaginea cea mai luminoasă pe care ambii scriitori o zăresc prin negura timpului este aceea a mamei: voluntară, hotărîtă să „toarcă-n furcă” numai ca fiul ei să înveţe carte – Smaranda Creangă; timidă, plină de tandreţe şi duioşie – Profira Sadoveanu. Dacă a fost să fie smulsă „din lumea ei printr-un accident, năprasnic”, şi anume iubirea pentru avocatul Alexandru Sadoveanu, Profira i-a transmis fiului uriaşul talent de povestitor: „îi semăn ei – şi unele însuşiri în legătură cu arta mea le moştenesc de la dînsa”.
În lumea amintirii, statutul de mentor este atribuit de scri¬itor celor mai eterogene categorii de persoane. Moş Pricope Şeptelici, vînătorul de raţe sălbatice de la Cotul Boroiului, Codiţă, Stino sau Alfabet Miclescu, dar mai ales bunicuţa de la Verşeni. Căci sub auspiciile ei, copilul pătrunde „tainele cunoaşterilor vechi”: „Iniţierea mea s-a făcut prin poezie şi instinct, cum arăt aici; taina ce m-a pătruns e mai tare decît viaţa, pentru că vine de la cei morţi şi — în lumea aceasta — morţii poruncesc celor vii”. „La Sadoveanu aceasta treaptă a formaţiei spirituale, evident cea mai importantă, echivalează cu o translaţie bruscă şi radicală din descendenţa spirituala paternă în cea maternă. Un fel de deviere simbo¬lică de pe orbita boiernaşului voltairian şi sceptic, care a fost Alexandru Sadoveanu, pe cea a ţărăncii de la Verşeni”, observă Monica Spiridon.
La vîrsta „de tranziţie spre adolescenţă”, cînd gimnazistul explorează tainele vînătorii şi ale pescuitului, se desparte definitiv de fiinţa care i-a dat viaţă. El va ţine minte moartea mamei sale şi nu-i va uita niciodată ochii „negri, calzi, palizi, plini de dragoste nemărginită…”. Era încredinţat, că năzuinţele cele mai adînci ale mamei sale trebuia să le realizeze singur: „Tot ceea ce nu fusese ea, tot ce nădăjduise, tot ce regretase trebuia să realizez eu în altă formă. Viaţa ei distrusă şi pustiită trebuia s-o răscumpăr eu”. Cu atît mai mult, cu cît de la ea moştenea şi harul scriitoricesc: „…aveam în mine transmis prin cea care mă părăsise, harul”.
Tot la acest capitol merită să-l amintim şi pe Lucian Blaga cu Hronicul şi cîntecul vîrstelor. Lucrarea face parte din operele postume ale lui L.Blaga, datînd 1946, constituind un text nonficţionar, de amintiri, relevant în ceea ce priveşte înţelegerea şi judecarea adecvată a operei blagiene şi implicînd pătrunderea în fondul ireductibil al personalităţii lui, adică pînă la acele elemente care configurează modul său particular de a vibra în faţa lumii. Aşa cum observă George Gană, „e cu neputinţă de dedus biografia lui Blaga din opera lui; împrejurările existenţei i-au modelat însă individualitatea, au participat la alcătuirea unei structuri spirituale, a cărei expresie este opera”. A-i cerceta biografia înseamnă, aşadar, a căuta partea care-i revine în formarea substratului operei. Făcînd trimiteri directe la diagrama personalităţii scriitorului, la universul copilăriei şi al adolescenţei, la mediul în care şi-a format primele reflexe faţă de natură şi societate, la cercul familiei în care a crescut, la şcolile pe care le-a urmat, la evenimentele istorice cărora le-a fost contemporan, Hronicul şi cîntecul vîrstelor oferă numeroase descifrări în ceea ce priveşte universul existenţial al autorului. Această scriere îşi defineşte prin ea însăşi deosebita însemnătate, avînd un pronunţat caracter autobiografic, poetul reconstituind cu nostalgie principalele evenimente ale vieţii, mediul în care şi-a trăit copilăria, imaginea părinţilor şi a fraţilor, imaginea satului.
Lucrarea lui L.Blaga are o dublă natură: documentară şi literară, fixată în memorabilul titlu pe care i l-a dat. Ca „hronic” este sursa cea mai bogată de informaţii din cîte dispunem în legătură cu familia, cu mediul copilăriei, cu anii de şcoală la Sebeş, Braşov, Sibiu. Raportată la biografia propriu-zisă a scriitorului, naraţiunea se realizează la persoana I, ceea ce conferă autenticitate faptelor narate. Există şi o dimensiune emoţională, evocatoare a celor întîmplate în realitate. Cititorii vor descoperi ei înşişi dincolo de elementul documentar-biografic pe poetul dintotdeauna.
Mihai Drăgan e de părere că Hronicul şi cîntecul vîrstelor lui Blaga este nu numai un document, ci mai ales un cîntec al vîrstelor fără comparaţie, de o poezie fermecătoare care destramă uneori datele biografice şi sobrietatea observaţiilor şi le transformă în pagini vibrante de poem.
Aşadar, autorii de texte autobiografice ţin să-şi mărturisească gîndurile şi sentimentele legate de propria viaţă, pentru că numai pe aceasta o pot înfăţişa în mod autentic, evitînd riscul trişării. În mod esenţial, orice jurnal, corespondenţă, autobiografie, amintire constituie mărturisiri ale autorului şi o încercare de recuperare a sinelui pierdut. Desprins din matricea generoasă a literaturii de mărturisire, textul autobiografic ocupă astăzi un loc aparte, date fiind interesul pentru acest tip de scriitură. Considerat mult timp un gen minor, „reprezentînd un segment ambiguu, definit prin condiţia sa de autenticitate şi de sinceritate, dar care are o formă oarecum decorativă, un aspect convenţional, artificial, pentru că între momentul contemplării propriului sine şi momentul transpunerii acestei contemplaţii intervine un interval al reflecţiei” , textul autobiografic îşi susţine cu dificultate, dar în mod ambiţios dreptul la existenţă.

CASA DE CULTURĂ „TUDOR VORNICU” ADJUD
Strada Libertăţii nr. 7,tel 0237641946,fax 0237640732,e-mail culturaadjud@yahoo.com
Nr. 17 / 14.01.2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE
E M I L B O T T A
EDIŢIA I
ADJUD 20 – 21 MAI 2011

REGULAMENT

În zilele de 20 – 21 mai 2011, CASA DE CULTURĂ „TUDOR VORNICU” ADJUD, organizează FESTIVALUL – CONCURS DE POEZIE „EMIL BOTTA”.
Scopul festivalului este de a încuraja creaţia literară a tinerilor.
Etapele concursului:
– popularizarea festivalului
– depunerea lucrărilor
– jurizarea
– festivitatea de premiere
– editarea volumului colectiv de poeme premiate.

Festivalul se va desfăşura pe două secţiuni:

I. Concursul de poezie „CONSTANTIN GHINIŢĂ”, în memoria poetului, care se adresează poeţilor tineri (vârsta maximă 30 de ani), care nu sunt membri ai U.S.R. şi n-au debutat editorial cu un volum propriu.
La această secţiune, cei interesaţi vor trimite un set de lucrări, până la data de 1 mai 2011, cuprinzând minimum 6 şi maximum 10 texte poetice, în 5 exemplare, la un rând, font Times New Roman, dimensiuni 12, obligatoriu diacritice. Grupajul de poeme, semnat cu un motto, se introduce în plic format A4. În acelaşi plic A4 se va introduce un plic mic, închis, cu acelaşi motto scris pe verso. În plicul mic concurentul va pune un C.V. care va cuprinde:
a) motto-ul pus pe plicul mic şi pe grupajul de poezii
b) nume, prenume
c) data şi locul naşterii
d) studii
e) o fotografie tip buletin
f) activitate literară, dacă au! (unde au mai publicat, dacă au primit premii literare etc)
În ziua de 20 mai 2011, sub genericul „CONSTANTIN GHINIŢĂ – MONAHUL POEZIEI VRÂNCENE”, vor fi decernate premiile autorilor desemnaţi pe locurile I, II şi III la concurs.
Premiile constau în bani, diplome şi tipărirea poeziilor într-un volumul colectiv, editat de organizatori, care va fi lansat în cadrul manifestării: ”SĂPTĂMÂNA CULTURII VRÂNCENE” – EDIŢIA a II – a – 2011.

II. Concursul de creaţie „EMIL BOTTA”. La această secţiune pot participa scriitorii cu vârstă de până la 40 de ani care au debutat în volum în perioada 1.01.2010 – 30.03.2011, la orice editură (condiţie unică – I.S.B.N.).
Cei interesaţi vor trimite până la data de 1 mai 2011, într-un plic A4 volumul de debut publicat în 2 exemplare, căruia îi vor ataşa un C.V.
În ziua de 21 mai 2011, sub genericul „EMIL BOTTA – UN DOR FĂRĂ SAŢIU” vor fi decernate premiile laureaţilor, premiul I, II, III, diplome.
Lucrările la cele două secţiuni vor fi trimise pe adresa: Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud, str. Libertăţii, nr. 7, cod poştal 625100, judeţul Vrancea, pentru Festivalul de Poezie „Emil Botta”.

PARTENERI:
– PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ADJUD
– DIRECŢIA DE CULTURĂ ŞI PATRIMONIU NAŢIONAL A JUDEŢULUI VRANCEA
– UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA, filialele Galaţi – Brăila şi Bacău.
– LICEUL TEORETIC „EMIL BOTTA”

PARTENERI MEDIA:
– ZIARUL DE VRANCEA
– MONITORUL DE VRANCEA
– JURNALUL DE VRANCEA
– REVISTA „ANTARES” – GALAŢI
– REVISTA „PLUMB” – BACĂU
– REVISTA „PRO SAECULUM” – FOCŞANI
– REVISTA „OGLINDA LITERARĂ” – FOCŞANI
– REVISTA „SPAŢII CULTURALE” – RÂMNICU-SĂRAT
– REVISTA „PORTO FRANCO” – GALAŢI
– RADIO IAŞI
– DIPLOMATIC TV
– PRIMA TV

Daniel Drăgan

Rebotezata

Puşa este ceva mai puţin decât o păpuşă. Este un diminutiv dintr-un substantiv care el însuşi e o diminuare, păpuşa fiind un substitut neînsufleţit al unei fiinţe cu suflet din care n-a mai rămas decât o formă vagă şi câteva materiale, cârpe sau gumă, faianţă sau celuloid, nici măcar ţinătoare de esenţa trăitoare a personajului de la care au plecat. Când Arvinte întâlnea o domnişoară recomandată Puşa încerca un sentiment de jenă, parcă ar fi surprins fără să vrea un delict estetic, o indiscreţie care-l făcea să întoarcă ruşinat capul, să ignore, să arate a nu fi fost atent, a nu fi înregistrat situaţia, pentru a nu părea că a receptat anomalia şi spre a nu fi nevoit să o recunoască. O fată, o femeie reprezintă o entitate pe care o poţi respecta sau nu, o poţi admira sau nu, dar nu-i poţi nega existenţa. Pe când o păpuşă, gândea el, este cel mult o imitaţie, mai reuşită sau nu, o palidă caricatură, fără nici un dram de viaţă a unei fiinţe cu care nu are nimic sau aproape nimic de a face. Cu atât mai mult ceva sau cineva care îşi zice Puşa sau acceptă să i se spună astfel iese în afara interesului şi respectului său.
Asta până când a cunoscut-o pe Ea. Dar înainte de a vă spune cine este Ea, cum au ajuns să trăiască sau să nu trăiască împreună trebuie să vă spun că Arvinte izbutise să ajungă la apreciabila vârstă de douăzeci şi şapte de ani fără a fi cedat nici măcar un minut vreunei ofensive erotice feminine iar el nu a dezlănţuit niciodată vreun atac asupra doamnelor sau domnişoarelor cu care viaţa lui constant rectilinie s-ar fi intersectat. Cu alte cuvinte el nu a avut de a face cu femeile şi nici femeile nu au avut de a face cu el. Era virgin la suflet şi la trup precum puiul încă neieşit din găoace. Cum uşor v-aţi dat seama, Arvinte este un bărbat de o specie rară, aflată pe scara de dispariţie la sfârşitul veacului 20.
Primul şi ultimul episod erotic al tinereţii sale (că, totuşi, ceva-ceva tot a fost) s-a consumat fără urmări fizice sau fiziologice cu unsprezece ani în urmă, adică la vârsta de şaisprezece ani, când micuţa Grünhilda, fiica vecinului Weiss, farmacistul, i-a cerut să facă un gest insolit, total inacceptabil în concepţia sa despre viaţă care începuse deja să se formeze încă de pe atunci, concepţie dreaptă, mai dreaptă decât Dreapta lui Simson, trasă cu laser şi confirmată prin deducţii indiscutabile.
Grünhilda era mai mică decât el cu patru ani, frumuşică şi durdulie, fire zburdalnică îi căuta cu insistenţă apropierea, îl provoca la jocuri pe care el nu le putea accepta, socotindu-le anoste şi, într-o zi, când au rămas singuri în salonul farmacistului i-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât să-i sărute toate păpuşile, întreaga ei colecţie de păpuşi. Micuţa săsoaică văzuse un film, nu-şi mai amintea cum se numeşte, unde o fată de vârsta ei, Nataşa, o rusoaică la fel de zvăpăiată îi ceruse unui cadet imberb, Boris îl chema pe băiatul acela, să-i sărute păpuşa. Băiatul s-a supus, micuţa rusoaică va fi rămas înfiorată de gestul cu semnificaţie erotică, în timp ce Boris, după ce a sărutat micuţul cocoloş de cârpe se uita întrebător la Nataşa, adică acum ce mai urmează, ce vrei să mai fac?
În căpşorul micuţei Grünhilda a încolţit imediat planul de a repeta experienţa Nataşei, de a găsi un băiat pe care să-l pună să sărute, nu doar una singură ci o întreagă galerie de douăzeci şi şase de păpuşi, cărora ea le imaginase, pentru fiecare, un nume, o biografie, un destin, ba chiar sentimente insinuate în ţesăturile textile ale rochiţelor păpuşereşti. Flu-Flu era o seducătoare dansatoare de la Moullin Rouge care ştia să privească pe sub sprâncene şi care cu siguranţă ameţise mulţi amorezi eleganţi şi curtenitori. Se afla în colecţie Scufiţa Roşie, cam prostuţă, de vreme ce Lupu izbutise să o aburească într-atât încât să o mănânce şi pe ea şi pe bunica ei. Mandelina, era o negresă de abanos, focoasă, sclavă din Kenia, cumpărată de un olandez bogat care s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o de nevastă. Margareta, o subretă isteaţă o scotea pe Grünhilda din toate încurcăturile. Cătălina, o ţărancă romantică, fiică de popă care broda zi şi noapte goblenuri în speranţa că va veni un cavaler s-o peţească şi tot aşa, fel de fel de păpuşi personificate, primite cadou sau cumpărate chiar de ea, două din ele şterpelite dintr-o vitrină a verişoarei Grette – în total douăzeci şi şase de păpuşi. Dar cum să-l facă pe ursuzul de Arvinte, meditatorul adus aproape cu forţa de farmacist, adică Arvi în limbajul ei comprimat, cum să-l facă să accepte o asemenea stranie corvoadă? În cele din urmă a invocat un joc cu gaj pe care el l-a refuzat, dar ea a insistat şi au ajuns la compromis:
– Dacă accepţi jocul, rezolv toate problemele din cartea de algebră!
Zelul didactic i-a jucat lui Arvinte festa. A acceptat să joace o singură tură şi dacă lui i se va părea la fel tâmpit precum spune că este jocul ei, se lasă păgubaş dar ea rămâne cu obligaţia de a rezolva toate problemele. Arvi a pierdut din prima şi a trebuit să se supună unei pedepse pe care ea s-a făcut întâi că o caută în minte, că o inventează pe loc:
– Să-mi săruţi păpuşile! şi a bătut veselă din palme.
– Ce să fac? Să le sărut? De ce?
Nu pricepea rostul şi nimeni nu-i putea explica la ce foloseşte un asemenea travaliu.
– Cum de ce? Pentru că eşti obligat. Aşa e regula. Dacă nu te supui, pierzi onoarea. Vrei să fii dezonorat?
Nu. El nu voia să fie dezonorat nici chiar în faţa acestei copile obraznice cu care nu ar fi trebuit să-şi facă de lucru. Auzi vorbă! Să-i sărute nişte păpuşi! Bine că n-a zis să-i sărute niscaiva pisici sau purceluşa aflată în coteţul din spatele şurii.
– Hai, dă-le încoace să le sărut şi pune mâna pe carte, faci următoarele zece probleme, eu am să plec repede că sunt ocupat. Ce caraghioslâc! Hachiţe de copil răzgâiat!
Dar nu era simplu, Grünhilde întindea păpuşile una câte una şi făcea asta ceremonios, parcă descântându-le, încurajându-le, trăind odată cu fiecare păpuşă emoţia sărutului, cu buzele ţuguiate, cu ochii închişi, cu respiraţia precipitată. Alteori îl privea pe Arvi cu ochii dilataţi, ochii ei albaştri sec, atât de seducători încât îi creaseră o adevărată faimă în rândul liceenilor din oraş. Îl îndemna şi pe el cu vorbe încurajatoare, aşa Arvi, ea e Prinţesa Persiei, strănepoata Seherezadei ştie toate poveştile lumii, sărut-o, sărut-o şi soarbe-i tot misterul oriental, farmecul nopţilor arabe şi al unduirilor de aur ale deşertului… Fără să-şi dea seama el lua asupra lui chiar şi numai o parte din emoţia descântecelor pe care Grünhilde încerca să i-o transfere. Se îmbujorase. Ridica fiecare păpuşă în căuşul palmelor sale şi, la un moment dat parcă erau mici vietăţi gata să-şi ia zborul.
– Gata? A întrebat el când şi ultima, cea de a douăzeci şi şasea păpuşă a fost sărutată şi aşezată în rând, acum eşti mulţumită?
– Nu, a zis Grünhilde şi l-a luat în braţe. Acum este rândul meu.
A început să-l sărute şi să-l împingă până s-au rostogolit pe canapea. El a ţipat instinctiv, ca în pragul unei primejdii, ca în braţele unei teribile caracatiţe că şi ea s-a cutremurat de spaimă şi i-a dat drumul. El a înlemnit, voia să se scoale şi nu putea. Era paralizat. Ea a sărit ca din arc, apoi şi el s-a ridicat, îndreptându-se în grabă spre uşă, bâjbâind ca prin întuneric, s-a împiedicat de covor şi a dispărut îngânând silabe care Grünhildei i se păreau fără sens:
– Eu nu… Eu nu…

Au trecut ani, ani de studii, facultatea, masteratul, doctoratul şi Arvinte n-a mai repetat greşeala de a se lăsa antrenat în jocuri obscure, inventate de fiinţe care n-au ce face, n-au program de viaţă, n-au ţel ci trăiesc de pe o zi pe alta, vânând senzaţii şi bucurându-se de deşertăciuni. A ştiut să se apere şi s-a apărat. Şi cum cea mai sigură apărare este fuga, el a fugit. Adolescenţa şi tinereţea lui au fost o neîntreruptă fugă de femei. Când vreuna îl privea, se întorcea cu spatele. Dacă era pe stradă, trecea pe cealaltă parte a drumului. În tren, dacă simţea că există cea mai mică primejdie, renunţa la locul din compartiment. Ieşea pe coridor. A reuşit să-şi construiască o carieră, să fie respectat, profesor şi apoi inspector şcolar, ajunsese chiar temut de cei pe care însuşi era chemat să-i îndrume. Dar era dascăl. În toate şcolile efectivele sunt prin excelenţă feminine, rareori câte un bărbat la educaţie fizică sau matematică şi el trebuia să simtă în pauze înţepăturile a zeci de priviri pe care nu putea să le evite. La început, comportamentul său auster a fost privit ca o ciudăţenie dar au apărut supoziţiile (Cherchez la femme!) şi întrebările (Oare cine este fericita?). Când a fost avansat inspector, a început să călătorească mult, nu mai era tot timpul sub privirea de oţel a aceloraşi femei curioase, pofticioase şi invidioase chiar când nu puteau identifica obiectul geloziei lor. Era primit în şcoli cu atenţii speciale, gentileţea gazdelor îl stânjenea tot timpul şi Arvinte se întreba cât va mai dura această hăituială continuă, când şi cum va reuşi, dacă va reuşi vreodată să scape de ea. Ştia că va veni timpul să întemeieze o familie, să aleagă o soţie şi faza aceasta îl speria şi mai mult, ca ceva teribil de primejdios. Îşi dădea seama de gravitatea alegerii, de răspunderea imensă cu care se va împovăra, de riscurile pe care urma să le asume şi asta-l făcea să amâne temător hotărârea. Amânarea a durat până a întâlnit-o pe Ea. Ea care era altfel decât toate celelalte. Ea care, văzându-l, trepida cu o asemenea intensitate că el uita să întoarcă spatele sau să dispară, indiferent cum şi unde. Se pare însă că îndelungata lui fugă îl obosise. Acum, când recapitulează vremea începutului recunoaşte că a fost slab, că a încetat să mai lupte, era sătul de fugă şi de hărţuieli, era obosit. A cedat. Ea a venit spre el fără costumaţie provocatoare, fără haine scurte şi decolteuri largi. Era îmbrăcată cu o rochie de in, poate de borangic, încheiată la gât cu un şnur de care atârnau doi ciucurei ce parcă aşteptau să fie atinşi pentru a slobozi pânzele care voiau să cadă. De sub pânza rochiei, trupul palpita feminin şi obraznic. Sex. Era toată sex şi numai sex, Dumnezeule, îşi spunea cu disperare Arvinte, închide-o undeva, într-o garsonieră la marginea oraşului sau într-un castel părăsit, n-o lăsa să umble slobodă pe stradă, provocă moarte de om. A venit spre el ca şi când ar fi adus un mesaj. L-a privit trei secunde şi i s-a adresat cu o voce de violoncel răsfăţat:
– Bărbatule, eşti un copil frumos!
Atât a spus şi până ca el să se dezmeticească şi să o întrebe încruntat, ce-ai vrut să spui? era departe.
Ştia bine că el nu e frumos. O figură aspră, ciolănoasă şi aproape tot timpul încruntată n-avea nimic din frăgezimea, delicateţea şi graţia unui copil, auzi vorbă, copil! Au urmat zile şi nopţi de freamăt intim, temându-se ca zbuciumul său să nu fie observat de cineva, nu ştia de unde a apărut şi nici încotro a dispărut, dacă drumul ei se va mai intersecta cu drumurile lui vreodată, dar la puţin timp, nu ştie cât, ea a trecut din nou ca o cometă şi el i-a spus doar atât, vino! Ea n-a aşteptat să-i spună de două ori. Era clar pentru Arvinte că totul s-a prăbuşit. Citadela apărării sale nu mai exista, ca şi când niciodată nu ar fi existat. Ştia, a ştiut tot timpul că va sosi o clipă când totul va fi altfel, că schimbarea se va produce şi s-a produs. N-ar fi trebuit să cedeze. Încă mai era timp. Încă s-ar mai fi putut apăra. Dar s-a predat. S-a predat necrezut de simplu, de ridicol, tot eşafodajul apărării sale a căzut ca un perete de carton, Iar când i-a aflat numele – era deja târziu – teribilele lui metereze căzuseră. A îndrăznit să o întrebe cum o cheamă şi ea i-a răspuns cu o voce de violă învelită în catifea:
– Puşa.
Ar fi trebuit să sară în sus. Să zbârnâie revoltat ca după cele douăzeci şi şase de păpuşi ale Grünhildei. Dar el a rămas îngândurat, căzut într-o resemnare tăcută. Puşa! Auzi, Puşa! nici nume n-are.
Şi sentimentul de jenă spori când îşi aduse aminte că, la capitolul onomastică, nici el nu este prea răsfăţat de naşii săi. Când tatăl său, distinsul gospodar Ilarion Arvinte s-a dus la registrul stării civile să declare naşterea şi să obţină certificatul fiului nou născut, era aşa de emoţionat (mai băuse de bucurie şi trei votci una după alta) că întrebat fiind cum îl cheamă pe bebeluş el a răspuns mândru de el: Arvinte. Şi numele de familie? a întrebat funcţionarul. Păi Arvinte! A răspuns proaspătul tătic şi aşa s-a trezit fiul că la catalog este strigat Arvinte I. Arvinte spre deliciul colegilor care l-au dezmierdat cu aceiaşi răutăcioasă compătimire, cu care el a dezmierdat-o pe biata Puşa: acesta, bietul de el, nici nume n-are! Puşa însă n-avea complexe, nu suferea pentru asemenea lipsuri, nici nu ştia că-i lipseşte ceva.
– Şi ce faci? a întrebat-o el, aşezându-şi mai bine cearşaful până sub bărbie.
– Cum ce fac? Nu vezi? Te iubesc pe tine.
Şi într-adevăr, din ziua aceea a nu a mai făcut nimic altceva decât să-l iubească pe el, potopindu-l cu gesturi de un devotament fierbinte, cu daruri şi cuvinte de răsfăţ, cu iniţiative, promisiuni şi jurăminte, cu gesturi care oricât de mult s-ar fi repetat nu-i puteau permite să facă un pas înapoi. Prima copulaţie a fost ca o prăbuşire totală şi definitivă. I se părea că a căzut în adâncul ei, în acel mic infern plăcut, cald şi învăluitor care stârnea în trupul său energii neînchipuite. Simţea că n-are să se mai ridice de acolo în veci şi nici n-avea de ce să se ridice. Alt mai îmbietor şi primitor loc nu există şi locul acela nu este un loc ci locul, iar ea, fiinţa care păstrează locul în care l-a primit nu este una din milioanele de femei asemenea ci este chiar femeia. Nu mai plecase din garsoniera lui de multă vreme şi el nici n-ar fi dorit să plece. Viaţa i s-ar fi părut greu de imaginat fără ea.
– Ce vrei tu, de fapt, ce urmăreşti? a întrebat-o.
– Cum ce vreau, nu se vede? Pe tine te vreau. Vreau să te însor cu mine.
– Ha-ha-ha, a râs el.
Dar ea nu a râs. A zâmbit ştiutoare şi i-a ciufulit părul:
– Lasă că ai să vezi tu!
Şi a văzut. S-au căsătorit la primărie, fără alţi martori decât Lucică, un coleg al său de facultate care trăia acum în alt judeţ şi venise cu soră-sa Lidia la un examen medical.
– Hai cu mine, i-a zis Arvinte şi i-a băgat pe amândoi la ofiţerul stării civile.
Năuciţi de viteza cu care s-au desfăşurat formalităţile, Lidia şi Lucică se simţeau stânjeniţi că nu au adus măcar o floare, un cadou, fie chiar şi simbolic, Puşa a vrut să-şi ia rămas bun la ieşirea din edificiu însă Lucică a zis:
– Nu se poate, finuţă, vă invit la un restaurant, sunteţi finii mei, eu sunt naşul, s-a produs un eveniment unic.
– Altădată! a motivat autoritară Puşa, dar mirele i-a făcut un semn categoric şi ea a cedat:
– Bine, mergem, a capitulat mireasa, privindu-şi ceasul, mergem dar nu stăm mult, aşteptăm o vizită.
– Ce vizită aşteptăm? a întrebat-o Arvinte o oră mai târziu, când se despărţeau de Lucică şi de Lidia, la ieşirea din restaurantul Postăvar.
– Nici o vizită. Vreau să ajungem cât mai repede acasă, mi-e dor de tine, se răsuceşte dorul în trupul meu, tu nu simţi nimic?
Apoi el şi-a luat inima-n dinţi şi i-a spus că vrea să îi schimbe numele. Adică să-o cheme altfel.
– De ce?
– Simplu, nu-mi place numele Puşa.
– Nici mie nu-mi place. Puşa-pluşa-căpuşa, aşa-mi strigau copiii la şcoala primară. A mai vrut cineva să-mi schimbe numele, să-mi zică Vladia, dar n-a mai apucat să mă bage-n cristelniţă. Şi tu ce nume vrei să-mi dai?
– Unul simplu. Maria.
– Mary. Nu e mai bine Mary? Se pronunţă Meri şi se scrie cu i grec.
– Dacă-ţi place ţie, fie Mary, Mary să fie, sau chiar Vladia, dacă ţii la numele care ţi-a mai fost propus. Îţi place Vladia?
– Da, îmi place. Şi mă botezi în cristelniţă?
– Ce cristelniţă?
– Ziceam că cada noastră, scuză cacofonia, este o cristelniţă. Mă bagi acolo şi zici: „Se rebotează roaba lui Dumnezeu şi a mea, Vladia!”
– Eu nu sunt popă. Şi de ce să zic „roaba lui Dumnezeu şi a mea”?
– Pentru că sunt şi roaba ta, aşa vreau eu! Şi, nu uita: sunt o fiinţă romantică. Romantică şi impetuoasă.
– Da, impetuozitatea juvenilă e specifică firilor romantice. Va trebui să mă tem?
– Nicidecum, dragule. Sunt impetuoasă şi duioasă. Şi puţin olteancă. După bunici. Cin’ se ia cu mine bine îi dau haina de pe mine… Şi aşa mai departe.
N-a mai avut răbdare şi de cum au ajuns acasă, repede-repede a umplut cada. El se pregătea să se întoarcă la slujbă. L-a chemat să vină şi să rostească formula sacerdotală. El a venit şi, amuzat de situaţie, a zis cum a vrut ea, apoi cu o mişcare rapidă, rebotezata l-a tras peste ea în cadă, apa s-a revărsat, făcând o mică inundaţie.
– Halal roabă. Obraznică şi nesătulă. Ai să mă distrugi!
– Asta şi vreau, să te atomizez, să nu mai rămână din tine nici pantalonii.
Locuiau într-o garsonieră primită de la primărie prin repartiţie, locuinţă socială, spaţiu puţin, înghesuială mare, dar tânăra nevastă nu avea nici pretenţii şi nici complexe. El a pus la bătaie economiile burlăciei sale, un credit serios de la bancă, vreo câteva resturi moştenite de la casa părintească. A refuzat cei două mii de lei ai ei cu care vroia să participe la investiţie şi a dat acontul pentru un apartament ce avea să fie gata la primăvară. Luna de miere au petrecut-o între cei patru pereţi ai garsonierei. A fost cu miere multă că se ridicau din pat numai cât să aducă ceva de mâncare şi mâncau acolo, în patul destul de strâmt şi cu arcurile obosite, pe cearşafurile mânjite cu firimituri de ciocolată, pătate cu cafea, cu sos de roşii sau fernet. Casa în care se afla garsoniera era o casă veche, într-o curte medievală, fusese acolo un han, dar avea despărţituri făcute ulterior cu pereţi subţiri, din paiantă. Treceau dintr-o parte în alta nu numai zgomotele, vorbele, şoaptele ci chiar mirosurile şi tensiunile domestice. Odată a venit la el vecinul şi l-a chemat pe coridor să-i spună ceva. În casa scărilor bărbatul trecea de pe un picior pe altul, îşi freca mâinile, ţinea privirea în pământ marcat de o jenă chinuitoare.
– Vă rog mult să mă iertaţi, domnule inspector, eu n-aş fi venit, dar soţia mea insistă, vrea să vă rog, cu mult respect domnule inspector…
Arvinte credea că vecinul a venit să-l roage să pună o pilă pentru fiică-sa sau pentru vreo altă loază ca să treacă un examen, să ocolească o corigenţă, nu! Solicitarea vecinului era, într-adevăr, mult mai stânjenitoare.
– Spuneţi tot ce vă apasă sufletul, spuneţi fără jenă, l-a îndemnat Arvinte.
– Se-aude, domnule inspector, se-aude tot.
Şi a tăcut. Arvinte credea că omul se referă la niscaiva bârfe, zvonuri, colportări.
– Nu trebuie să le luaţi în seamă, gura lumii e slobodă.
– Nu, sigur că nu, dar şi vocile şi patul acela vechi, proptit în perete, îngrozitor, scârţâie domnule inspector. Şi exclamaţiile… soţia zice să vă spun că avem şi noi o fetiţă care stă trează toată noaptea şi nu ştie ce să înţeleagă sau poate că înţelege dar în mintea ei n-ar trebui să fie asemenea gânduri. Poate găsiţi o soluţie, am vrut să ne mutăm noi, dar nu găsim un schimb echitabil.
A fost penibil şi n-a putut să-i spună vecinului decât, lăsaţi, ne mai gândim, vedem ce e de făcut, la primăvară vom avea un apartament…
– Ce ne facem? a întrebat Arvinte pe tânăra lui soţie, ce ne facem?
– Ce-ai vrea să fac? Să nu mai fac? Să doarmă cine poate! E treaba lor, a răspuns degajată şi zâmbitoare Vladia, pudrându-şi gâtul cu un pămătuf alb, imens ca un bulgăre de zăpadă. Că nu poate puştoaica să doarmă, o priveşte. N-o să mă tăvălesc pe linoleum sau să-mi pun câlţi în gură ca să-mi astup strigătele de bucurie. Treaba lor. Sunt în casa mea şi fac ce vreau. Dixit!
Şi Arvinte n-a mai avut replică.
Dar luna de miere, oricât de dulce ar fi fost, avea zilele numărate.
– Mâine trebuie să merg la slujbă, a oftat el, însă numai cu jumătate de glas, cealaltă jumătate era păstrată pentru cei de care începuse totuşi-şi amintească.
– S-o ia dracu’ de slujbă! a zis cu vocea înceată dar fermă, tânăra doamnă Arvinte. Vorbele, chiar şuierate printre dinţi i-au ţâşnit din gură ca o înjurătură birjărească.
– Şi, dacă o ia dracu’, fără ea ce ne facem?
– Nici nu vreau să mă gândesc. Te-am găsit şi nu mai pot trăi fără tine. Nici o zi, nici un ceas… Sunt dependentă de tine ca de aer. Te-am aşteptat, te-am căutat, nici nu-ţi imaginezi de când te caut, de când te aştept. De când sunt pe lume şi chiar de mai-nainte, din vremea când eram proiect, o vagă ficţiune, când mă aflam în ceruri, printre nori, sau printre florile de cireş, în iarba cu rouă, când nici părinţii mei nu existau, înainte de a fi, am început să te caut şi am început să exist căutându-te!
– Vai, câtă exaltare! a zis sugrumat de emoţie Arvinte. Ea avea lacrimi în colţul ochilor şi el, oricât de mult s-ar fi mirat, nu putea să n-o creadă pentru că nimic nu este mai credibil decât ceea ce ne place să auzim.
(fragment din romanul Biedermeier, în pregătire)

Distribuie: