Spații culturale nr. 15 (3)

DUMITRU AUGUSTIN DOMAN

Luna în o mie şi una de ipostaze

• În ziua a patra a făcut Dumnezeu cei doi luminători de pe tăria cerului, luna fiind “luminătorul cel mic pentru cârmuirea nopţii”. Dar cum – de la Ioan citire – la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”, luna este creaţia Cuvântului. O spun peiorativ, nici nu putea ceva mai mult. Creaţie de carton a Cuvântului, a cuvântului, vântului, lui…
• Alfabetul lunii are două litere: cercul şi lumina; una mai falsă decât cealaltă.
• Luna asistă la sărutul trădării lui Isus, ea stă în înalt şi vede apoi lepădarea lui Petru, e martora arestării lui Isus şi e impasibilă. Asta e luna: martorul pasiv, tăcut, complice prin laşitate.
• În noaptea de iarnă, aerul cu dinţi de rechin te muşcă de faţă, de umerii obrajilor, de frunte; norii rozalii cu dinţi de dromader îţi rumegă agale umerii; luna cu dinţi râzători/rânjitori îţi rupe bucăţi de creier pe care le scuipă în văzduh.
• În definitiv, luna e o simplă problemă de geometri variabilă.
• Când se va stinge soarele, tragedia asta nu va atinge luna. Ea va hălădui anonimă şi indiferentă în vastul spaţiu rece şi întunecat al galaxiei.
• Luna? O floare care nu se va transforma niciodată în vreun fruct.
• Pe drumul nesfârşit al prostiei e totdeauna lumină: de la soare, de la lună, de la lămpi cu neon, dar e mereu lumină.
• Luna – epigon al Soarelui; are amăgitoare lumină, n-are deloc căldură.
• Propoziţie: Vineri, în 1953, era lună nouă.
• Luna goală şi străină, nemişcată în bolta rece şi sticloasă, nu-ţi induce disperare, tristeţe însă da, melancolie sigur.
• La ceasul înserării, în stânga Argeşului, o lună mare, grea, roş-albăstrie, pare gata să strivească versantul pietros, ca o ghiulea însărcinată cu toate focoasele nucleare de pe planetă.
• Noaptea ca o fiinţă uriaşă cu o rotundă inimă moartă, luna.
• În prag de iarnă, luna pare a căsca o gură feroce, de foame, de sete…
• Blaga: “Cât de puţine sunt fiinţele ecumenice! Omul, câinele şi luna”.

Aurel GANEA

Piaţa de păcate

Reporterul privi cu stupoare bucata uriaşă de tablă, vopsită în alb, pe care scria cu litere negre „Piaţa centrală de păcate”. Lucra la o revistă franceză şi învăţase româneşte la cursurile de vară de la Sinaia. Mama era franţuzoaică, iar tatăl era român, şi acesta-l mai învăţase câte ceva, aşa că limba lui paternă era româna.
Se gândi că trebuie să fie pe undeva vreun şef care să-l lămurească ce este cu piaţa aceea ciudată. Nici nu văzu oamenii aşezaţi la coadă în faţa tarabelor, nici plăcuţele pe care aceştia le purtau de gât. Îşi pregăti camera şi începu să caute. Într-un târziu găsi o clădire cu o inscripţie: „Piaţa centrală de păcate. Direcţiunea”.
Intră fără teamă, conştient că, oricum, meseria de jurnalist este una dintre cele mai periculoase din lume. Din fericire la intrare nu găsi pe nimeni care să-l oprească. Văzu o uşă pe care scria „DIRECTOR”, nu ezită să bată şi când i se răspunse deschise uşa aparent degajat, deşi avea emoţii, fiindcă un asemenea reportaj ar fi crescut mult rating-ul revistei şi, evident, şi salariul lui.
Zări un domn slab, care purta un costum negru impecabil, cu ochelari fumurii şi care, după ce reporterul se prezentă, îl invită să ia loc pe unul dintre fotoliile uriaşe din piele autentică de Cordoba.
Cât despre reporter, acesta arăta normal, ca orice reporter.
Camera părea întunecoasă, cu mobile grele; nu zări nici măcar o plantă sau un obiect ornamental. Totul părea voit sobru şi întunecos. Reporterul îi spuse cine este, la ce revistă lucrează şi de unde ştie limba română. Îi prezentă directorului setul de întrebări.
Directorul începu să vorbească pe un tot calm, rar şi rece, privind atent întrebările de pe birou:
– Da, domnule, şi păcatele sunt o marfă. Faust nu şi-a vândut sufletul diavolului? Vă daţi seama ce comoară, ce colecţie de păcate am pierdut! Suntem în Artizania, nu? şi aici totul este posibil.
– Da, înţeleg. Şi cum procedaţi?
– Păcătosul vine, îşi prezintă marfa, se face tranzacţia, îşi ia banul şi pleacă.
– Şi preţul se negociază, sau aveţi anumite tarife?
– Avem tarife pe diverse tipuri de păcate şi de gravitate a acestora, dar se şi negociază. Cu cât păcatul este mai greu, cu atât preţul este mai mare.
– Şi ce păcate cumpăraţi?
– Păcate umane obişnuite, inclusiv cele din „Decalog” şi din alte surse. Excludem însă din start omuciderea, eutanasierea, avortul şi alte câteva.
Lămurit, reporterul îi spuse directorului:
– Domnule director, aş dori să văd şi eu piaţa. După aceea, dacă doriţi, putem să continuăm discuţia.
– Evident, dragul meu, chiar aş dori să-ţi mai spun ceva.
Directorul l-a plimbat în grabă printre tarabe, îngrijorat că reporterul ar putea vedea ce scrie pe plăcuţele de la gâtul păcătoşilor. Pe tarabă nu era nici un fel de marfă şi tarabagii discutau aprins cu clienţii.
Reporterul observase că în spatele fiecărei tarabe este câte o cabină vopsită în negru şi, întorşi în birou, emoţionat de cele văzute şi de ceea ce începuse să-i spună directorul uită să mai întrebe.
– Într-o zi a venit un client care voia să vândă păcatul adevărului. Tarabagiul a discutat cu el în contradictoriu, încercând să-l convingă că spunerea adevărului nu este un păcat, dar clientul o ţinea pe-a lui. Aşa că mi l-a adus în birou şi iată ce-am discutat cu el:
„- Domnule, nu există păcatul adevărului, fiindcă adevărul e de la Dumnezeu”.
„- Nu vă contrazic, însă eu când spun adevărul fac păcat. De-aia vreau să-l vând”.
„- Şi cam ce păcate poţi face când spui adevărul? Dă-mi câteva exemple!”
„- Am spus adevărul despre un coleg şi prieten de-al meu, care furase o sumă mare de bani din firmă şi a ajuns la puşcărie. Am făcut un rău unui om, deci am făcut păcat?”
„- Bine, dar el a păcătuit primul furând!”
„- Nu mă interesează, e păcatul lui, pe mine păcatul meu mă doare”.
„- Şi altul?”
„I-am spus odată unui prieten că am făcut sex cu nevasta lui. Şi acesta, în loc să mă bată pe mine, a bătut-o pe ea. Apoi au divorţat şi au rămas doi copii. Iar mie prietenul meu mi-a spus că sunt un dobitoc fiindcă spun adevărul”.
„- Şi altceva, ce-ai mai făcut?”
„- Chiar luna trecută i-am spus soţiei directorului meu că acesta, ştiţi… cu secretara. S-au certat la cuţite şi directorul, în loc să mă dea pe mine-afară, a dat-o pe secretară. Şi a rămas biata femeie fără muncă pe vremurile astea grele!”
– Şi mi-a mai spus şi altele, de a trebuit să chem ambulanţa şi să-l duc la un spital specializat.
– Şi cu păcatele ce faceţi?
– Suntem un ONG, „Piaţa centrală de păcate”, înregistrat, conform legii, la judecătoria locală. Tarabagii de păcate sunt asociaţi. Suntem sponsorizaţi, în funcţie de păcatele depuse, de anumite instituţii guvernamentale, religioase şi altele, ba chiar şi statul intervine uneori direct. Vă daţi seama că avem un rol social şi moral important. Cifra noastră de afaceri este excelentă şi am întocmit un plan de marketing bine pus la punct.
– Cum staţi cu concurenţa?
– Concurenţă nici nu prea există. Se face trafic cu păcătuţe banale, dar la scară mică, şi nişa noastră de piaţă este uriaşă.
– Cum vă promovaţi afacerea, cum atrageţi clienţii?
– Facem reclamă în tot ce este mass-media, în special la televiziunile din ţară, dar şi din străinătate. Avem clienţi de diferite naţionalităţi şi asta dezvoltă mult turismul în zonă, dar măreşte şi încasările noastre. Pentru fidelizarea lor organizăm în fiecare iarnă, în preajma Sf. Valentin, pentru a atrage şi tinerii, „Ziua desfrânării”, „Ziua păcatului”, cum i se mai spune. Gurile rele au botezat-o „Ziua nelegiurii”. Mă rog, opiniile lor.
Atunci se dă liber la orice păcat, mai puţin la cele capitale. Un fel de „Saturnalii”. Adulterul este la mare cinste şi nu se supără nici soţii, nici soţiile. În rest, păcatele obişnuite, făcute de fiecare cum poate şi pe unde poate. În această zi gradientul de păcat creşte logaritmic, în celelalte zile creşterea este aritmetică, cu excepţia sărbătorilor de orice fel, când creşterea este una medie. Dar în „Ziua desfrânării” păcătoşii adună mai multe păcate decât pot duce şi atunci dau buluc în „piaţa de păcate”. Aţi nimerit la zece zile de la această sărbătoare minunată şi cred că aţi observat şi dumneavoastră ce îmbulzeală este în piaţă.
– Cum staţi cu investiţiile?
– Excelent! Am făcut mai întâi o copertină uriaşă deasupra pieţei, ca să nu-i mai plouă nici pe clienţi, nici pe tarabagii. Am investit şi investim în cercetare. Avem laboratoare specializate pentru depistarea modalităţilor de manifestare a păcatelor, în special a celor de tip nou. Ştiţi prea bine, instinctual, omul a rămas acelaşi. Dar sunt atâtea tipuri de păcate moderne, precum sexul cu camera web, accesarea site-urilor porno (pentru noi onanismul nu este un păcat), furtul pe calculator. Dezvoltarea IT-ului este pentru noi mană cerească. Şi câte alte păcate or să mai apară?
Dacă doriţi, domnule reporter, puteţi să vă vindeţi şi dumneavoastră un păcat. Vă dăm euro, nu lei, să nu mai daţi comision la bancă.
Speriat de această propunere reporterul i-a mulţumit precipitat pentru interviu şi a plecat, promiţând că-i va trimite în cel mai scurt timp un exemplar din revistă.
………………………………………………………………………………..
Numai că, cititorule, directorul a minţit. Şi-acum cade necazul pe mine să vă spun adevărul. Dar s-o luăm de la capăt.
Pe firma mare de la intrare, sub „Piaţa centrală de păcate”, mai era scris un citat: „Suma păcatelor lumii este constantă”. Dedesubt, sub citat, era o formulă matematică. În traducere: „Sigma de la Adam & Eva la ultimul născut egal cu k”, adică constant.
Directorul a minţit, pentru că păcatele se vindeau rar, de cele mai multe ori se dădeau la schimb: beţie pentru preacurvie, hoţie pentru corupţie sau invers, promisiuni deşarte contra furt din banul public, pentru ultimul caz cei mai mulţi dintre clienţi erau politicieni.
Păcătosul venea în faţa tarabagiului cu o plăcuţă atârnată de gât, pe care erau inscripţionate discret păcatele pe care voia să le preschimbe. Este adevărat, dacă dădea la schimb un păcat mai mare contra altuia mai mic primea şi o diferenţă în bani.
Oamenii oraşului se întrebau cine erau tarabagii: unii spuneau că sunt draci mascaţi, alţii că ar fi vorba de preoţi sub acoperire. Oricum, un preot era prezent permanent în piaţa de păcate, fiindcă în fiecare dimineaţă se făcea sfeştanie, uneori şi seara. Preotul era tânăr şi nu prea dus la biserică, locul lui de muncă fiind aici.
Uneori vizita piaţa chiar Scaraoţchi. Atunci se făcea linişte deplină şi tartorul cel mare se plimba printre tarabe, citind cu nesaţ plăcuţele păcătoşilor. Lumea spunea că chiar el este mahărul afacerii.
Cabinele din spatele tarabelor erau cabine de legare-dezlegare de păcate. Pentru ca un client să nu-şi ia marfa înapoi era legat să nu mai facă acel păcat, fiind dezlegat la cel pe care-l primise la schimb.
………………………………………………………………………………..
Într-o dimineaţă directorul i-a spus amantei de serviciu că ar vrea şi el nişte păcate calde, adică sex în grup (de dame), felaţie şi sodomie pentru cei interesaţi. Şi, ca să nu se-audă-n târg, i-a chemat şi pe directorul de marketing şi pe cel de vânzări. Şi tot matineul păcătos era să devină un eşec, fiindcă directorul de vânzări, în loc să treacă la treabă, a început să se vaite că cifra de afaceri scade îngrijorător fiindcă lumea ţine post şi păcatele s-au împuţinat. Petrecerea a fost salvată însă de amanta de serviciu, care le-a oferit tuturor câte o superbă probă de oralitate.
…………………………………………………………………………………
Poate că piaţa de păcate ar fi existat şi acum dacă nu s-ar fi întâmplat o catastrofă. Tocmai când la biserica din apropiere se făcea Sf. Euharistie toate cabinele de legare-dezlegare din piaţă au luat foc aproape simultan. Ieşea un fum negru, vâscos, cu miros de pucioasă. Flăcările s-au înălţat până la copertina de policarbonat şi topitura fierbinte a început să se scurgă peste tarabagii şi peste clienţi deopotrivă. Ţipetele ca din iad nu s-au oprit multă vreme, auzindu-se până şi în comunele din jur.
Două luni s-au chinuit oamenii Primăriei să dezafecteze locul. Şi acum în oraş se aude că aici se va face un schit de maici.
Accidentul se întâmpla pe vremea când un preşedinte care bea whisky a fost demis şi înlocuit cu altul care bea vodcă. În ţară se făceau multe mitinguri de solidaritate cu băutorul de whisky, dovadă a deschiderii noastre occidentale. Şi nu se ştie care a fost cu adevărat cauza, dar după două zile, cât a durat topirea copertinei ruşii au dat alarmă de luptă mai multor unităţi de avioane supersonice de vânătoare, iar americanii au trimis un portavion în Marea Neagră, că aşa sunt americanii, unde este un necaz apar şi ei. Dar portavionul a plecat bosumflat, fiindcă nu avea unde să întoarcă în portul Constanţa. Avioanele de la Bobocu zburau permanent deasupra oraşului, la joasă înălţime, gata oricând să atace. Trupele de frontieră erau pe picior de război.
Catastrofa a atras o mulţime de televiziuni străine. Locurile de parcare au devenit neîncăpătoare şi primarul i-a sfătuit pe contribuabilii cu case pe pământ să înfiinţeze parcări private ad-hoc. Parcurile oraşului erau pline de corturi, fiindcă operatorii TV nu mai aveau unde să doarmă, hotelurile oraşului fiind supraaglomerate.
Un lucru este însă relevant că toată tevatura a fost generată de distrugerea pieţei de păcate şi nu de altceva. Atât Parlamentul Artizaniei, cât şi cel de la Strasbourg au făcut a doua zi după prăbuşirea copertinei o reuniune de urgenţă; la Parlamentul European un parlamentar din Artizania a propus înfiinţarea unei „Pieţe Europene a Păcatului” şi propunerea a fost primită cu ovaţii.
Asupra primarului oraşului s-au făcut presiuni judeţene, regionale, naţionale, europene şi internaţionale pentru refacerea pieţei, dar acesta a refuzat cu ostentaţie. Dar nu s-a lăsat intimidat nici măcar de uriaşa desfăşurare de forţe armate. Ţinea neapărat ca în locul acesteia să fie neapărat un schit de maici.
Primarul aflase de la un consilier de taină că regiunea unde se afla oraşul, în curbura Carpaţilor, este supusă unui atac permanent de energii negative, presupuse a fi de origine tectonică. În apropierea oraşului erau celebrele adăposturi rupestre, care emanau energii pozitive şi echilibrul cu cele negative era permanent, dar precar. Aşa că primarul a afirmat într-o conferinţă de presă că în locul pieţei de păcate se va construi un schit, fiindcă aceasta modificase periculos echilibrul.
Afirmaţiile primarului au fost întărite de Arunia, o prezicătoare TV, care a afirmat că spaţiul pieţei este bântuit de duhuri rele, fapt confirmat şi de radiesteziştii Artizaniei, aflaţi şi ei în alertă. Aşa că lucrurile s-au liniştit, iar birocraţia europeană va aproba cine ştie când înfiinţarea „Pieţei Europene a Păcatului” şi până atunci nu se ştie ce se mai întâmplă.
…………………………………………………………………………………
Am uitat să-ţi spun, cititorule, că metoda de legare-dezlegare de păcat fusese preluată de tarabagii dintr-o carte de proză, „Artizania”, scrisă de un autor local, Aurel Ganea.
În câteva luni din toate librăriile şi bibliotecile de ţară au dispărut cele două volume verzi din manualul lui Gh. Buzdugan „Rezistenţa materialelor”. Poate mai sunt unii colecţionari care-l mai aveau încă, dar aceştia îl doseau şi îl păstrau pentru vremea când vor obţine un preţ mai mare. Acum, după prăbuşirea pieţei, demersurile lor au devenit inutile, fiindcă librăriile s-a umplut cu manuale de „Rezistenţa materialelor”.
Încă de pe vremea când piaţa funcţiona autorul a dat în judecată Administraţia pieţei pentru copy-right. Nu trebuie uitat că piaţa s-a dus naibii, dar ONG-ul mai există încă. Dar procesul a fost pierdut din instanţă în instanţă. Şi în prezent cauza se află la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi se pare că va fi greu soluţionată, fiindcă Administraţia invocă, cu o uluitoare şi îndrăzneaţă insistenţă, dreptul la păcat.

LUCIA SAVA

Inepuizabil

Te-am dorit de atunci,
Vreme.
Când ogrăzi de Meri se desfăceau în arc stelar.
Pomi erau sfeşnice încrustate în metal galben.
Picurau răşini în palmele mele.
Cerul dănţuia cu muntele bătrân.
De atunci te-am iubit, nepăsător şi strident
în vâlva ce o dădeau alte patimi,
în jurnalul celor şapte zile şi nopţi săptămânale.
Te-am dorit dreaptă,
Vreme.
M-am bucurat de tine,
consumându-mă până la puls cardiac,
cu tentativa de a salva suflet din dărâmături.
Serafic peisaj de multe ori,
Vreme!
În tainele candide ale tinereţii m-ai purtat
când picioarele îmi erau puternice
şi nu lăsam să se strecoare în minte gând nebulos,
încumetându-mă
să ţin piept infinitului inefabil.

Motiv

Când fericită renunţ
la propriul jurnal al nopţilor lungi
cu ale mele izvoare de singurătate,
să-ţi fiu la îndemână
ca o femeie locuind în sufletul tău,
ca şi santalul ce îţi este mireasmă.

Suflet golit de rău, de nimicuri
să-l văd,
să strălucească.
Să-ţi fiu femeia din simţul fantastic al tău,
de creaţii,
renunţând la un fel de a fi,
la capricii.
Alături să-ţi fiu nu ca un gând,
ca portret
doar ca femeia
care plânge şi râde
cu tine
şi trece prin focul luminii din timp.

Când fericită ţi-aduc
cu buze fierbinţi
sărut în miros de fruct
şi pot să-ţi vorbesc de pulsul vieţii într-o amiază
când dragoste rară pe noi ne-a cuprins…

Viaţă fragmentată

La o lumină slabă,
contemplam lucruri, discret, în ceasuri de linişte adâncă.
O copilă se juca cu gândurile mele.
Pentru ea erau jocuri şi nu minţi.
Nu exista derizoriu,
nici vreun atribut dominant în mişcările mele.
Fiecare gest îl argumentam afectiv.

La o lumină slabă,
chip rătăcea privirea pe o noptieră
căutând o carte, ochelarii,
raft cu scrisoarea mamei.
Singura se păstrase printre pete vechi de lumânare.
În ceasuri de noapte
gândeam
distanţa până la bunăstarea unui timp,
întâmplare menită să aducă stropul de fericire.
Până la o creştere spirituală,
până la armonie
mai aveam destul.
Păstram demnitatea de a dori frânturi beatifice de viaţă.
Viaţă
pe care nu o confundasem vreodată
cu altceva,
nici când vălul morţii îşi arăta umbrele în atmosfera existentului,
prins în identitatea lui singulară.

Şezători

Când coşi cu borangic cămăşi
şi te întorci la şezători,
femeie,
ştii rustic simţ,
îl duci în nevralgie
când nu ajungi acolo
unde ai crescut.
Şi duci în tine Liturghie.
Floare de câmp pui în gherghef.
Ai acea ardoarea carpatină,
cu dor de străbunicul tău, răzeş,

În ţesătura serii faci metanii.
Nu ţi le dă duhovnic,
când mergi la spovediri.
Mâna-ţi coase inul unor plaiuri,
pe care le străbaţi necontenit.
Pui vraf de perne din melană,
pui broderii şi albă pânză pe laviţă în dimineaţă.
Iei un dejun cu tartă dulce.
Priveşti trudite mâini ale mătuşii.

Şi la răspântii vântul geme.
Îţi priveşti neam cu pleoapele închise.
Unde se-adună şezători
priveşti tăcută lucruri scrise.
Şi-i dor de tine,
dor de omul, cel visător, în vrajă prins.

ADRIAN BOTEZ

MARTIE ÎNVINS…

învins – se-nclină Martie spre vifor:
câte zăpezi – în primăvara vieţii!
mai apucăm să ne trăim drumeţii
sau iar ne pierdem între ceţi de pripor?

ţi-ai pierdut zeul – lună albăstrie…
deplin armat – când oare va să vie?
iar urlă lupii, pe la stâni, în munte –
iar ne plecăm, în umilinţă, frunte…

e-atâta-amărăciune-aici, pe coastă
că ghioceii nu-şi mai sparg fereastră… –
şi a venit, din friguri, o nălucă

şi nu mai vrea, din inimi, să se ducă…
…bătrânii mei, întorşi, mă întrebară:
va mai fi-n ţară, oare, primăvară?

UN SOI DE SONET

neamuri proaste – din fântână
au ieşit cu gust de frână
şi-au crescut ele deplin
umplând pajişti cu venin

neamuri proaste din scaieţi
au ieşit – şi sunt poeţi!
au ieşit dintr-un coteţ
când făcu dracul podeţ

neamuri proaste din pustii
stropşesc codrii răbdurìi
de rămâne-n urma lor

odrasla pulberilor…
…a venit şi Dumnezeu:
se uită ca la muzeu!

SĂ CREDEM…

să credem, frate, că va fi lumină
să credem neaua că va fi şi rouă…
poporul în cernire se închină:
miroase-a flăcări şi a schituri nouă!

toţi sfinţii şi martirii-şi târăsc Crucea
printre nămeţi – ţintind mereu spre Nord:
nu va fi viitor precum atuncea –
se spintecă-Nviere, nu fiord!

fumegă vinul în potir de-altare:
o constelaţie-n cuminecare!
din umilinţe, răni şi neputinţă

se-nalţă Hrist – Coroana de Priinţă!
…va fi, române, altă primăvară:
întâi în tine,-abia apoi afară!

PENTRU IUBIRE

nu ştiu nici ceasul lunii ce-a bătut
nu ştiu nici, iată, şoaptele din Cer:
mărturisesc – cu fulgere pe scut:
iubirea,-n veci, se ctitoreşte-n ger!

doar îndurând calvaruri şi golgote
poţi învăţa să scrii pe nenufar –
doar spintecând prin gheţuri şi prin grote
pe Făt Frumos trezescu-l din zadar!

…s-aşterne promoroacă de tăceri
şi pulberi de lumină ning în palmă:
e veste plină-a misticelor veri

care vor refuza să intre-n toamnă!
…n-au mai rămas din noi nici vorbe şi nici fraze:
doar două mâini unite-n pod de raze!