Propoziții pretențioase – Aminoul
Nu știu dacă o tonă de amoniac m-ar aduce în simțirile de altădată. O fi pierderea lentă a acuității vizuale, s-o fi depus destulă amărăciune după decesul alor noștri trei….
Sănătoși, nebuni, clienților trebuie să le faci lucrarea impecabil. Unii așa par, alții chiar duc lipsă de doaga completei conștiințe. Poate a fost doar o percepție greșită…. Locuitorii celuilalt colț galiciano-ferdinandez – nici eu n-aș fi crezut că voi fi în stare de un așa transfer lexico-stradal – așa au lăsat impresia. Pe ea o știam din trecerile spre Centru și înapoi acasă, de când locuiam pe Amurgului și timpul nostru copilăresc se petrecea mai mult pe stradă. Îmi intrase în memorie aruncarea picioarelor la fiecare pas cu labele țintind către exterior, poziția corpului vizibilă aplecată pe spate și bustul impresionant. Pe el atunci îl văzusem prima oară, în momentul plasării comenzii. Aducea cu un personaj tot din generația ei, a soției, deși o știam domnișoară, dintre cei cu care descindea din arealul străzilor Costieni, Sava Roșescu, Vlahuță, Păcii o parte, Amurgului alta și se închidea cu Progresului. Dar nu mă țin de anchete medicale, nici nu mă angajez în speculații și nici prin gând n-o să fac apologia blondului în cauză. Meseria noastră ține de jgheaburile și burlanele casei cu verandă. Afurisit de înaltă, precum terenul în ,,hopuri”. Pe față aplecat, deci cu un spor de metraj pentru extinderea scării, pe laterala dinspre Galicei în pantă, pe partea opusă la fel, dar la niciun metru flancată de clădirea vecină, de două ori mai înaltă, gang cu tot ce poate ascunde: tencuială căzută, pietre colțuroase, pământ și un miros puternic de mucegai. Spatele a fost mai amabil, mai potrivit unei montări omenești, aproape lipsită de îngreunări. Și acolo având totuși de furcă din cauza cârligelor vechi. Tinichigiii care așternuseră tabla nu se gândiseră la schimbarea lor. Aranjează-le, deci, pune-le ,,peclițe”. Și e păcat să depui zincat pe rugină. Însă, ca să nu mai pierzi vreme, încă o zi, le lași de culoarea pe care o au. Montezi pe perete binișor burlanele și… gata. Acasă.
Am stat în cumpănă: să pornesc hai-hui pe Independenței – fostă, cum o fi, rămân la ,,fără Mihalache” – sau să iau la escaladă Galicei. M-a hotărât drumul matinal din cele trei perioade Intercoop-iste, cea mai scurtă rută între somnolența încă prezentă la exact 6:35, dispărută după minutul pieptișei escaladări – uitată după următorul, chiar în capătul scurtei Lupeni, probabil cel mai scurt tronson ce trece drept stradă, ce dă în Liliacului – și implacabila realitate consumată de la 7 la 16 în miros de salopetă și huruitul mașinăriilor industriale. Aparate menite să țină în frâu starea permanentă de trezie.
Galicei. O primă lucrare, care fără aportul fotografului de serviciu google, ar fi trecut drept nefăcută. Nr. 10, cândva în sezonul trandafirului în floare, cândva cu bicicletele și căruciorul. Cu catrafusele și părțile încă neîmbinate definitiv ale burlanelor și jgheaburilor.
La mijloc de stradă, pe partea cu imparități, ne-am oprit la Dicieni. Casă cu două intrări, cu etaj și doar cu pretenții de jgheab înlocuit pe lunga-i față și cele patru burlane. O trebușoară grea numai cât să urci scara de câteva ori pentru poziționare, pentru îmbinare la rece, pentru lipire la cald, pentru scule, pentru aranjarea cârligelor în nevoia de a obține o linie vizibilă din toate direcțiile, la ciubuc și pe burta jgheabului. Și vreo două reparații în rest.
Zburăm precum liliacul, dar ziua. Așa ne amintim de nea Bebe (variabil Bebi, așa se auzea din gurile tuturor), șef de fanfară la Râmnic înainte și după plecarea locotenentului care a făcut ordine în muzicanții militari după 85 și până prin 91 (impreciși ambii ani, pe-aproape), angajatorul și administratorul proprietății ginerelui și mezinei sale. Să fiu scuzat că nu-mi este la îndemână numele câinelui despre care povestea ca despre propriul copil. Da-l știe Cristi sigur. Și-mi stă pe limbă….
