Spații culturale nr. 88 (11)

Stan BREBENEL

VIAȚA, UN COMPLICAT JOC DE ȘAH

Recunosc cu sinceritate că până în primăvara acestui an nu am știut multe lucruri despre omul de televiziune, jurnalistul și scriitorul Petru Frăsilă. L-am cunoscut la Iași cu prilejul unei consfătuiri regionale a UZPR. Cu această ocazie am primit cartea, semnată de dânsul, Viața pe tabla de șah. Aceasta, cu subtitlul „Jurnalul unei săptămâni de foc”, a apărut în anul 2016 la Editura Timpul. Așa cum ne avertizează autorul din subtitlu, această carte s-a născut în urma unei experiențe personale aproape tragică, când era să primească mat de la viață. Totul a început într-o zi de vineri, în Vinerea Mare, care coincide conform autorului cu „vinerea răstignirii mele”, cu două zile înaintea sărbătorilor pascale. O banală înlocuire a unei roți de la mașina personală, care avea pană, avea să-l ducă pe un pat de spital. Nu ne dăm seama de riscurile la care ne expunem decât atunci când viața ne dă un avertisment dur. Viața trepidantă pe care o duce, în acest monstru util numit televiziune, l-a acaparat cu totul, până la uitarea de sine. Medicul de gardă îi dă o veste bună: nu are simptomatologia specifică unui accident cerebral, însă conștientizează că se află la o răscruce de drumuri. Legăturile cu lumea sa, adică familia și afacerile, prin „confiscarea” telefoanelor mobile, au fost tăiate brusc. Autorul redă trăirile din rezerva spitalului și rememorează tot zbuciumul ultimilor ani ai activității profesionale și, mai ales, procesele pe care le-a avut în diferite instanțe din țară, 26 la număr, la Arad, Baia Mare, Sibiu, Bistrița, Bacău, București. Făcând un calcul simplu autorul ajunge la următoarea concluzie: „Punând zilele cap la cap, pot spune că aproape doi ani de zile am stat prin tribunale, pe drumuri, pe la sediile de poliție «dând cu subsemnatul»”. Noaptea de Înviere și prima zi de Paști îl găsesc singur în rezervă, cu perfuzii, și cu Dumnezeu. Este momentul în care se convinge că omul este doar un pion pe tabla de șah, chiar așa se intitulează un prin capitol, Pionul. Următoarele capitole Jocul celor doi cai, Gambitul regelui,Gambitul elefantului, Deschiderea nebunului, Partida vieneză, Apărarea franceză, Tangoul cailor negri și Șah mat! Pe parcursul acestor capitole Petru Frăsilă scapă de „lesă”, adică de perfuzii, reluându-și încet încet ritmul vieții, dar cu mult mai moderat. Până când va fi apt să iasă din spital și să ia în piept viața de zi cu zi, autorul se mulțumește cu puțin considerându-se norocos că a reușit să evite în extremis pierderea partidei prin mat. Singurătatea din rezerva spitalului îi oferă posibilitatea de a-și aduce aminte, cu dragoste, de persoanele care i-au marcat viața de-a lungul timpului, începând cu unii profesori și terminând cu colegii din cenaclul Columna. Pagini duioase sunt scrise despre Iași, orașul celor șapte coline, asemenea Cetății Eterne, Roma, enumerându-le: Copou, Bucium, Cetățuia, Galata, Repedea, Breazu și Șorogari. După externare, în plin proces de recuperare, primește o veste excelentă: C.E.D.O. îi dă răspunsul pozitiv la procesul referitor la art. 10 din Convenție privind îngrădirea libertății de exprimare în România. Deci, a învins! Putem spune, fără teama de a greși, că Petru Frăsilă este un învingător. A învins boala și a învins la C.E.D.O. un stat și o justiție nedreaptă, care numai în slujba cetățenilor nu este. Și a mai reușit și în plan profesional.
Cartea este scrisă „păstrând farmecul povestitorilor din zona Neamțului, pământ care l-a născut pe Ion Creangă, Petru Frăsilă reușește prin această «partidă de șah» să ne ofere aducerea aminte sau luare în seamă a poveștii în care fiecare dintre noi ar putea să fie personaj principal…”, scrie în prefață Adi Cristi. Cartea se deschide cu poezia Șah a lui Marin Sorescu care începe așa: Eu mut o zi albă,/ El mută o zi neagră./ Eu înaintez cu un vis,/ El mi-l ia la război./…/ – O să-ți dau șah și pierzi optimismul,/ Îmi spune el./ Nu-i nimic, glumesc eu,/ Fac rocada sentimentelor”. Și încheie cu un rubaiat a lui Omar Khayyam: Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă…/ Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,/ Ne mută, ne oprește, un timp ne mută încă/ Și-apoi în cutia neantului ne-aruncă…”. Ioan Holban notează, printre altele, în posfață, o rugăciune: Doamne, ajută-mă să potolesc acest război al gândurilor. Recunosc, nu calc prea des pragul bisericii Tale, Doamne, dar în momentele mele de taină, în momente ca acestea, ridic ochii spre Tine și mă rog din inimă, cu vorbele mele, nu cu cele din cărțile de rugăciuni. Primește-le, Doamne, căci nu o dată au fost udate cu lacrimi. Această rugăciune i-a fost de mare folos autorului așa cum cred că ne va fi de folos nouă, tuturor.

STOIAN George Bogdan

fată cu tălpi de cerneală

dac-aş fi fost un tablou
mi-ar fi plăcut să fiu pictat de tine
dac-aş fi fost dragoste mi-ar fi plăcut să mă simţi tu
dacă n-aş fi fost eu mi-ar fi plăcut să fiu tu
să-mi simt lipsa o viaţă întreagă
nu ştiu ce mi-ai făcut de-am ajuns în halatul ăsta de îndrăgostit de tine
eu poetul arogant care seduce cu poezie eu
care vorba aia’s EU gen
dar dacă ţi-a ieştit, ce să zic, bravo ţie!
Eşti fata cu tălpi de cerneală şi te plimbi desculţă pe foaia mea
şi paşii tăi sânt muzică
treci prin inima mea
te am în sânge
când nu sânt cu tine simt gol
când o ardem în filmul nostru
’n care dragostea ne urcă pe pereţi
spun dragoste şi te văd pe tine dragoste
eşti viciudeliciuexcesiv eu
spun dragoste şi te simt pe tine dragoste

***
Sîntem indivizi, nu oi în turmă,
și, fiind indivizi, gândim diferit cei care gândim,
uneori, pentru că, sîntem diferiți,
și avem simțuri, sensibilități, interese și scopuri diferite.
Doar cei programați neurolingvistic de Mass-media
behăie la fel,
și-i împuternicesc pe cei care ne consideră și ne prostesc
prin Mass-media aservită dumnealor să fim
și ne vor turmă,
să ne trateze ca pe turma și ca pe oile dumnealor.

Nina-Elena PLOPEANU

Ecaterina Petrescu Botoncea în De dincolo de dimineți

Volumul De dincolo de dimineți al scriitoarei Ecaterina Petrescu Botoncea a apărut la Editura Limes în 2022. Roman de dragoste și război evidențiază scriitoarea amintită în postura de martor al unor evenimente în plină desfășurare. Cred că este cea dintâi proză de asemenea amplitudine care se oprește, în mod avizat, asupra războiului din Ucraina, „misiunea specială” declanșată de președintele Federației Ruse în 24 februarie 2022, când, înțelegând cu adevărat realitatea, „un băiețel s-a trezit din somn speriat și i-a spus mamei sale: Mamă, trezește-te că a început războiul, se aud bombe”. „Se poate să trăiești istoria și să scrii despre ea? În plus să decupezi toate bucățile de viață ca pe piesele unui mozaic, și apoi să le ordonezi într-o imagine sugestivă pentru adevăr, nu neapărat frumoasă, nu neapărat la fel, dar purtând încărcătura emoțiilor trăite, străpungând timpul și duhul vremurilor?”, se întreabă retoric autoarea, oferindu-ne totodată și răspunsul: „Probabil că e greu, dar nu imposibil. Cuvintele pot lumina sau încețoșa imaginea după forța iubirii pe care o transmit”. Într-adevăr, cu ajutorul mijloacelor moderne de informare și comunicare, scriitorul poate fi cu adevărat un martor al vremurilor pe care le trăiește și pe care le percepe altfel decât omul obișnuit. El le trece prin filtrul imaginației și realității proprii transmițându-le cititorilor într-o formă accesibilă, dătătoare de emoții și sentimente ce-i înlesnesc lectura și îl ajută să-și formeze propria viziune, propriul mod de a înțelege evenimentele, de a se mula sau de se contopi cu ele sau de a se cufunda într-o mare de gânduri. Depinde de talentul și forța de transfigurare a realității pe care un artist al cuvântului o are. Le-am descoperit pe amândouă în cartea De dincolo de dimineți, o carte impresionantă despre forța iubirii atunci când muzele tac, despre istoria ce se întrepătrunde cu prezentul și împreună nasc viitorul. Ca un scriitor care se respectă și care prețuiește cuvântul scris, Ecaterina Petrescu Botoncea ne pune pe masă o carte ce ia forma unei povestiri cu sertare, o povestire cu ramă, o filosofie a războiului, dar și una a vieții în general. Este un roman al suferinței, al tarelor, duse până la extrem, provocate de un război distructiv de suflete și de trupuri, dar și al suferinței din iubire, din dragoste față de semeni și față de sine. Autoarea, medic de profesie, cunoaște și înțelege bine suferința umană pe care o evidențiază cu multă artă. Scenele din spital, în care bolnavi muribunzi se zbat între viață și moarte, iar medicul, prin doza de morfină, încearcă să le facă trecerea mai ușoară, sunt de-a dreptul zguduitoare, la fel ca și cele de pe front, de altfel. La urma urmei, spitalul este adesea tot un fel de front în care armele specifice se folosesc pentru atenuarea și nu pentru accentuarea durerii. Încrengătura de stări emoționale pe care autoarea le ordonează și le face inteligibile, succesiunea de evenimente din viața personajelor care-și trăiesc propria dramă, dar și pe ce a războiului se încadrează în contextul istoric complicat. Ana, personajul feminin al cărții, ce ne duce cu gândul la scriitoare, care trăiește atât drama sa cât și pe a bolnavilor și a mutilaților de război, a celor rămași fără picioare, fără văz sau auz, moare de mai multe ori într-o zi, cu fiecare pacient pe care îl îngrijește. Suferința morții revine iar și iar cu intensitate sporită în fiecare dimineață pentru că este legată de suferința întregii lumi. Pentru a face durerea suportabilă, autoarea recurge adesea la introspecție, se refugiază în poezie, în vis, în trecut sau în natură. Nu cu mult timp în urmă, diminețile sale erau momente de renaștere, de refacere, de reînviere, de umplere cu energia speranței, de descătușare a durerii și de ferecare a lacrimilor, de optimism. Spre deosebire de trecut, prezentul îi este plin de amintiri duioase, tulburătoare, dar dureroase. O altă modalitate de descărcare, de eliberare de drama interioară, atât pentru personaj cât și pentru autoare, este scrisul, „scriu mai tot timpul, și în somn scriu, iar acelea sunt textele mele cele mai bune. Cineva m-a întrebat de ce scriu, nu zac librăriile de cărți necitite? Da, oare de ce scriu? În termeni vulgari, cartea nu îmi aduce nici un profit, ba chiar înseamnă bătaie de cap și cheltuială. Dar e ca și cum ai întreba broscuța de ce cântă, peștele de ce înoată, pasărea de ce scoate triluri, chiar și cioara de ce croncăne. Și mai e ceva. Nu știu altfel să mă debarasez de emoții, nu știu să mă enervez, să țip”.
Un excelent analist, scriitoarea face o radiografie completă și corectă a conflictelor armate. Războiul este un flagel, un balaur cu multe capete care frânge destine și mutilează suflete. Oamenii politici n-au învățat nimic din istorie, n-au fost capabili sau n-au vrut să învețe. De dincolo de dimineți este și o pledoarie împotriva războiului, a primului mare război, al celui de-al doilea și al războiului actual din Ucraina . Istoria a demonstrat că războaiele nu rezolvă neînțelegerile de natură etnică sau teritorială, dimpotrivă, le agravează. Războaiele se duc din considerente materiale și politice. Dorința de dominație, de înrobire, de acaparare de poziții economice și strategice au fost cauzele tuturor conflictelor mondiale sau regionale. Istoria geme de masacre fără ca nimeni să fie declarat responsabil. Liderilor lumii nu le pasă că „Mii și mii de oameni mor în fiecare zi de foame, sete, boli infecțioase, tortură, bombe, gloanțe. Ne îngropăm de amplitudinea dezastrului cu mâinile în sân. Vom număra la sfârșit milioane de morți. Mame și copii, tineri și bătrâni sunt martirizați pentru statornicia lor și crezul în buna credință”. Este evidențiată rapacitatea Rusiei, a liderilor politici ai acestei țări, care de-a lungul istoriei a reprezentat un real pericol pentru statele vecine, a răpit teritorii, a înrobit popoare, a dus în permanență o politică de expansiune în folosul propriei hegemonii. Ceea ce nu se conștientizează este faptul că războaiele pot însemna sfârșitul acestei lumi.
Nevoia de a înțelege prezentul război, pe care scriitoarea îl numește fratricid, determină apelul permanent la evocarea evenimentelor din trecut. Istoria veche și mai nouă a Ucrainei și a Rusiei, permanenta legătură dintre ele, devine un laitmotiv, o rememorare a unor lucruri știute, dar uitate sau neglijate. Romanul De dincolo de dimineți, deși dramatic în întregul său, induce cititorului speranța unor zile însorite, fără norii grei ai războiului deasupra umanității pentru că timpul nu stă pe loc, viața merge înainte cu bune și cu rele. Nu ne rămâne decât, ca împreună cu scriitoarea, să sperăm că acest război nu se va transforma într-un nou Afganistan. Pentru alte și alte dimineți și zile pline de iubire, de flori și de soare, de zâmbete de copii, „Să ne rugăm pentru pace și pentru Ucraina! Dar și pentru sufletele noastre”.

Marius MANTA

Despre ferestrele lui Aurel Stanciu

În tot acest amalgam generat de insuficiențele unei contemporaneități ce abia mai respiră, printre nonsensurile unei societăți situate în falsele temeiuri ale post-adevărurilor născute doar de dragul unor artificii schizoide și interesate de politicile consumeriste, funcțiile memoriei ar trebui cu siguranță reconsiderate, recontextualizate; doar în felul acesta s-ar produce re-orientarea, ieșirea dintr-o paradigmă care, iată, își dovedește neputințele. Într-o intervenție tipărită după zilele Revoluției, Ion Vianu ținea să reamintească întregii societăți că „nu e nevoie să fii psiholog ca să înțelegi ce este, în viața fiecărui ins, amintirea: pe de o parte, ea alcătuiește acel capital care se acumulează și care dă, prin prezența lui mereu sporită, greutate și substanță existenței umane, dar în același timp ea este și firul conducător care dă ființei o continuitate și o devenire fără de care existența nu ar avea valoare”. Memoria e fără doar și poate superioară, o forță unificatoare, un pod între viața conștientă și inconștientă, fără de care existența s-ar desfășura fragmentar și mai degrabă fără tâlc.
Am avut bucuria de a-l fi cunoscut pe Aurel Stanciu cu mulți ani înainte, în postura de profesor al Colegiul de Artă „G. Apostu” Bacău și încă de acolo am înțeles că domnia sa e în toate o prezență cât se poate de vie, care știe însă de fiecare data cum să procedeze în așa fel încât să așeze temei de semnificație în discursul pe care și-l asumă. Mă gândesc acum că printre altele, ceea ce îi este propriu pictorului Aurel Stanciu este și această capacitate unică de a găsi liant între volutele timpului, generând un metatext care alunecă dinspre clipa prezentului către ceea ce va fi fost să se întâmple undeva, cândva. Forma, culoarea, linia sunt toate așezate la îndemâna omului creator, poate singurul care mai e în stare de a vorbi despre frumusețea tuturor celor ce ne înconjoară. Nu știu dacă greșesc, însă acolo printre coridoarele cele mai interioare, Aurel Stanciu este un romantic care își continuă crezul de a oferi celui din apropiere tot soiul de motive pentru a-și căuta mai departe chipul identitar. Porțile și ferestrele lui Aurel Stanciu funcționează sub forma unor portaluri care acumulează energie reprezentativă pentru un mod de a fi înalt. Ele pot fi lecturate totodată și ca o invitație pentru a consemna prezența. Aproape de fiecare dată rama e semn al devenirii, o apariție întru totul simbolică care consfințește prezența a cel puțin două etape, e presemn și împlinire a semnului, e depărtare și apropiere, temniță și libertate, de ce nu – o continuă promisiune că aici și acolo pot face parte din aceeași preumblare prin ținuturile Logosului. Tonurile potrivite vorbesc despre o altfel de armonie, aceea a rodului de prin legende și grădini edenice. La Aurel Stanciu actul pictural e o reafirmare a volumetriilor pârguite, altfel spus asistăm la o discretă încredere în chiar propria predestinare. Într-o lume bolnavă, suferind printre propriile neputințe, gestul de încredere al pictorului vizează un viitor ce poartă însemnele luminii. Ferestrele sunt și ochiul casei, canalul prin care celălalt poate lua aminte de o anume prezență. Adesea, în lumea de odinioară, ritualurile se desfășurau la fereastră: canaturile mediau între afară și înăuntru, între speranța și ceea ce va fi fost împlinit, între acum și ceea ce urma să fie. Mai mult, cele patru ochiuri ale geamului erau delimitate de o cruce de lemn cu importante funcții taumaturgice. Ceea ce mi se pare important este faptul că Aurel Stanciu însuși dorește să salveze această corolă de minuni. E multă emoție, o doză mare de nostalgie, privire aruncată peste umăr, dar și discurs așezat sub tonul imperativului care ar trebui mai mult ca niciodată să miște energii altfel uitate.
Închise sau deschise, cu obloane ori fără, ferestrele sunt martorul deloc pasiv al unei istorii care curge cu cel râu amintit încă de Antichitatea greacă. De acolo pleacă întreaga istorie asumată a frumosului artistic. Piatra, lemnul, elementul vegetal sunt ingredientele unei lumi care încă nu a încremenit ci ființează cu o îndrăzneală și un firesc ce ar putea să surprindă orice set de politici ale prezentului. La Aurel Stanciu, fereastra cu flori e și amintirea unui legământ, e întoarcerea acasă, aduce aminte de crinii țarinii lui Paisie Velicicovski.
Profesor și artist, Aurel Stanciu e pe deplin conștient de misia lui. Pictează pentru a readuce la suprafață, ne acomodează cu o poetică a plinului pentru a ne (re)familiariza cu un firesc constituit în granițele frumosului, binelui și adevărului. Nu risc prea mult dacă admit că nu e gratuit nimic în arta lui Aurel Stanciu, ci totul e purtător de semnificație – înzdrăvenește punctele nodal-semnificative, aduce cerul mai aproape, lasă să se întrevadă, adumbrește doar pentru a chema cu și mai multă forță lumina, apoi ne rânduiește în tindă pentru a desfășura mai departe această poveste frumoasă a ferestrei.
Grație acestor ferestre (aflu că artistul a depășit demult cifra de 100 de lucrări), Aurel Stanciu creează un continuum care ne invită în permanență să vizităm încă și încă o dată esența lucrurilor, așezând existența cu tot farmecul ei în această dialectică a unor medieri subiective.

Ottilia ARDELEANU

Esențe

Înalt ca bradu și culcat ca el este un titlu care de la bun început oferă o semnificație, și anume, aceea a ironiei vieții. În jurul acestui reper al forței, dar și al slăbiciunilor de tot felul, își scrie Traian Abruda poeziile. Cu alte cuvinte, ideea că oricât de puternic poți fi, viața te poate doborî atunci când nici nu gândești, poate fi considerat în acest volum un leitmotiv.
Traian Abruda este un poet sentimental. Scrie în proporție adecvată trăirilor. Nu abuzează de cuvinte, preferă poezii care să scurtcircuiteze, cărora să le dea lumină și energie doar în câteva versuri. Cu energie poți alimenta orice suflet, orice adept de poezie, orice credincios în cuvânt.
Poezia sa relevă dragoste. Este și exemplul primei terține din volum, îmi caut ochii: „în spatele genunchilor tăi/ e un râu/ de munte care mi-i duce”.
Din preaplinul singurătății, poetul asociază fiecărui obiect din apropierea sa o ființă cu care se aseamănă, vrând să însuflețească vidul existențial: felia de pâine e „tencuită cu unt”, ibricul de cafea are coadă de pisică, sentimentele dau în foc și altele asemenea.
Poetul se regăsește în tot ce a fost, dar și în ce urmează să fie. Amintiri. Proiecții. Despre transformările trupești și mai ales ale spiritului este preocupat întocmai un ui filosof. Ce mai înseamnă deceniile?! Ce devine omul într-un deceniu? Probabil că trebuie să facă o estimare a înălțimii? A greutății? Ori a valorii?! Poeziile sale vin deseori cu tentă filosofică.
Tot el este angrenat în viață, centrifugal, astfel că nu se poate eschiva de la (auto)ironie, referindu-se la situații concrete, la situații delicate: „fac selfie cu spatele/ și/ dau mereu înapoi – cadru griu –/ cum/ dă din fund un camion de gunoi –/ tare posac – of/ dimineața devreme”.
Limbajul lui Traian Abruda este unul al sugestiei, trimite către audiția cuvintelor și interpretarea semantică a poeziei: cul, titlul uneia dintre poezii, jumătatea substantivului culmea, poate fi interpretat ca englezismul cool , adică mișto, iată: „cul// mea pieptănatului: da, să/ îți piepteni creierul cu/ cărare pe mijloc. tu, eu – amândoi –/ mereu cu gândul vâlvoi. și cărunți./ știu/ ai vrut – am fi vrut ? – un pieptene cu/ dinți mult mai mulți – dinți/ mai mărunți, mai mărunți”. Împărțirea pe două rânduri a unor cuvinte, cu sensuri și subtilități clare este naumiană. Acest procedeu este des întâlnit în poeziile sale. Un exemplu concludent, de un farmec imaginativ aparte, ar fi acesta: „mă// tușa tușea. tu/ șea de dimi/ neață bună, dragi călăreți”.
Traian Abruda își îngăduie să facă mare caz de râsu-plânsu vieții, temă care este introdusă, de asemenea, de titlul volumului. Chiar și iubirea este luată peste picior, ca pe o lecție care nu este niciodată bine învățată: „mi-a dispărut iubita./ cred/ că până urmă se va/ întoarce ea – cu cineva/ la braț – haț ! cred că în/ vățământul va face furori/ în cei instruiți/ cu prea multă/ orientare turistică”.
Acesta se folosește de un umor fin pentru a subtiliza aspecte umane, cotidiene, dintr-un prezent fără șanse. Pare că ia în derâdere propria viață, propriul mod de a trăi: „avem// puțin de plâns. eu zic/ să nu mai tocăm în prostie/ tone de ceapă – când, uite, avem/ de disecat amintiri…”; „blond// bătrânul spunea/ citându-mă din memorie:/ „ce tată blond am avut !”/ apoi se făcea/ albastru la față ca spirtul/ medicin(cin)al între frecții/ la piciorul de semn”.
Traian Abruda are sentimentalismul unei plante fragile care tremură la fiecare pală de aer: „nervuri// frunză ești tu ?/ atunci cazi/ la pace cu mine/ nu o să arzi/ ca frunzele toamna-n grămezi –/ o să arzi/ numai și numai din dragoste fără jale/ câteva lumânări/ pentru morții/ înzestrați cu nervuri”.
Este un poet al absurdului. Aș putea spune că poetul Traian Abruda joacă teatrul absurd al momentului: „de ce să// lovești cu atâta brutalitate/ un câine care te mușcă?/ colții/ săi intră în tine ca vizitatori – /ar trebui să-i primești cu pâine/ și sare/ să presari pe coadă doar boa/ be minerale la pet shop”.
Poetul realizează distanța astronomică între viață și moarte și o exprimă ca pe o axiomă: „foc fără fum// a trecut aproape/ toată viața/ și tot aproape/ e moartea./ frunzelor. Toamna/ asta pare să aibă resurse/ anume mocnite/ pentru războiul ce se va da/ între insecte și frunzele ruginite/ între o gaură neagră și-o stea”.
Autoironia, trădarea sufletului pentru a înnobila poezia, iată isprava scrisului, succint, la obiect: „pentru pace// trofeu mi-aș fi eu/ iată de ce mă gândesc să refuz/ n o m i n a l i z a r e a/ la premiul atât/ de nobil pentru pace/ i n t e r i o a r ă”.
A nu se crede că autorul este în afara lui Dumnezeu, dar tocmai libertatea asta dovedește că poetul are un traseu definit: din lumea divină în lumea obișnuită.
Există o oarecare atmosferă bacoviană în oftatul acestui poet, o dărâmare a destinului, cu vederi de bărbăție: „și ploaia e ruptă și ea/ din soarele de pe cercul trasat cu înguste/ vederi cu bărbăție de o femeie/ la cheie”; „cred în scrisul tău/ de aia eu mă retrag/ fără durere în suflet sau dinte/ în pădurea de brad/ ca să ard/ în verde tot ce am scris până a/ cum doar în minte” este felul de a fi al autorului înalt ca bradul.
Poezia lui Traian Abruda atinge și universul stănescian, în ultima poezie din volum considerând grădina păcatului originar sub forma unui cub. Este o introspecție, o căutare de sine, în sine, un frumos paralelism cu Adam: „o să mă caut// și în gaură de șarpe./ o să răzbun/ mărul din care nu s-a mușcat/ decât scriptic/ în grădina în formă de cub (?!) –/ o să adun/ pielea mea într-un băț/ mai / bine zis într-un tub”.

Octavian MIHALCEA

ARTA OGLINDIRILOR PLURIFORME

Volumul de versuri al Mihaelei Albu, Nisiparnița (Editura Vremea, București, 2021), surprinde numeroase date ale temporalității, fenomen care suscită noi și noi problematizări. Este fascinantă evocarea începuturilor, a peisajelor edenice în care se săvârșeau primii pași ai inițierii în tainele lumii. Această captare a luminii are valoarea bazei. Conotațiile sacramentale nu pot fi eludate. Anotimpurile sunt într-o corespondență vitală cu stările interioare, diversitate ce predispune la ample situări lirice. La Mihaela Albu, actul scrisului amintește inefabilul. Edificiul poemelor include și răscrucile existențiale, atât de fecunde din punct de vedere artistic. Sentimentele pot fi înscrise într-un labirint al oglinzilor, inubliabilă desfășurare contemplativă. Simbolurile și misterul sunt îngemănate cu un deosebit spirit fin: s-a închis numai drumul/ cu trei lacăte/ cu chei/ pe care nu le voi găsi niciodată// Tu n-ai plecat/ numai pământul și-a schimbat rotirea/ și nu-și mai află rostul// Tu n-ai plecat/ numai cerul și-a pierdut stelele/ iar soarelui i s-au răcit razele// Tu n-ai plecat/ numai întâmplările noastre/ și-au rătăcit martorul/ în eter// Le aud singur acum./ Ecoul dublu își îndepărtează cu încetul/ menirea// Din ochii mei/ curge râul ce va rupe/ zăgazurile// Și dacă voi crede cândva că ai plecat/ îți voi spune doar atât:/ așteaptă-mă în ziua promisă! (Tu n-ai plecat). Asistăm la inedite metamorfozări luminoase. Visul inimii va avea primordialitate, împreună cu ecourile copilăriei. Amintirea jocului este în relație directă cu infailibilul spirit liber. Irumperea datelor vitalității întregește peisajul: Un om ca oricare/ își întoarce în gând dimineața/ primele raze, primele întrebări/ prima așteptare …// Cerul curat n-a întâlnit norul/ E cald/ E clocot/ Viață!// aude cum crește iarba// traversează strada:/ pași îndrăzneți/ Caldul gălbenuș de lumină hrănește încrederea/ Își stăpânește nerăbdarea/ Cutează/ Ia în stăpânire câmpia roditoare/ frunzele încă verzi/ Nu crede în galben/ în desprindere/ în cădere// Nu crede … (O zi). Mihaela Albu desfășoară o adevărată artă a oglindirilor lirice. Chiar și cromatica deznădejdii este înfățișată atașant. Esențe eminesciene și dantești însoțesc periplul poetei printre închiderile și deschiderile acestei lumi pluriforme. Temporalitatea poate fi asimilată unei treceri gânditoare plină de nostalgie, totul în vederea momentului privilegiat al regăsirii. Vibrațiile nocturne vor fi întotdeauna apropiate sufletului poetic: Am înțeles Noaptea!/ Ca într-o carte deschisă i-am citit șoaptele …/ File ușoare desprinse din timp/ îmi aduceau înțelesul/ rostul// Am iubit noaptea!/ Căldura întunericului/ îmi sporea lumina/ din gând// O binecuvântare – Noaptea!// Liniștea sparge temerile/ Ia cu sine întâmplările// Te iubesc, Noapte,/ Prietena mea! (Noaptea – prietenă). Câteodată, curgerea timpului ne poate îndrepta spre evanescența imensităților marine. Entități angelice veghează acest parcurs nu lipsit de meandre. Amintirile au o poezie specială, ce greu poate fi înlocuită cu altceva. Versurile Mihaelei Albu evidențiază laturile autentice ale vieții, neîntreruptele căutări și transfigurări care intervin pe parcursul ei. Nu se lasă așteptate nici profunzimile enigmatice, cu iluminările veghind undeva. Reflexele romantice conferă întotdeauna sensuri inedite: Am visat cai sălbatici, cai în galop/ Cu coama bătută de vânt// Gânduri zburau peste ape,/ peste întinsele șesuri/ Stele și lună priveau fuga nebună// Drum înainte, fără întoarceri/ Foc în copite, arsuri de dorinți// Învăț să zbor în amurg/ Noaptea, hulpavă, înghite umbra/ singurătatea umbrei/ La capătul zilei – aripi în cuprindere/ – necuprinsul firii – / neîngrădirea / nemărginirea/ Clipa de aur.// De o viață învăț așteptarea. (La vida es sueño). Detaliile neprevăzute influențează parcurgerile cotidiene. Treptat, iau naștere întrebări eclectice, toate în căutarea acelei descifrări chemate parcă dintotdeauna, dincolo de inevitabilele clivaje. Teroarea istoriei se manifestă accentuat. Doar Ideea de Soare mai menține încrederea într-o lume a căilor substanțiale, pe fondul întomnărilor din ce în ce mai epidermice. Gândurile intră într-o anume recluziune, Vicleana liniște a Marelui Întuneric! (Tăcerea întunericului). Poezia va fi salvatoare, îndreptându-ne către orașul meu de pe planeta visată/ cu apă curată/ netulburată (Orașul meu). Putem afirma că piatra unghiulară a cărții Nisiparnița este constituită de clipă, cu valoarea fundamentului nemilos. Pentru Mihaela Albu, redobândirea rosturilor se impune a avea primordialitate.

Distribuie: