Spații culturale nr. 16 (10)

ION CRISTOFOR

Între tăcere şi spovedanie

Puţin obişnuită cu mediile literare, cu orgoliile şi bârfa ce circulă ca alizeele în acest climat, Olimpia Brendea Deşliu trăieşte la etajul patru al unui bloc din centrul Clujului ca un veritabil eremit modern. Înclin să cred că această fiinţă misterioasă coboară din micul ei Olimp de singurătate doar pentru micile târguieli ale zilei sau pentru rezolvarea unor probleme ce nu suferă amânare. Din când în când, ca un izbuc din munţi, inspiraţia ei năvăleşte la suprafaţă sub forma unor volumaşe de poezie. Discretă de felul ei, poeta s-a exersat ani la rând în genul micropoemelor scrise de Aurel Rău, unul din autorii cu care se învecinează ca topos spiritual. Altădată, autoarea publică volume de haiku-uri, scrise cu o peniţă fină, în care rafinamentul se supune obligatoriu cu deplinul respect al regulilor impuse de maeştrii tradiţionali japonezi. Autoarea a obţinut în domeniu o certă virtuozitate. Scurtele poeme din volume precum Ierbarul vârstelor (1998), La masă cu vântul (1999), Rânduiala ierbii (1999) mizau pe valorile sugestiei, trecând emoţia prin filtrele riguroase ale lucidităţii, lăsând rareori să ţâşnească preaplinul emoţiei.
Cu volumul intitulat Generoasa lumină (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004), poeta părăseşte brusc lirismul supravegheat, dând glas unui lirism al unei confesiuni nelipsite, uneori, de anumite note patetice. Intense energii, reprimate îndelung, ţâşnesc la suprafaţă fără prea multe precauţii retorice, ca într-un veritabil confesional. Lirismul devine acum spovedanie şi tânguire, vaiet şi doină. Nu altfel procedează poeta şi în ultimele ei poeme, adunate în volumul Geamătul tăcerii (Editura Napoca Star, 2010), ce cuprinde o lirică tumultuoasă, o spovedanie fără zăgazuri. Confesiunea ei devine acum o sfidare abruptă a singurătăţii, o afirmare a unei nevoi irepresibile de dialog cu semenii. Poeta dialoghează cu cititorul (“Ţie, cititorule, îţi las tinereţea mea”), cu propriile gânduri, cu Divinitatea, cu prietenii şi apropiaţii, cu memoria părinţilor sau strămoşilor. Numeroase poeme ale volumului sunt transcrieri ale neliniştilor vârstei senectuţii, ale confruntării cu vicleniile timpului: “Se duce o zi după alta / şi toate se refugiază în umbra timpului // Clopote bat în noaptea întunecată / bat piroane zilele plecate în derivă” (Umbra peste tăceri). Alte poeme explorează un filon al pietăţii creştine, prezent şi în volumele anterioare. Poeziile sale capătă adeseori forma rugăciunii, precum în poezia Amânare, din care cităm doar câteva versuri, edificatoare: “Amână, Doamne, sfârşitul lumii, / mai lasă-mi ochii deschişi spre cer / Să mă pot mira de minunea luminii, / de lumina ta cerească”.
Deşi numeroase dintre poeziile acestui volum sunt marcate de sentimentul unei existenţe dramatice, de melancoliile trecerii timpului, nota pesimistă nu e prezentă niciodată. Retrospectiv, Olimpia Brendea Deşliu îşi contemplă viaţa cu un ochi senin şi înţelept, întâmpinând premoniţiile dureroase cu “zâmbet luminos de fiinţă creştină”(La aniversare). Lirica ei meditativă ne descoperă un spirit de luptătoare, de suflet deschis cu generozitate tuturor provocărilor vieţii. Poeta pare să fi împrumutat ceva din înţelepciunea şi harul pictorului pe care-l celebrează în una din cele mai reuşite poezii ale volumului: ”Calm şi discret în fascinaţia dulce / îţi aduni gândurile tăcute / fără zăbavă în iubire fiorul te-aduce / precum ploaia se cerne peste pajişti mute”. Între confesiune şi psalm, poezia de ultimă oră a Olimpiei Brendea Deşliu oscilează încă între tentaţia solitudinii, a celui ce caută “liniştea unui melc retras în pajişte”, şi frângerea fraternă a pâinii, a tovărăşiei cu semenii. Profund pioasă, fără a cultiva fariseisme de ocazie, poeta cunoaşte prea bine lecţia Scripturilor, a celui ce ştie că doar dăruind, dobândeşte. ”Generoasa lumină” a liricii sale se întregeşte acum cu autentice valenţe religioase, cu mesajul tulburător, profund, al iubirii aproapelui.

IONEL POPA

DIN ROMANELE ANULUI 2010

Literatura română nu are o tradiţie a literaturii exotice. Exoticul, ca temă literară, în imaginarul prozatorului nostru, este suplinit cu succes de fantastic. O excepţie: cîteva texte semnate de Mircea Eliade, care l-a cunoscut direct, pe viu, nu documentar. Daniela Zeca se doreşte o continuatoare a acelor texte ale lui Mircea Eliade. Va fi, dacă va stăpîni cu imaginaţia şi meşteşugul nişa respectivă, bine strîmtorată de cele, foarte populate, care o înconjoară. Semne bune se arată! Faţă de Viaţa romanţată a unui safari (2009), noul roman, Demonii vîntului (Ed. Polirom, 2010), înseamnă un pas înainte, scriitoarea aflîndu-se pe drumul cîştigării unei experienţe romaneşti proprii.
În “Ziua o mie şi una din Cronica Dubaiului” este spusă povestea despre Saiyed, Bijutierul. Povestea, prin darul zicerii al povestitorului, te prinde în mrejele ei, încît treci pe lîngă simbolistica ei. Dar ce povesteşte noua Şeherezada? “Îl cheamă Saiyed […] Pe el îl lăsaseră pe treptele Băncii de Comerţ şi Industrie, de dimineaţă, la opt […] Guvernatorul, care sosea totdeauna primul, mai că dăduse cu piciorul în el, cînd venise să urce în lift.[…] Saiyed, în vîrstă de patru zile, scîncise sub plăpumioara lui […].” Folosind străvechiul tipar al legendei despre copilul abandonat şi înfiat, prozatoarea ne introduce în plin mister. Misterul este potenţat prin reţinerea amănuntului, copilul purta la gît Roza Vînturilor. Guvernatorul înfiază copilul şi, după exemplul bunicului său, Generalul, îi pune un nume ciudat cu rezonanţe arabe, Saiyed. Totul se întîmplă în ultima parte a veacului XX. Pe neaşteptate, fără explicaţii, Guvernatorul “cu arme şi bagaje”, însoţit de Berthe, menajeră şi bonă a copilului, se mută în Dubai. Lui Saiyed nu i se va cunoaşte niciodată originea. În primii ani de viaţă, tatăl adoptiv îi inventează o mamă şi, apelînd la un astrolog, îi comandă o “hartă natală neapărat norocoasă”, bazată pe date fictive: “ceea ce nu era inventat era anul chinezesc al Dragonului, iar ascendentul în Şarpe fu ca un dar preţios pe care clarvăzătorul îl lăsase copilului”.
Viaţa lui Saiyed este jalonată de cîteva evenimente deosebite. Întîlnirea cu pietrele preţioase, la vîrsta de patru ani, este înscrisă în destinul lui. Vitrina cu nestemate îl atrage ca un magnet. Acestea îi fac “semn să vină”. Copilul se lasă în genunchi, îşi lipeşte fruntea de sticla vitrinei şi, încet, în căldura după-amiezii, “gîngurind”, “se topeşte”. După trei nopţi de febră şi somn, se trezeşte şi, clipind din ochi, vorbeşte bonei care îl veghease: “ – Am dormit de ajuns, nu crezi, Berthe?”. După întîlnirea cu pietrele, copilul s-a schimbat, “se făcuse tăcut, iar pupilele lui care străluceau totdeauna, se umbrise ca tăciunii stinşi”. În piaţă, cînd privirile copilului se încrucişează cu cele ale dervişului, acesta spune bonei: Băietul tău e cuprins de deochiul aurului […] Aurul, ca şi nestematele, reprezintă o rîvnă a vîntului, care nu o să piară, fiindcă poartă soarele în ea”. Cu cît se “înalţă”, “o vigoare întunecată îi urcă în priviri şi tăia ca fulgerul”. Urmează şcoala şi apoi ucenicia pe lîngă bătrînul restaurator, Sadet. În final, întrecîndu-şi maestrul, ajunge liber. Daimonul din el (vîntul?) îi trezeşte trufia: “[…] era singur şi liber în labirintul metropolei, răzvrătit şi stăpîn ori străin şi neînţeles de alţii, era cum îşi dorea să fie. (“Eu sunt cel ce sunt”). Un alt moment deosebit este acela cînd îşi repune la gît astrobalul. Un alt moment important, în care se intră în relaţie cu astrobalul, este participarea, alături de Hara, la marea licitaţie de pietre. Şi, în fine, nerespectarea cererii Şeicului. În loc să amenajeze cafeneaua orientală şi a sălii de conferinţe din noul şi impozantul Turn Babel, el, Saiyed, le transformă în ceva ce evocă fastul şi bogăţia din Halima, iar cupola spaţiului respectiv sfidează frumuseţea şi simbolistica Capelei sixtine, după remarca justă dintr-o cronică la roman. Cu toate împlinirile, Saiyed este, după cum îi spune prostituata refuzată, un nefericit. Şi în vis, cînd face dragoete cu ea, aceasta îi şopteşte la ureche: “ – Eşti un nefericit!”. Atelierul lui este templu, dar şi vizuină de alchimist şi chilie de călugăr. El se frămîntă dramatic între iubirea rece şi iubirea fierbinte, trebuind să aleagă între văpaia neumană a pietrei şi fascinaţia teluricului. Saiyed trăieşte cu dorinţa (conştient-inconştientă) “să fii pămînt – şi totuşi să luceşti ca stea!”,

Şeicul Mo, nemulţumit de răspunsul primit de la “sfătuitorul de taină” la întrebarea despre femei, se adresează unei cadîne “trecute”. Aceasta îi răspunde “- Ba, suntem ca vîntul […] una vine din răsărit şi e veselă şi uşoară, o bună însoţitoare, precum briza de dimineaţă. A doua e nordul şi ai putea să o numeşti iureşul: pătrunzătoare şi sinceră, plină de promisiuni, e totuşi năprasnică asemeni crestăturii de bici. A treia e vestul, s-ar putea chema vraja inimii, fiindcă e scormonitoare, deşi miloasă, şi pare isteaţă ca o pală rece de seară. Abia ultima vine din sud şi aduce schimbarea. I se spune şi creşterea, căci ea spulberă şi ridică, îngroapă, cînd sfioasă şi cînd războinică, uneori caldă şi adesea copleşitoare ca un suflu arzător din deşert. Dar femeile totodată […] sunt la fel ca pietrele nestemate: una castă şi răbdătoare precum safirul, dar învolburată ca marea. Alta verde şi tînără, ademenitoare, căci e piatra dezlegătoare, clară ca un ochi de pisică, […] I se spune smarald. A treia e sîngele iubirilor revărsate şi al păcatului jumătate împlinit, care te ispiteşte numai dintr-un rubin. Ci doar ultima e chemarea sorţii, ca o flacără fără patimă, care nu se stinge cu apă, nu se umflă de vînt şi nici nu se mistuie sub nisipuri, fiindcă e diamant.”
Timpul lui Saiyed se încrucişează cu timpul a patru femei: Hara, Alessia, Liona, Gerardine. Hara, femeie de afaceri, apare în viaţa tînărului Saiyed la momentul oportun, la moartea tatălui adoptiv căruia i-a fost broker. Încet, încet, Hara pune capăt “deliciilor lui hoinare.” Prin ea, Saiyed îşi desăvîrşeşte cunoştinţele despre pietre. Licitaţia la care îl duce devine un poem mineralogic. Liona rămîne doctoriţa. Alessia, balerina, îl iniţiază în eros. După un timp, tînărul bijutier se întreabă “dacă o iubise sau dacă iubise iubirea prin ea ori doar ademenirile sîngelui”. Aventura cu balerina (atenţie la profesiunea femeii) îi dă iluzia vieţii fericite. Gerardine e femeia prin care Saiyed se apropie de împlinirea visată de a fi pămînt, dar, în acelaşi timp, să străluceşti ca stea. Profesoara de limbi, care îl ajută în citirea manuscrisului în limba arabă, e învăluită de o aură, încît dă impresia că vine, ca şi Saiyed, din altă lume. La universitatea din Al Alin, ţinuse un curs despre epopeea lui Ghilgameş. De atunci “trăia în Sumer şi în Ur, […] între legendele dispărute ale fostei Mesopotamii. Nestematele Bijutierului, care i se păreau altfel decît oricare, ţineau netulburată lumea ei de fantasme şi umbre vii şi fructele raiului dintre Tigru şi Eufrat. Pentru ea, regele Sargon din Akkad mai păşea pe ape înaintea lui Moise al iudeilor, deschizînd Occidentului porţile spre miracol”.
Frumoasa poveste despre Saiyed se sfîrşeşte în biroul lui Gerardine, de la facultate, unde revede fotografia statuii de lut a femeii din tezaurul de la Ur. Privind fotografia, Gerardine îl întreabă: “Ţie nu ţi se pare că plînge muteşte, cu lacrimile în ea, fără ca noi de afară să ştim?” Apoi continuă: “Poemul de lîngă nu a existat, eu l-am scris şi l-am pus chiar aşa, în apropiere de chipul ei, ca pe o tăbliţă cu semne. Saiyed citeşte: “ Mie îmi strălucesc ochii, dar ea are genele lungi,/ buzele cărnoase/ şi te sărută cu limba, eu am cuvintele de aur/ şi te duc în gînd, dar ea/ are nevoie de mila ta şi de promisiunile tale,/ eu sunt ca focul şi ard, şi scînteiez, dar ea/ e ca apa şi te hrăneşte/ şi-atunci te întreb,/ iubitul meu,/ de ce să merg eu alături de femeia asta/ minunată,/ care te însoţeşte şi pe care tu o aştepţi,/ de fiecare dată, să ţină pasul cu tine,/ cînd eu nu păşesc,/ nu alerg,/ ci zbor,/ o să fiu liberă şi tristă,/ dar numai o vreme scurtă,/ fiindcă,/ pînă la urmă,/ tot o să vină şi vîntul meu,/ care o să mă ţină în braţe noaptea,/ care o să mă guste / şi o să mă respire,/ iar atunci sigur am să zîmbesc…”. Şi astfel se închide povestea, prin revenirea la motoul scos din epopeea lui Ghilgameş, cel care, ajutat de cele opt vînturi, îl răpune pe zmeul Humbaba, păzitorul codrului cu cedrii (nemurirea şi fericirea). Saiyed duce cu el povara unei enigme: originea necunoscută şi chemarea pietrelor. Viaţa lui este o succesiune de încercări care pot fi considerate iniţieri. Una este ucenicia pe lîngă bătrînul restaurator, Sadet, la capătul căreia ucenicul îşi depăşeşte maestrul. A doua este cea erotică (cele trei femei pe care le cunoaşte ca bărbat, cele trei graţii, sunt simboluri).
Romanul, bine scris, poate fi citit de oricine, dar de puţini înţeles! Simbolurile fondatoare ale romanului sunt vîntul şi pietrele (care ţin de lumea de sus, esoterico-metafizică, supraumană) şi Dubai (care trimite spre lumea de jos, pragmatică, prea umană). În toate mitologiile clasice, vîntul, prin prezenţa lui permanentă, a devenit un simbol polisemantic, cînd transparent, cînd ermetic. Fiind nevăzut, vîntul este misterios. Suflarea lui poate fi benefică sau malefică. Suflarea lui anunţă puterea supremă. Vînturile sunt mesageri şi instrumente ale puterii divine. Vîntul poate fi şi întruchipare a condiţiei umane. Vîntul suflă permanent, în game diferite, în şi peste Dubai şi îl însoţeşte permanent pe Saiyed. Dacă îl raportăm la simbolul Dubai, atunci putem aminti vorbele Eclesiastului: “Deşărtăciunea deşărtăciunilor, totul nu este decît deşărtăciune şi vînare de vînt”. Sunt pasaje în poveste cînd naratorul e depăşit de simbolistica mişcătoare a vîntului, iar cea a pietrelor preţioase trece în adevărate poeme.
Dubai este Noul Turn Babel. Lumea de aici e o viermuială cosmopolită, fără identitate, aceasta fiind furată de iluzia tuturor posibilităţilor şi de strălucirea neagră a… petrolului. În acest Dubai, a cărui cupolă se înalţă pînă sub picioarele lui Allah, se găseşte absolut tot, “de la untura de porumbiţă, la sufletul de om.” Acest Turn Babel e construit pe o temelie de “nisipuri mişcătoare”. În acest Dubai, însuşi Saiyed e un simbol. În limbajul esoteric al cărţii, este un Mesager de dincolo, care aduce semnale ale sfîrşitului. Dubai este simbolul unei lumi aflate în criză, al unei lumi care, cu de la sine putere, vrea să facă Edenul pe pămînt.
Cartea conţine şi alte simboluri care nu pot fi ignorate. Un simbol este şeicul Mo, stăpînul Dubaiului. Acesta visează numai bani, “se visează un pirat al viselor altora pe care le pată (!) cu petrol cînd trece dintr-unul într-altul. Umbla peste tot cu picioarele umede şi înnegrite de bogăţia de sub nisipuri”.
După lectura poemului-colaj al lui Gerardine, Saiyed o aude zicîndu-i, oftînd: “- M-am dus s-o revăd (…), dar nu mai era. Ştii prea bine… În 2003, muzeul a fost bombardat.” Acest sfîrşit sec este un semnal de alarmă, adresat omenirii aflate în pericolul de a-şi pierde rădăcinile şi legendele, frumuseţea şi armonia, visele real-umane.
Scriitoarea, înzestrată cu harul de a povesti, foloseşte un arsenal nu prea bogat, dar de mare calibru: utilizarea cu discreţie şi abilitate a ingredientelor necesare exotismului, simbolul, stilul senzorial-senzual de mare fineţe de învăluire. Contaminată de frumuseţea, vraja şi mistica pietrelor preţioase, prozatoarea scrie un poem-lapidarium. Întregul text are un ton mai mult rapsodic decît liric.
Nu putem încheia fără să aducem în discuţie prezenţa, în interiorul romanului despre Saiyed, a episodului valah, “furnizat” de manuscrisul arab cu însemnările Generalului, poreclit Şamanul Alb, bunicul Guvernatorului, tatăl adoptiv al lui Saiyed. Se pare că pe unii i-a flatat racordarea poveştii lui Saiyed, trăitor în Dubaiul sfîrşitului secolului XX, cu povestea Generalului care descinsese pe la 1900 în tînărul regat al României, ocîrmuit cu înţelepciune de regele Carol Întîiul. Generalul şi cei doi amici care îl însoţesc văd, în Valahia, încă o ţară exotică. Şamanul Alb îşi aminteşte că, în vremea copilăriei, unchiul Talge, artist-bijutier în Berlin, l-a dus la Paris să viziteze expoziţia universală. Acolo a văzut Tezaurul de la Pietroasa. Fascinat, unchiul i-ar fi zis: “Dacă n-am să restaurez tezaurul ăsta, am trăit degeaba”. Jurnalul Şamanului Alb conţine consemnări despre şederea lui, vreme de vreo doi ani, în Valahia, la moşia familiei Monteoru. Din însemnările străinului, se poate reconstitui în mare viaţa societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Remarcă faptul că familia Monteoru, îmbogăţită şi din extracţia petrolului, îşi aduce obolul la progresul şi civilizarea ţării. Însemnările Generalului mai conţin informaţii vechi şi noi despre comorile descoperite sau bănuite prin zona Buzăului. Într-o cronică la roman se afirmă că, dintr-o însemnare a Guvernatorului pe marginea manuscrisului arab, putem deduce un mesaj subteran al cărţii, referitor la predestinare şi de tainice legături şi corespondenţe peste timpi şi spaţii: amnezic şi internat într-un sanatoriu, bunicul Guvernatorului nu mai vorbeşte decît despre nestemate şi repetă mereu că este oriental şi că se numeşte Saiyed. Chiar dacă, în plan suprasensibil (planul subtil) şi esoteric, sunt posibile astfel de relaţii, totuşi mă întreb dacă scriitoarea nu forţează nota, deoarece în roman există prea puţine şi neconvingătoare elemente care să susţină racordarea la care recurge. Nu era mai convingătoare în “mesajul subteran” dacă găsea argumente mai organic legate de destinul lui Saiyed?
Romanul Demonii vîntului este o mică bijuterie exotică şi esoterică în proza românească. Daniela Zeca este pe cale de a-şi construi un topos romanesc personal, receptînd puţinele unde ce vin din urmă. Dar o paşte şi un pericol. Dacă, în viitor, universul exotic imaginat şi stilul absolut personal nu vor fi întărite cu un epic mai viu şi mai aventuros, poate cădea în manierism.

Eugenia Ţarălungă

fotografia îi rămăsese aceeaşi

de parcă noi mergând acolo în ‘91 pe strada Zece Mese
am fi fost capabili să înfruntăm răul lumii
cu privilegiile sale
cu piepturile goale
să ne spovedim în locul lor în locurile lor
în doi peri
plimbându-ne cu maşina de scris pe o coastă
să precupeţim indulgenţe prin Chiril al Alexandriei
şi prin alţi strămoşi
nu suntem aici să fim judecaţi
ci să ne mântuim

cândva ţi-aş fi scris o scrisoare de 17 pagini
ţi-aş fi scris întregul Ioan 12
când El ştie, când ei ştiu
când El se tulbură asemenea unui om
pentru că are o fire omenească întrucâtva

aş fi aruncat o punte firavă între tine şi tine
între neputinţe, suferinţă şi încercări ferecate
aaaa, da!, şi metasuferinţă
pentru că ne este un dar şi o aporie
din piatră seacă

îmi voi face un tricou cu tot felul de diafore
până te voi îmblânzi
până vom juca pe mese
răscumpărând suferinţa şi metasuferinţa
pe Ioan şi pe metaIoan într-o continuă autofagie

ce straniu
fotografia îi rămăsese aceeaşi ca în vremurile bune
ca şi când iei de bun răul
el ştie că istoria e pogromul învinşilor
şi poezia e istovirea învingătorilor
cât rău poate să facă un învins?

ne cerem viaţa înapoi
fiind încredinţaţi că
acum e sezonul când verdeţurile sunt la putere
şi ei vădesc o neîntinată capacitate de pângărire

Joia Mare, aprilie 2011

când vine un om la cer

a căzut vineri dintr-un pom vopsit şi ruginit
nu era tata
nu era marţi

când se umple cerul de lumină?
când vine un om la cer

nu s-a schimbat lumina
nu s-a schimbat vocea
tăioasă ca un topor pe tulpina axială a unui cireş
ce nu se vede este ucis

33 ar fi putut fi o cifră magică

te duci şi iei din galantar ca la autoservire
Cuba libre s-a mutat aici
lângă sămânţa luminii
distanţă elastică până la dispariţie
33 ar fi putut fi o cifră magică
dacă nu te-ai fi risipit pe 5 continente

ayudame plămânul şi soarele erau unite
încleştate într-o anatomie sumeasă
undeva în jurul vertebrelor
în susul glandei pituitare
summum de culori schimbătoare
nişte cercei de os ROGVAIV
atârnaţi de un om cu capul în jos
uitat îngenuncheat în poziţie de foetus

ca o prelungire a genezei
trofeu de demisol
o demoazelă gri într-aripată
şi vine motostivuitorul
şi o depozitează temporar herculean
sau mai binezis
daaa, mai binezis

scară pe potriva voastră

piei din faţa ochilor mei
vinerea
un sigiliu de ceară, nu de turmalină
o apăsare grobiană în unghi malefic
e necesară o delimitare monşer
între parizienii perverşi plini de nobleţe

de pe sensul interzis autocarul se întorcea
către instanţele antumităţii
urcase puţin pe trotuarul în curbă
lângă mama zmeilor

şi toate erau prezentate într-un email
vioi şi spaţios
aşa
pe potriva ta
pe potriva voastră

oximoronic sau toxic de-a dreptul
experimentează pe alt poligon alte stări de fapt
literatură aplicată neînghiocată matematici aplicate
mă voi transfera pe 1 iunie
în contumacie
reflexul pavlovian s-a întărit

cu sau fără papion
cu sau fără botforii desperecheaţi de la Auschwitz
viaţa merge înainte
din uşă în uşă
din vitrină în vitrină
sau latrină
defilare aliniată fără nazuri sau poticniri
vai mie, adu-mi o scară
să ajung până la organele ei odorate adorate
şi asta ar fi singura verticală îngăduită
neacaparată

de fapt nu aveam de ales

pe dibuite
îl aleg pe Dumnezeu
mă orientasem spre seminţele cele mai bune
sărisem de seminţe
rămăseseră cele mai bune
bântuisem prin Bucureşti
pierdusem
erau de cărat baloturi de colo-acolo
plecam trebuia să mă întorc
nimerisem printre schelele metroului
în pântecele semilunii
şi mă supărasem brusc şi îndreptăţit

toate colţurile erau rupte şi lipite cu scotch
mă simţeam pustiită
a trebuit să aleg
de fapt nu aveam de ales
urma să recuperez ce aveam de recuperat
2 bărbaţi mă invitau într-o crâşmă
şi ei îşi imaginau că mai fuseseră cu mine acolo

un raft ţinea un etaj

colecţia cărţilor de seamă
din capu’ locului ne aminteşte că verbele sunt încăpătoare
atotcuprinzătoare
substantivele consistente sau subţiratice
nu au de-a face cu infinitul sau infinitivul

departe de a fi fost unul triumfal
cu momente succesiv apoteotice
izomorfe pe de-a-ntregul

alunecam pe o bibliotecă un raft ţinea un etaj
jos erau excavatoare
pământul era amestecat cu haine şi frunze
scurmam într-o frăţie albă
în preajma excavatoarelor
în vremea războiului o săpăligă
îţi poate salva viaţa
dacă o plasezi la locul potrivit