Spații culturale nr. 16 (9)

George L. Nimigeanu

INTROSPECȚIE

Ţi se dă întâi lumina ţipătului… să se ştie
c-ai venit… Apoi, în Ornic, pasul clipei îţi măsoară
lungul drumului prin visul fumegos-amăgitor…

Mai apoi deprinzi lucrarea îndoielii în pustie,
amăgit de vis, pământul nedreptatea când ţi-l ară,
Întrebarea că te scoate Adevărului dator.

Te-ai lipsi de ale tale, să dezlegi câte-s legate,
nod făcându-ţi – avuţie de gâlcevi şi de greşeli:
grea povară atârnată pe fir searbăd de paing…

Dar, suind muntele vieţii, te hurduci c-un mort
în spate,
nevoieşti la vaduri zgura de pe suflet să o speli,
prinzi de veste câte una stelele că ţi se sting…

Pleci genunchiu-n izbăvire, izbăvindu-te… cum pata
de ulei pe faţa mării care-n valuri-larguri joacă,
subţiindu-se-n uitare… undeva… spre nicăieri…

Şi-n întâia ta lumină te-amăgeşti… aflând răsplata,
cumpănit în nefiinţă… vorba-n sinea ei să tacă,
lacăt greu punându-i gurii – nelumeştile averi…

NOR

S-au bulucit până şi-n gânduri norii,
acoperind oraşul zgribulit,
mofluz, închis în el… de „ceapa ciorii!”
amirosind… pustiu… năpăstuit

de-o ploaie rece, mocănească… parcă
să pedepsească rarii trecători,
grăbiţi spre nicăieri… unde-şi înţarcă
amarul zilnic puii… deseori…

Pe terfeloage vechi tânjeşte gândul,
bolind ceţos, cu tâlc întors pe dos;
probabil mi-a venit şi mie rândul
să mă întreb: ce vicleşug mintos

m-a prins în laţul vorbelor lui?… criţă,
de-a berbeleacul s-o apuc în jos,
să nu-mi dau seama dintr-a cărui spiţă,
cu ticluială fără de folos,

mă trag într-o speranţă alandala,
în grinda unui vis bătut în cui,
huţa să-mi dau, prin ploaie, îndoiala…
Parcă să-i fac în ciudă… nu ştiu cui…

REGRET

Mi te-am prins pe după gând
cum dădeai să fugi în lume…
Nu aveai şi n-aveam nume,
însă, merii scuturând

lumea o-mpărţeam la doi,
neştiind cum se împarte
tâlcul… până hăt, departe,
în veciile din noi…

Şi-am ajuns marginea lumii
s-o cărăm… pe suflet, parcă…
Şi tăcerea ne încearcă…
Frică nu ţi-e… frică nu mi-i…

Doar un fir de apă rece
curge prin suspinul tău…
Şi, zău, tare-mi pare rău
că prin iarnă drumul trece…

UN RÂU

Curge un râu prin mine… printr-o vale
a plângerii… în care Dumnezeu
trudeşte în pământurile Sale…
Şi, ostenind şi în pământul meu,

îmi tot alege grâul de neghină…
Şi-n zori îmi limpezeşte apa-n vad,
dându-mă împăcării – partea plină
a curgerii… Dar apele îmi scad

şi noimele îmi seacă în cuvinte,
când frigul cuibăreşte gând străin,
când îndoiala-n mine ia aminte
cum clipa-n rătăcire face spin…

Că, dându-mă părerii, pare-mi-se,
tâlcuie-n mine rănile din grai –
acele uşi abia întredeschise
prin care sui cu sufletul spre rai –

râul acela care mă aleargă
prin vălmăşagul zilelor curgând,
piatra din prag să-mi spele… Şi să-mi şteargă
strâmbele vieţii… până şi din gând…

NOR DE FIECARE ZI

În paşii mei, pe marginea tăcerii,
târziul mi-adumbreşte steaua-n vis…
încât, de frigul vorbelor, mă sperii
şi-n versul clipei lunec indecis.

Sub soare veşted – ziua! Mohorâte –
cărările pe dealul dintre lumi!…
Zările-n gând – pustii!… Iar cele câte
mă ştiu de mic bolesc de frig… şi nu-mi

aduc aminte ce-am făcut aseară…
nici de pricinile care mă vând… nici cum
ceva din mine rupt rămâne-afară…
ars de-ndoială… colbuit de drum…

Şi nu mai ştiu a cui lumină-mi joacă
noimele vieţii-ntre zădărnicii…
Şi viaţa-i zice inimii să tacă…
Şi tac… tăcerea unor vremi pustii…

DUET

În veacul râului meu,
salcia ta plângătoare,
umbra culcându-ţi-o, doare,
sfânt lăcrimând în mereu…

Eu, cu veacu-n spinare,
alerg şi mă-nvremui din greu!…
Tânguie în vântul ateu
pletele tale solare…

Astfel, vieţuim în uitare,
ocrotiţi de al trecerii zeu:
frunze… unde… trepte… mereu!…
Toate… păreri trecătoare…

SENS UNIC

Macul vieţii mele: fir subţire,
înflorit, ca strigătu-n pustiu,
leagănă-Ntrebarea-n amăgire,
însetând către Izvorul viu…

Mistuit de arşiţi, macul crapă
risipind seminţele în vânt…
Ard!… cu setea, caut fir de apă!…
Apa… cu Izvorul în Cuvânt…

cel cu unde-n Tâlc izvoditoare…
Doar că-n lanu-n care ard râvnind,
ostenind sub vremi, aflu-n eroare
că… străin îmi sunt… că mă cuprind

cu lumeştile întru zădărnicie!…
Care, vălurind până-n uitări,
într-o nesfârşită sine die,
tânguie… şi pune întrebări…

Scris îmi este fir cu fir să-mi caut
macu-n ţărna timpului avar…
clătinându-mă, precum un tâng de flaut,
tot mai depărtat… şi… tot mai rar…

SINGUR CU DRUMUL

Noaptea m-a prins pe drum. Mâine voi fi,
de mine însumi şi de voi, departe…
De-a lungul nopţii voi călători
prin amintirea cu ferestre sparte,

dintr-o părere-ntr-alta… ca şi cum
în voi m-aş căuta… ca-ntr-o fântână
uitată-n somn, pe-o margine de drum,
în apa cărei vraiştea mă-ngână…

De dimineaţă am crezut că, totuşi,
gândul înmugurind va face floare,
că voi pluti în arca mea de lotuşi,
uitând că visul sângeră şi doare…

Azi… rană-mi sunt!… lăuntrică şi naltă,
a sufletului înstelat de moarte!…
Cărarea – dintr-o parte în cealaltă –
prin Întrebare, nu ştiu cum împarte,

în două lumi, puţinul clipei mele…
Şi gându-n Adevăr parcă se-atinge
de Sfintele-nţelesuri… în acele
câte se-aprind când inima le-atinge…

La prânz am ars lăuntric… torţă vie
în smârcu-n care ostenea speranţa,
umilă… şi bătrână… şi pustie…
Dar graba clipei mi-a-nclinat balanţa

zilei spre seară, tăinuindu-mi drumul
într-un cotlon de cer fără de lună…
Şi-mi sunt străin… pe drum… Şi-n urmă scrumul!…
Şi noaptea-mi dă târcoale… Noapte bună!…

IONEL NECULA

Luca Piţu – cronicar al grupului de la Iaşi

Despre Grupul de la Iaşi auzisem multe, mai mult în surdină, până în decembrie 1989 şi ceva mai convingător după ce s-a luminat puţin a lumină. N-am dat mare importanţă – nici înainte, când ştiam cât de spăimoasă era teroarea securităţii, şi nici după momentul de referinţă sus-pomenit, când au apărut atâţia pretinşi dizidenţi şi protestatari, cât nu era de imaginat într-o ţară cu cel mai despotic regim cunoscut în ţara noastră.
Mai ştiam, de asemenea, tot aplecându-mă asupra unor dosare de la CNSAS, că securitatea avea obiceiul de a-şi crea singură fronturi de lucru artificiale, prin născocirea a tot felul de comploturi, de dizidenţi şi de protestatari, cât nu-şi putea îngădui România acelui timp, dominat de o suspiciune generalizată şi de turnători bine prelucraţi securistic. Raportările securităţii trebuiau să fie atât de bogate în relatări despre presupuse activităţi subversive descoperite şi neutralizate, atâtea fapte de bravură şi vigilenţă, încât tătucul scorniceştean să fie convins de utilitatea ei şi de menţinerea nediminuată a privilegiilor.
De asta zic, am avut îndoielile mele în privinţa unei mişcări politice apretate şi bine articulate în dulcele târg moldovenesc, a cărui viaţă este ventilată în special de prezenţa masivă a studenţimii – mai puţin interesată să-şi irosească tinereţea în porniri vifornice şi în viziuni politice decomplexate, când atâtea alte ademeniri mai prozaice îi încercau cu prioritate. Aveam o îndoială, şi ea s-a prelungit nepermis de mult în absenţa unor dovezi convingătoare.
Sigur, citind cartea lui Luca Piţu (Documentele antume ale grupului de la Iaşi, Editura Opera Magna, Iaşi, 2010), îndoielile s-au risipit şi grupul ieşean a căpătat o cu totul altă înfăţişare, căci securitatea ieşeană nu inventase defel o grupare dispusă la nesocotirea idealului comunist, aşa cum ni-l impunea geniala pereche prezidenţială, ea chiar exista cu adevărat, iar raportările despre cei ce-o compun sunt destul de frecvente în corespondenţa dintre instituţiile securiste. Într-un Raport al Inspectoratului de securitate ieşean din 16 mai 1977 cu privire la activitatea nonconformistului Popa (numele de cod sub care era urmărit Luca Piţu) se fac afirmaţii destul de spăimoase în privinţa grupului şi a aplecării celor ce-l compun spre ieşirea din linie, din dogmă, din preţioasele indicaţii de partid. Îl reproducem în întregime, tocmai pentru că ni se pare relevant în reconstituirea atmosferei şi a cutezanţei lor neobişnuite. PIŢU LUCA face parte de aproximativ 12 ani dintr-un grup format din URSACHI MIHAI, scriitor, COJAN ANA şi CULIANU TEREZA, asistente la Universitate; BRUMARU EMIL, poet şi PINTILIE TAMARA, studentă la filologie şi concubina sa. Din grup au mai făcut parte STREZA SERGIU, plecat din ţară, a studiat teologia la Roma, în prezent în USA, unde tatăl său este şeful cultului baptist; BARAŞ BRANDY, fost regizor la Teatrul Naţional. Trăsăturile comune membrilor acestui grup sunt nonconformismul social şi moral, dispreţul faţă de viaţa socială şi politică a ţării noastre şi interesul viu pentru tot ceea ce se petrece în Occident. (p.294).
Fără să-şi propună intenţionat, securitatea a certificat în aceste rânduri denunţătoare, pentru posteritate şi pentru reconstituirea istoriei recente, o adevărată mişcare dizidentă ieşeană. Nu erau singurii intelectuali aflaţi în vizorul cerberilor securişti; mai figurau Liviu Antonesei. Dan Petrescu şi, în general, toţi cei grupaţi în jurul revistelor Dialog şi Viaţa studenţească, amândouă strecurând numeroase şopârle, pe care securitatea se căznea cu mare efort să le decripteze.
Expediate pe căi ocolite cuplului parizian, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca de la Europa liberă, revistele şi toată trudnicia lor publicistică este apreciată, încurajată şi creditată de cei doi emiţători ai undelor scurte, conferindu-le notorietate şi distincţie – oaze de îndrăzneală într-un relief arid, anonim şi amorf. Grupul de la Iaşi împlinea pe malul Bahluiului ceea ce se procesa la Cluj, în redacţia Echinocţiului, adevărată tribună a generaţiei optzeciste.
Care sunt momentele mai importante ale cimentării incomodei grupări de belicoşi, ce se-ncumetau să ia în răspăr morala comunistă şi chiar geniala idee a comunimarxismului multilateral developat, aşa cum îl pritocise geniala pereche prezidenţială de la noi? Luca Piţu leagă momentul apariţiei grupării de întâlnirile garsoniere (din blocul asistenţilor universitari), unde se discuta liber, se asculta Europa liberă şi se cânta La bohème – un fel de imn al grupului de bengoşi neîndoctrinaţi ieşiţi din rânduiala pecereică.
Luca Piţu figura, bineînţeles, în centrul atenţiei securiste, ca unul care cataliza grupul. Într-un Raport din 11 martie l981 se propunea o recuzită completă de măsuri pentru urmărirea sa, din care nu lipsea antrenarea unor turnători pe urmele sale, instalarea de mijloace T.O. la sediul celor două reviste, pătrunderea secretă şi percheziţionarea domiciliului şi bineînţeles, filajul – formă mai radicală de urmărire. Tânărul asistent universitar chiar trecea drept un pericol public, de vreme ce era supus unui tratament la fel de aprig ca şi Doina Cornea sau Paul Goma.
Un moment important în coagularea identitară a grupului de la Iaşi l-a constituit Colocviul de literatură de la Buzău din decembrie 1982 – prilej rar de a se aduna laolaltă şi de a intra în dialog cu alte grupări similare din Timişoara, Bucureşti sau Cluj. Întâlnirea a fost un fel de capcană, pentru că a adunat vreo patruzeci de Opzecişti din toată ţara şi-a alertat serios organele de securitate, care nu şi-au reprimat intenţia unor măsuri de descurajare. Cea mai severă represiune, îşi aminteşte Mircea Nedelciu într-un interviu acordat lui Bogdan Rădulescu (reprodus şi de Luca Piţu în cartea sa), a cunoscut-o grupul de la Iaşi, ceea ce spune multe despre zelul aparatului securistic de aici. O întreagă ocultă s-a pus în mişcare atunci, mergând cu măsurile sancţionare până la scoaterea din învăţământul universitar a lui Luca Piţu şi trimiterea lui la ţară, în satul de baştină, să predea franceza în învăţământul elementar.
Din dorinţa de a reconstitui momentul în toate detaliile sale constitutive, Luca Piţu include în cartea sa şi interviul acordat de acad. Viorel Barbu, la vremea respectivă rector al Universităţii Al. Ioan Cuza, publicistei Emilia Chiscop, în care arată că înlăturarea magistrului din Cajvana din Universitate s-a făcut la intervenţia directă a generalului Constantin Olteanu, (la acea dată secretar cu propaganda al C.C. al P.C.R.), cu ocazia unei vizite făcute la Iaşi. El a convocat, peste voinţa rectoratului, consiliul profesoral al Facultăţii de Filologie şi le-a comunicat hotărârea excluderii din sistemul învăţământului universitar. Motivul? Atitudinea sa necorespunzătoare şi nedemnă de un cadru didactic. Ce înţelegea înaltul demnitar comunist prin această etichetă onctuoasă şi ambiguă, ştie Dumnezeu.
Filat, Luca Piţu n-a fost decât o zi şi jumătate – fapt reconstituit de autor după o notă din dosarul existent la CNSAS şi intitulat parodic, prin recursul la o carte a lui Soljeniţân, – O zi şi jumătate din viaţa lui Obiektiv Obiektivovici. Evident, Obiektivul Obiektivovici este însuşi filatul.
Nimic din tehnologia obişnuită folosită de securitate n-a rămas neutilizat în explorarea autorului. O filă din dosarul cenesasic reproduce discuţia avută cu câţiva colegi de catedră la Casa Universitarilor din Iaşi (Convorbiri dintr-o… scrumieră), iar la 18 mai 1983 i se face percheziţie la domiciliu. Dintre cărţile confiscate cu acest prilej, 9 îl au ca autor pe Emil Cioran – prohibit concetăţenilor săi din raţiuni superioare de partid. Tot atunci i se confiscă mai multe caiete cu înscrisuri, extrase sau însemnări intime şi este obligat să dea o declaraţie asupra provenienţei cărţilor – considerate primejdioase pentru sănătatea comunistă a societăţii româneşti, ca tot ce provenea din Occidentul muribund şi în putrefacţie – găsite-n biblioteca sa.
Unul din rapoartele securităţii – cel din 4 februarie 1983 – detaliază ansamblul de măsuri conjugate ce urmau a se lua pentru pătrunderea clandestină în apartamentul urmăritului, operaţie destul de anevoioasă, cum m-am convins personal din cercetarea altor dosare de la CNSAS (Aurel Cioran, filosoful Ion Petrovici, Alexandru Mironescu) implicând găsirea unor pretexte plauzibile de ţinere la distanţă a proprietarului şi antrenarea în acţiune a unui număr mai mare de colaboratori. În cazul lui Luca Piţu, pretextul l-a constituit o presupusă verificare a rezerviştilor aflaţi în evidenţa Centrului Militar Judeţean Iaşi. Pentru a se înlătura orice bănuială, n-a fost convocat numai el, ci încă trei cadre didactice de vârste apropiate, timp în care securiştii i-au percheziţionat apartamentul şi-au realizat mulajul cheilor de la intrare.
Vremuri răscolnice, imposibil de imaginat într-o societate normală; un securist mai devotat îşi oferă propria soţie pentru a realiza o imprimare a cursului ţinut de autor, iar un altul este nevoit să scotocească prin pubele şi prin closete pentru a aduna hârtiile aruncate de un amărât aflat sub urmărire informativă.
La toate aceste mijloace de tracasare se adaugă notele informative oferite securităţii cu o generozitate nebănuită de turnătorii racolaţi din anturajul autorului. Ele, aceste surse informative (benevole sau năimite), furnizau securităţii datele de care se foloseau în tracasarea hăituitului. N-am făcut o inventariere exactă a turnătorilor înşiraţi pe urmele lui Luca Piţu, dar au fost destui, chiar dacă numărul lor nu concura cu numărul celor ce-l turna pe Corneliu Coposu (47) sau pe Ion Petrovici (26).
Cea mai harnică dintre surse s-a dovedit Raluca Alexandru, al cărei zel şi obtuzitate în slujirea aparatului securistic chiar ar fi fost demne de o cauză mai nobilă. Era ca o umbră, mereu în preajma urmăritului, pentru o relatare cât mai fidelă despre el, despre spusele şi faptele lui.
Într-o notă informativă datată 23 martie 1981, relatează despre felul cum hăituitul l-a cunoscut pe socraticul Petru Ţuţea.
Deschidem o paranteză pentru a descrie tipicul după care era alcătuită o informare – nu doar cele referitoare la Luca Piţu, ci toate, indiferent de numele obiectivului sau al turnătorului. În partea de sus, dreapta, figura numele securistului care a primit nota, locul unde i-a fost înmânată (cel mai adesea o casă conspirativă), numele (de cod, uneori) folosit de sursă şi data. Urmează conţinutul notei informative şi se încheie cu nota ofiţerului primitor sau a superiorului său, privind sarcinile noi primite de sursă pentru perioada următoare.
Am arătat toate acestea pentru că, în cazul lui Luca Piţu, urmăritul mai adaugă o secvenţă cu observaţiile unui obiectiv cârcotaş, în care completează, corectează sau aduce precizări suplimentare eventualelor deficite de memorie ale sursei. În ceea ce priveşte nota informativă sus-menţionată, Luca Piţu aduce corecturi serioase, precizând că Teatrul Mic bucureştean s-a aflat în turneu bahluian, că în rolul principal era distribuit Mitică Popescu, iar la băut cu Petre Ţuţea n-a fost decât o singură dată, la restaurantul Dunărea de pe b-dul Magheru, împreună cu actorul Marcel Petrişor şi Viorel Harosa de la Editura Meridiane, unde era şef Modest Moraru, acelaşi Harosa pe care-l va regăsi, după incidentele interetnice de la Tg. Mureş, ca lt. col. în S.R.I-ul recent restructurat – ceea ce înseamnă că o anumită confuzie între victime şi călăi, ba chiar o interşanjare a rolurilor începuse să macine cu succes societatea românească, iar timpul din urmă n-a făcut decât să radicalizeze ceea ce începuse cu multă vreme în urmă.
Sesizarea cajvanului este corectă şi, pentru a fi şi mai convingător, aminteşte şi de Al. Ivasiuc – vărsat din temniţă derect funcţionar la Ambasada Amerecană. (p.230).
Dintr-o altă notă informativă, depusă de aceeaşi harnică sursă la 23 octombrie 1978, aflăm de participarea lui Luca Piţu la cursurile de vară de la Dijon, în august 1972, unde, la un moment dat, urmăritul s-a despărţit de grupul valah şi s-a găzduit la nişte prieteni din Franţa.
Urmăritul nu scapă de urmăritoare nici la Biblioteca Universitară Centrală, unde cere şi cercetează revistele consultate în prealabil de Luca Piţu, pentru a recolta alte pretexte demne de a figura în viitoarele sale depoziţii securiste. Aşa, de exemplu, consultând revista Nouvelles littéraires, numărul din decembrie 1977, găseşte câteva pasaje subliniate cu carioca verde: fascişti şi comunişti, epoca voastră s-a sfârşit sau Puterea este maimuţăreala puterii, şi-şi mărturiseşte impresia că acestea aparţin celui aflat sub urmărire informativă.
Nu mai insistăm, deşi notele informative şi adnotările aferente – din partea securiştilor sau, post-festum, ale autorului constituie substanţa principală a cărţii. Un lucru e sigur; s-au cumulat atâtea fapte şi mărturii, că se poate încerca o tipologie a turnătorilor, unde probabil şi sursele ce l-au turnat pe Luca Piţu îşi vor găsi un loc bine statornicit.
Într-un alt capitol al cărţii, este evocată povestea romanului colectiv Brazdă peste haturi, revisited, proiectat de cei patru temerari ieşeni, grupaţi într-un cvartet de crainici ai noului val – Artelul Textual. Pretextul romanului-foileton pornea de la cunoscuta carte a lui Istvan Horvath, Brazdă peste haturi (apărut în 1952) şi se plia pe aceeaşi generoasă temă a colectivizării, din care s-a inspirat multă lume şi s-au recoltat multe premii şi recunoaşteri publice. Artelul Textual era compus din Sorin Antohi, Dan Petrescu, Luca Piţu şi George Pruteanu, iar proiectul lor colectiv trebuia să se înfăţişeze ca un text postmodern, al cărui prim nivel narativ să se constituie relativ repede şi ale cărui nivele ulterioare să fie ţesute de autori prin recurs la note de subsol, glose, comentarii, polemici, etc. (p.343).
Ideea era cu adevărat năstruşnică şi inedită în peisajul literar românesc, iar lectura, de către Sorin Antohi, a unui fragment în cadrul colocviilor de la Buzău, a amuzat copios scriitorimea prezentă. Regula, (scrierii romanului, ad.n.) era să ne scriem fiecare episodul după ce-l citeam pe precedentul, după care să dăm exemplarul unic al dactilogramei autorului care venea la rând. Aşa s-au scris nouă capitole, în mare parte recuperate prin grija lui Sorin Antohi şi reproduse în această generoasă reconstituire a autorului cajvanez.
A fost încă un moment profitabil, bine exploatat de securitate, care-şi putea dovedi, încă o dată, utilitatea şi devoţiunea faţă de partidul atotputernic, dar a şi consolidat Grupul de la Iaşi.
Nu ascund că sunt un fan al scrisului piţulian, că-l ţin de multă vreme în graţii receptive şi că mă bucur ori de câte ori am prilejul să dau seama de scrierile sale, compuse în duhul glazurat al eposului moldovenesc. Dacă-i adevărat că un scriitor este (trebuie să fie) şi un creator de limbă, atunci Luca Piţu onorează această ipostază cu asupra de măsură. Ştiu c-ar trebui să extind mai mult acest aspect problematic, dar îmi reprim tentaţia cu voie vegheată, aşteptând viitoarele teze de doctorat care să cerceteze frământările de limbă şi capacitatea lexicului românesc de a se îmbogăţi din această perspectivă.