CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 16 (4)

Din poezia lumii

Cerubina de GABRIAK / Elizaveta Dmitrieva
(1887 – 1928)

Poetesă-enigmă. Multă vreme, – o mistificaţie (benefică!) a Elizavetei Dmitrieva (după soţ – Vasileva), care reuşi să o creeze (poate mai mult – să o sugereze în unduiri de taină) pe acea Cerubina de Gabriak, care publica în revista „Apollon” versuri cu caracter de spovedanie, de o mistică… mondenă (totuşi, – aş zice) ce avea să fie (re)considerată, pe bună dreptate, ca una din figurile remarcabile ale „veacului de argint” rusesc, părtaşă la înnoirea prozodiei trans-simboliste.
Însă escamotarea heteronimă o dezvălui Nikolai Gumiliov, fapt pentru care Maksimilian Voloşin îl pălmui, ceea ce duse la duelul acestora care, din fericire, se termină fără jertfe.
S-a născut la Petersburg, mama fiindu-i ucraineancă, tatăl – suedez. Copilă bolnăvicioasă, de la 6 la 17 ani este aproape continuu ţintuită la pat de o tuberculoză osoasă şi pulmonară. În chinurile suferinţei, visa să ajungă o sfântă. Însă se regăsea (se dorea a fi) şi în chipul mito-pământean al lui Don Quijote, dar şi în cel amoro-teluric al Dulcineei, de unde şi temeritatea anumitor inflexiuni metaforice moderne.
Studiile gimnaziale le termină târziu, la 17 ani, însă cu medalie de merit. În 1908 absolveşte Institutul Pedagogic Imperial din Petersburg, cu licenţă în istoria Evului Mediu şi literatura franceză medievală. În acelaşi timp, are frecvenţă liberă la cursurile de literatură spaniolă şi protofranceză. Pleacă la Paris, un timp studiind la Sorbona. Călătoreşte în Asia Mijlocie, apoi în Germania, Elveţia, Finlanda, Gruzia şi foarte mult prin Rusia.
Practic, antum, versurile Elizavetei Dmitrieva (Vasileva) nu au fost publicate. Sub semnătura Cerubina de Gabriak au apărut doar 25 de poeme. În anul 1926, la editura moscovită „Nod”, fusese pregătită pentru tipar cartea Elizavetei Vasileva „Iarba neagră” („Veresk”), care insera 27 de poeme. Însă, după interzicerea de către autorităţile bolşevice a Societăţii de Antropozofie şi arestarea membrilor ei, cartea nu a mai apărut. După aceasta, numele poetesei este uitat. Pentru a reapărea, fulminant, în procesul literar rus al începutului de secol XXI.
Ar mai fi de remarcat, că o parte (sau părţi) din manuscrisele Elizavetei Dmitrieva s-au pierdut în timpul deselor schimbări de domiciliu şi percheziţii.

***

Cruce la-ndepărtată răscruce
De drumuri tainice
Îşi risipeşte-ascuţită promoroacă
Lui Hristos la picioare.

Răstignitul priveşte tandru
Alb troian, unde Pan cu ateu-i tupeu
Trist şi păros îmblănit linge
Rănile lui Dumnezeu,
(1908)

***

Tu prefăcut-ai apa în vin,
Când eram vlăguită de sete, –
Însă minunea odată întâmplată
Nu a fost să se mai repete.

Iar vinul nici nu m-a îmbătat,
Ci tăinuia în el omor şi chin,
Şi-avea culoarea opalului –
Mă adăpaseşi, de fapt, cu foc străin!
(1909)

***

În adânc brăzdatele palme
Citesc al vieţii vag înscris:
Ar fi drum spre-o Coroană Mistică
Şi-al cărnii moarte neiertător abis.

În inelul răutăciosului Saturn
Iubirea se împleti chiar cu orânda mea…
Ce sorţ va fi să-nvedereze urma?
Care săgeată sângele-mi va-nflăcăra?

Cădea-va oare roua purpurie,
Gura spre a-mi arde cu jaru-i în salbe?
Sau se va aşterne doar o dungă aprinsă
Sub semnul Crucii şi al Rozei Albe?
(1909)


LAI*

Flaute, chimvale
În fastuos salon de bal
Prin beznă răzbat;

Răsună clinchet de pocale;
Chiar obosiţi, ochii –
Înţeleg şi spun…

De mărgean ţi-i gura,
Dement de purpurie…
La ce bun?
(1911)
________
*Lai („le” sau „lai” sau „lei”) – iniţial, melodie,
element muzical în poezia franceză medievală.


SAVONAROLA

Buzele lui, dungi egiptene,
Încheind străvechi visări,
Poruncitoare şi necioplite
Severele feţii conturări.

Albastre boabe de ciorchine,
Al ochilor foc greu de vis –
În bezna moartelor abisuri
A tot mocnit, dar nu s-a stins.

În el mereu e-n clocot surd
Ura dreptăţii care-i dată
Să poarte-nsemnul de Sfânt Duh –
A tonsurii albă pată…

Prefer cu forţa – forţa s-o măsor
Şi verbul i-l impun – să vieţuiască
Şi-n chipul lui de fiară să văd clare
Trăsături din chipul lui Hristos
Cu binefăcătoarea sa înverşunare.

***

Lângă temple caut apărare
În faţa Ta, Maica Domnului tuturor Comorilor…
Fie ca flamura ta
Să mă ocrotească de răutăţile monştrilor…

Venit-am în fugă din străzi gălăgioase,
Unde bat în beznă aripi oarbe,
Unde sunt aşteptaţi demenţii
La Sevilia-n taurina-i sărbătoare.

Şi depun la picioare pumnalul,
Evantaiul, camelii, camee două-trei, –
Pentru Slava Domnului…
O Mater Dei, memento mei!*
________
*O Maica Domnului, aminteşte-ţi şi de mine! (lat.)


IUBIREA

În suflet – flacără. Dar spiritul
cu trupul este una dimpreună mereu,
în nemăsurare – nu vrea continuare…
Şi heruvimii cântară: „Aleluia!”
„Iubire”, – spuse Dumnezeu.
(1921)

***

Nepreţuită perlă
Iarăşi în palma mea. O vezi?
Dar parcă aş fi meritat-o, pentru
A o ceda din nou?
(1922)

***

Ştii, nu mai e ce-a fost –
Ambii am murit demult, ca frunza-n vânt, –
Şi anii care au trecut
Nu-s decât comun mormânt.

Există minunea reînvierii
Şi-ale iubirii radioase poveşti –
Ani de drum, vremi de cădere
În numele nostru să le blagoslovim.
(1922)

***

Ţara mea. În tine doar
fusul vieţii toarce sincopat…
Pe şesul tău, în codrul tău
iubirea inima mi-a botezat.
De la tine vine foamea de fiară
şi sângele avid de tainică uimire…
Lasă-mă prin frig şi beznă
să port atât de ruseasca-mi iubire.
(1922)


PETERSBURG

Sub iarbă doarme caldarâmul.
Peste Neva – granitul distrus…
Eu m-am întors, vie am revenit,
Dar e târziu – oraşul mi-i răpus.

L-au batjocorit, ochii i-au scos
Ca să nu vadă soarele, bolta sinilie.
Şi stă chinuit în recele mormânt…
Eu mă rog Petersburgul să reînvie.

Să reînvie toţi care au fost ucişi!
Doamne, Tată al netrupeştilor puteri,
Tu pedepseşte păcătoşii, – încearcă
Să-mi readuci la viaţă urbea înfloritoare ieri!

Cândva chiar tu i-ai juruit măreţie,
De ucigaşi să fie Petersburgul ferit, –
Dar oare chiar viclenii duşmani
Să nu cadă sub îngerescul atac nestăvilit?

Şi atunci, în purpura asfinţitului,
Aş vedea pe o clipă ca prin fum de tul
Cum pe pod cu spada în mână se ridică
Mihail Arhistratigul, Generalisimul.
(1922)

***

Ţi se părea – după gardul înalt
Ar fi o grădină înflorind bogat…
Chiar să nu fi ştiut de-această grădină?
Ea nu-i decât iadul adevărat!

Frunzele în pomi – negre, încărbunate,
Apele-n canale – amară otravă, veninoasă;
În această grădină pierzi prieteni, rude,
De colţi de pietre-ţi rupi trena de mireasă.

Iar în negru arbore – o pasăre sură
Cântă că asfinţitul ar fi etern,
Că bravul, dragul şi slăvitul cavaler
Nu va mai reveni în acest infern.

După gardul înalt despre o mare minune
Oamenii proşti zadarnic vorbesc ne-ncetat…
Nu, aici nu va fi nicicând altceva
Decât infernul predestinat.
(1925)

***

Deja multe nopţi la rând
Îngerul citeşte ritmic, cu glas mare
Cartea vieţii mele
Ce-i toată luminoasă ca auriul soare
Şi-n care e trecută oricare zi a mea,
Orice lună – stol cântător, –
Şi trec anii, mov înflorind
Ca liliacul fremătător.

Însă o filă a rămas curată,
Nescrisă, ca şi cum pustie, –
Şi de-a dreptul mâhnit
Îngerul îmi închide cartea…
Nici chiar el, cerescul, nu ştie
Ce va fi la sfârşit.
(1925)

***

Te înalţă, neagră flamă,
şi devină iad drăcesc,
tot ce fost-a între noi
nu, deja nu mai primesc.

Orişicum, fum târâtor
cuvinte-mii se-nşiră, iată:
totdeauna neiubit ai fost,
eu – demult sunt moartă.

Dar arzând în noapte rug
patimile, toate,
nesătule sunt şi rele –
mai jos nici se poate…

Ce-ar fi de zis? Să fie spus,
fără împotrivire.
Zbuciumă-te, bezmetică flacără,
neagra mea iubire.
(1925)

***

Nu există râu adânc,
Închisoare cât de-naltă,
Nici ţară-atât de îndepărtată
Unde să nu ajungă,
Să nu răzbată iubirea.
Mai sus ca orice închisoare,
Decât orice fluviu mai adâncă, –
Pentru ea spaţii nici nu există.
Şi toţi care-au iubit trăiesc până azi,
Doar cu iubire priveşte-i şi tu.
Vezi, sub albul tufar spumos
După dragu-i plânge Doetta?
Vezi, cum din cupa cu băutură vrăjită
Bea însetată Isolda?
Iată – pe-o albă maramă şi-acum
Stă roza poetului
Cu numele ei pământean: Beatrice.
Auzi cum Roland în toiul bătăliei
Îşi invocă iubita?
Auzi cum înalţă rugi spre Fecioară
Al psalmilor corifeu – monahul?
„Tu – stea a marilor necunoscute,
Tu – floarea eternilor nuferi,
Scump diamant,
Tu – comoară-a comorilor.
De orişicare monştri de neimaginat
Tu anume ne vei salva…”
Cel de iubeşte – nu se resemnează.
Ci se bate ca un brav cavaler,
Se roagă Fecioarei Maria
Ca braţul Ei
Să deschidă porţile temniţei,
Râul să sece,
Pentru ca pustiu-ntreg
Să se-nchege numai doar
Într-un mic bulgăr de aur…
Cine şi-ar lăsa din suflet
Să-i dispară dragostea
Chiar şi pentru-o clipită?
(1927)


ADORMIREA

Dormi! Apa în Neva
E la fel de imperială,
Luna se revarsă
Ca zorii în Moscova.

La fel un Înger Alb
Crucea o aburcă,
Geniu al patimilor noastre,
Blagorodnic şi temerar.

Casa ta ca şi-nainte
Stă lângă tihnitul canal,
Unde sufletul muzelor
Îţi captează orice vers.

Numai că neprietenos
Ne întâmpină Mântuitorul
Pe orfanii de noi, care
Îl tot invocarăm insuportabil.

O, cine ar fi ştiut atunci
Că atare nenorocire mare
Curând ne va prevesti
Neagra Stea?
(1928)

Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share