Spații culturale nr. 17 (6)

ION MURGEANU

ZECE DE LA ORA ZECE

Creangă înflorită

Nu ştiu Doamne m-am gândit
Că sunt pomul părăsit
Nu-mi mai cântă-n crengi nici cucu
Sunt tăcutul sunt uitucu

Numai dimineţile
Parcă-mi număr vieţile
Când văd mângâierea ta
Într-o creangă înflorită

Chiar aici în calea mea
Şi-a singurătăţii
Ea-i face cu ochiul vieţii

Ea mă ţine pe picioare
Să merg drept până la colţ
Unde trece-vom cu toţi.

Oarecarele

Numai bine n-am avut
Pe pământ cât am trăit
Dar m-am învăţat cu greul
Şi i-am spus că eu mi-s răul!

Că de răsuflarea mea
Pomul vieţii nu mai creşte;
Ca smochinul mă uscai
Pe care îl blestemai !

Spune-mi ce-ai avut cu mine
Să mă scotocească cine
Şi-n suflet şi-n buzunai…?

Oare Oarecarele
Mă ştia de undevea?
Îmi răspunzi?! Nu-i treaba ta!

Lumina stinsă

Ochii mei sunt vineţi
Ochii mei sunt trişti
Au trăit mai multe vieţi
Numai în restrişti

S-a aprins lumina lor
Într-o viaţă de decor
Şi de-atâta ta lumină
S-au umplut de vină.

Ce mă paşte nu mai ştiu
Dacă-s mort ori mai sunt viu
Calul sau stejarul

Cenuşa cu jarul;
Peste tot lumină stinsă
Viaţă interzisă.

Anii

Copleşitorul ostenit
De lunga sa năvală
Când măcina cu zilele
Făina lui la moară.

Pe urmă au venit zăpezi
Şi sănii cu alţi saci.
Din bobul grijii semănat
Rodiseră în draci

Nervoşii ani de după
Nădejde şi-nviere
Şi-aceştia sub lupă

Citiţi şi în durere;
Ei nu sunt cei mai mulţi
Trec pe zăpezi desculţi…

Coasa

Prietenia mea cu dorul
Din vremea când coseam mohorul
Şi braţul sta întins şi tare
Să te cuprindă Înserare

Şi să rămâi până la ziuă
Pe braţul meu întins şi tare
Coasa e-n cui şi treabă n-are
Mai mult decât o piuă

Uitată printre fiare vechi
Şi amintiri deşarte;
Atunci făceam povestea

Nu o ceteam din carte;
Din cuiul ruginit dogită
Scoboară coasa hotărâtă!

Jaf şi milă

Uite cum picioarele
Mă întreabă câte vor
Nu ştiu cine le urneşte
Eu pe ele sau uşor

Ele pe-ale lor?
Sosii de picioare
Răscroite pe tipare
Desenate din mohor…

Căci uitând sub el o filă
I-a mânjit conturul
Ploaia viitorului

Numai jaf şi milă;
Parcă aş fi furul
Din averea dăinuirii…

Trece viaţa

Ce scris uşor ce treabă
Făcută la cântat cântare
Când eram tânăr şi vesteam.
Mai cântă-mi lăutare!

Când adunam nu cântăream
Ce adunam legam în zale
Mai tari ca zilele de Mai
Şi mai strălucitoare.

Când adunam vesteam
Azi Vestitorul omenesc
Trist îşi întoarce faţa

Să nu-l învinuiesc
Ce m-a-nvăţat ca să vestesc.
Luptam cu vremea! Trece viaţa.

Prag tocit

Unduie în lanuri grâul
Şi se coc în porţi caişii.
Am visat că trecem râul ?
Brazii de la munte ninşii

Scurtătura de pe clin
Şi cărarea dreaptă…
Printr-un lan noi doi treceam
Treaptă după treaptă

Învăţând ce-i greul pâinii
Pâinea grâului şi coasta
Cea expusă suliţei!

Tot mai mulţi şi tot mai grei
Se-adunară ipocriţii
Tocind pragul uliţei!

Treaz şi lucid

Ai spus că mult ţi-ar place
De-ar fi să fii treaz şi lucid;
Să-l chemi la tine-ncoace
Pe cel din urmă înger

Să-i dai să bea din vase
Un vin făcut de mâna ta:
Nuntit la Cana Galileii
Încât erai atât de tânăr

Oh, neştiind că poţi ce vrei
Să-l înmulţeşti pe vin în vii
Scăzând numărătoarea morţii

Minunilor ce vor veni;
Treaz şi lucid la umbra porţii
Să pleci învins însă nebiruit!

Patetica

Eram patetic curios
Peste măsura firii
Poruncitor cu mine
Delăsător cu trandafirii

De crini îmbălsămat
Imaculaţii şi zefirii
Mă tăvăleam în pielea lor
Şi mă răneam cu spinii

De sânge doritor să-l văd
Să-i dau uium menirii
În frăgezimea zorilor

Culoarea dăinuirii
Albul pe roş tabloul vast
Placat în marmura iubirii.

Traian Gh. Cristea

Dorinţe…

Am vrea să fim câte puţin din toate,
S-avem şi cer, şi munte, şi pădure,
Să-l vizităm în zori chiar pe Socrate,
Măcar c-o fericire să ne-njure.

Am vrea să fim puţin izvor, fântână,
Să nu secăm, să nu ne fie frică
De setea arzătoare şi stăpână
În clipele ce-n ştreanguri ne ridică.

Am vrea să bem lumină şi vecie,
Să ne scăldăm în râuri interzise,
Să fim un lan de spice în câmpie
Şi să visăm cu pleoapele deschise

De bogat ce sunt…

De bogat ce sunt, am intrat în post,
S-arăt lumii rodul privegherii,
Mi-am strâns câinii, am chemat hingherii
Şi m-am dat la câini fără preţ de cost.

Câinii n-au muşcat, ci doreau a şti
Care-mi sunt averile şi banii,
Mi-au văzut doar spaimele şi anii,
Visele zălude, albe nebunii.

De bogat ce sunt, eu tot am pe buze
Galaxii de doruri, miile de şoapte,
Nu mă tem de ziuă, nici atât de noapte.
Îmi aştept călăul, ca să-şi ceară scuze.

În gara sufletului meu…
– pantum –

În gara sufletului meu
Niciun tren nu mai opreşte,
Din când în când doar Dumnezeu
La mine furiş priveşte.

Nici un tren nu mai opreşte,
Călătorii-au preţ de ceară,
La mine furiş priveşte
Soarta cu chipul de fiară.

Călătorii-au preţ de ceară,
Nu mai vin şi nu mai pleacă.
Soarta cu chipul de fiară
N-are ce să le mai facă.

Nu mai vin şi nu mai pleacă;
Nici speranţe, nici iluzii,
Nu mai au ce să le facă.
Biciuiţi îs de confuzii.

Nici speranţe, nici iluzii
Nu-s în gara triumfală,
Biciuiţi îs de confuzii
Călătorii-n gara goală.

N-am blazon

N-am blazon în stemă, nu mă simt dator,
Ăst pahar de ceaţă îl beau pân’ la fund,
Grijile mă latră, nu pot să cobor,
Zilnic plin de greaţă în dor mă cufund.

Ştie cineva care e secretul
Fiinţării pururi fără duminici?
Ştie cineva când va fi momentul
Căderii totale în pocnet de bici?

N-am blazon la poartă, dar sunt fericit,
Mă loveşte soarta când mai ies din rând,
Să câştig la „loto” nu m-a-nvrednicit
Nici norocul vesel, nici cel lăcrimând.

Obstinaţie

Nu mă-ntrebaţi de ce în mine fierb
Lumina şi-ntunericul, egal,
De ce furtuni se-adăpostesc în verb
Şi mă arunc adesea de pe cal.

Nu mă-ntrebaţi de ce m-ascund în ceas,
De ce atâtea întrebări eu sorb,
În mine doar cutremure-au rămas,
Bastonul alb al pasului de orb.

Nu ştiu de mai sunt eu, dar încă pot
Să dau afară tot ce este frânt,
Destinului să-i dau eu peste bot
Şi-apoi să mă înec târziu în cânt.

Tristeţe autumnală
– pantum –

Pasărea în zbor se-nchină,
Vântul zburdă pe alei,
Eu pe răni picur lumină
Şi înot printre idei.

Vântul zburdă pe alei,
Eu privesc tăcut afară
Şi înot printre idei,
Nu mi-e clipa mai amară.

Eu privesc tăcut afară,
Frâng tristeţi, amărăciuni,
Când mi-e clipa mai amară,
Ard în suflet trei tăciuni.

Frâng tristeţi, amărăciuni,
Totu-mi e deşertăciune.
Ard în suflet trei tăciuni,
Teiu-mi spune-o rugăciune.

De-o fi să fie clipa

De-o fi să fie clipa mireasa de pe urmă,
Eu, mirele bătrân cu secolele-n spate,
Voi dărui inelul ce veacurile scurmă,
Să mistuie comori odată dezgropate.

Smintite slove vor scoate gemete de îngeri,
O horă triumfală va fi în jurul meu,
În clipa aceea doar şerpii îmi vor fi sinceri,
La mine va privi duios chiar Dumnezeu.

Voi fi copilul alintat de tulburate vieţi,
În cinstea mea se va cânta o simfonie,
Ce o să mângâie ascuns tăcerea din pereţi,
Împrăştiind parfum de taină-n Poezie.

Falsă egalitate

Când trupul meu se va întoarce-n lut,
Cuvântu-mi va-nceta să fie mut,
Se va-mbrăca-n rostiri de rădăcină,
Va glăsui obraznic colinda în lumină.

El va pluti ca duh al altei vieţi,
Topind tăceri şi pacea din nămeţi,
Dând chip cu ochi adânci şi mari
Vestirii neştiuţilor gheţari.

El va sfinţi cu sunete fierbinţi
Albi cerşetori şi aroganţii prinţi,
Rostind pe-naltul zid al sorţii
Că toţi suntem egali în faţa morţii.

Mă iartă, doamnă Înserare!…

Mă iart-acum, tu, doamnă Înserare,
Imperiul meu de lut e-acela care
Străin e de dureri, străin şi de comori
Pururi străin chiar de-acei zei trădători.

De-Aici până-n Seară -un salt de ciută,
Steaua în zori încă mă mai sărută,
Nu pot să mor cât mai port o coroană,
Cât mai iubesc, cât mă mir şi mi-e teamă,

Cât calul-mi este în zbor şi în spume,
Cât încă-n mine mai strigă o lume.
Mă iart-acum, tu, doamnă Înserare,
Suferinţa-i marea mea sărbătoare.

Când despărţirea va deschide alt drum,
Nimic nu voi lua din tot ce am acum,
Nici măcar mirarea, teama sau visul,
Nici secretul că ieri fost-am învinsul,

Nici gloriile bolnave, fugare,
Nici lacrima dintr-un semn de-ntrebare.
Totul, dar totul voi lăsa la poartă,
Doamnă Înserare, de poţi, mă iartă.

Răfuiala cu soarta

De te-oi prinde eu vreodat’
În amiezi sau pe-nserat,
Soartă ghiftuită bine
Cu dureri şi cu suspine,
Te-oi da câinilor în dar
Să-ţi muşte din calendar,
Fiere să-ţi pună pe buze,
Să te latre, să te-acuze,
Cum pe mine m-ai durut,
Dându-mi otrăvit sărut,
Că prin văi pline de vină,
Mi-ai pus ştreangul de lumină,
Că prin văi pline de ceaţă,
Mi-ai pus patimi, multă greaţă;
Când la cer am vrut s-ajung,
Mi-ai luat scara, mi-ai pus jug,
Speranţă mi-ai dat, oloagă
De-am fost slugă la dârloagă.
De te-oi prinde soartă, vai!
Am să-ţi iau şi ce mai ai,
Să-mi văd sufletul şi harul,
Să-mi beau pân’la fund paharul.