Spații culturale nr. 17 (3)

Mioara Bahna

Simţul urgenţei, la oră târzie: J.M. Coetzee – Epoca de fier

Roman subiectiv, construit preponderent introspectiv, în care personajul-narator, doamna Curren, o profesoară din Cape Town, îi scrie fiicei sale din Statele Unite despre ultima parte din viaţa sa, Epoca de fier [The Age of Iron, 1990], apărut la Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010, în traducerea Irinei Horea, este creaţia lui John Maxwell Coetzee (n. 9 februarie, 1940, la Cape Town), laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 2003, o carte extrem de emoţionantă despre o femeie care-şi aşteaptă implacabilul sfârşit apropiat, privind, uneori cu detaşarea pe care i-o conferă vârsta, dar şi cultura ei solidă de specialist în limbile şi literaturile clasice, alteori cu o implicare dureroasă, degradarea accelerată a propriei fiinţe şi, totodată, cea a ţării sale.
Sub aspect diegetic, opera este relativ simplă, firul epic derulându-se într-un timp destul de scurt, din momentul în care naratoarea află de la doctorul Syfret diagnosticul neîndurător, că are cancer, şi până când boala îşi „desăvârşeşte” opera: „Veştile nu erau bune, dar erau ale mele, destinate mie, ale mele, nu le puteam refuza”. Cu această informaţie halucinantă, la întoarcerea acasă, personajul primeşte însă un dar, pe care i-l face viaţa şi a cărui importanţă o conştientizează în urmă: în uşa garajului său îşi făcuse adăpostul temporar, din cartoane şi folie de plastic, un vagabond a cărui prezenţă o irită prin pasivitatea / nonşalanţa pe care i-o arată, dar, mai ales, sub influenţa proaspetei ştiri dramatice. Acesta îi va rămâne însă aproape, în ciuda ostilităţii pe care o afişează adesea, până la sfârşit. Naratoarea face, ulterior, din el „mesagerul” ei, cel pe care îl însărcinează să-i trimită, după moarte, fiicei scrisoarea-jurnal, forma sa de catharsis, dar şi ultima legătură cu fiinţa cea mai dragă, către care i se îndreaptă toate gândurile, confidenta inconştientă de rolul pe care-l are, pentru că mama vrea ca ea să afle doar la sfârşit prin ce a trecut.
Fiica, boala proprie şi cea socială, rasială a Africii de Sud sunt temele principale ale scrisului naratoarei, pe fundalul apartheidului, generatorul „epocii de fier”, pe care o traversează, plătind un tribut cumplit, o lume polarizată după culoarea pielii, lucru inacceptabil pentru o fiinţă sensibilă, altruistă cum e doamna Curren, idealistă prin temperament şi prin educaţie, a cărei bunătate, de care e conştientă, devine, uneori, armă împotriva ei înseşi şi, de aceea, introspectându-se, ceea ce face în cea mai mare parte a cărţii, meditează: „Am fost o persoană bună, mărturisesc deschis. Sunt şi acum o persoană bună. Ce vremuri sunt astea în care nu e de ajuns să fii o persoană bună!”, pentru ca apoi să constate: „Dar în vremurile astea e nevoie de altceva decât de bunătate. Vremurile cer eroism”.
Aflată pe o poziţie antagonică faţă de reperele promovate de „epoca de fier”, într-o Africă de Sud în care doar aparenţa e de normalitate, cele două rase, albă şi neagră, asumându-şi fiecare, în mod exclusiv, adevărul şi deversând o ostilitate incurabilă una faţă de cealaltă, doamna Curren, aşa cum procedează adesea şi în privinţa bolii proprii, caută să ignore circumstanţele care i-ar afecta, în plus, starea de spirit. Ea are o menajeră neagră, Florence, pe care o tratează aproape ca pe un membru al familiei, iar pentru copiii acesteia manifesta o grijă cvasimaternă, cu toate că nici mama şi nici copiii n-o văd altcumva decât ca pe o britanică exploatatoare.
Cartea cuprinde pagini de un lirism debordant, izvorât atât din personalitatea naratoarei, cât şi din situaţia ei de fiinţă conştientă că se află în faza terminală a unei boli neiertătoare. Evenimentele din viaţa personajului încep să se precipite – pe toate planurile – când fiul menajerei, Bheki, aduce în casă un alt puşti, de cincisprezece ani, şi cu o cruzime inimaginabilă pentru vârsta lor, îl lovesc bestial pe Vercueil, vagabondul devenit parte din viaţa stăpânei, care încearcă să intervină, pledând pentru toleranţă, echilibru, înţelegere, valori care nu au niciun ecou în faţă dezlănţuirii urii lor irepresibile faţă de tot ce nu e lumea neagră. Situaţia se agravează când aceşti copii care se pretind adulţi sunt loviţi – intenţionat – de o maşină a poliţiei, în timp ce mergeau cu bicicletele pe stradă şi maşina salvării vine după lungi insistenţe, dar îl ia doar pe prietenul lui Bheki, fiindcă pe acesta din urmă îl îngrijeşte mama sa, temându-se că li s-ar întâmpla o nenorocire dacă ar fi dus la vreun spital.
În realitate, suspiciunea e viermele care determină cele două tabere să trăiască într-o perpetuă încordare. De pildă, deşi doamna Curren e de o generozitate extraordinară, negrii din preajma ei o tratează cu ostilitate, dărnicia faţă de ei luând-o ca pe o datorie a sa, pentru că, în mentalitatea lor, ea ar trebui să se simtă tolerată. Din acest motiv, după ce mai mulţi tineri, implicaţi în mişcări de destabilizare politico-militară a ţării sunt ucişi, negrii din jurul naratoarei o tratează ca şi când ar fi responsabilă de nenorocirile abătute asupra lor. Dramatismul pe care-l simte din oprobriul direcţionat spre ea, coroborat cu acela intens dinlăuntru se accentuează, grăbind finalul personajului, în special după ce „John” – negrii nu-i spun niciodată adevăratul lor nume! – prietenul lui Bheki, întors de la spital şi neavând unde merge, vine în casa ei, unde, aşa cum pretinde poliţia, are armament ascuns şi este omorât, ceea ce-i sporeşte personajului-narator criza fizică, dar, mai ales, pe cea psihică, făcând-o ca, în această situaţie disperată, să-şi părăsească locuinţă, simţind-o înstrăinată, şi să rătăcească pe străzi doar în cămaşă de noapte şi învelită într-o pătură, până îşi pierde cunoştinţa sau adoarme – nu mai ştie –, e atacată de nişte copii negri şi se trezeşte cu oroare când acceştia îi scobesc în gură cu un băţ, rănind-o, pentru a-i smulge dinţii, eventual de aur, ca să-i vândă, iar în această stare deplorabilă e găsită de Vercueil, de-acum îngerul ei păzitor, „un bărbat la mijlocul vieţii, încă sugând din sticle, tânjind după beatitudinea iniţială, căutând-o în stările lui de apatie”.
O scenă cutremurătoare, prin sordidul pe care se construieşte şi prin căldura umană care o aureolează, îi are în centru pe cei doi, dormind, într-un parc, pe cartoane, alături de câinele credincios al vagabondului. Imaginile care compun cartea sunt dramatice nu atât prin ele însele, cât, îndeosebi, prin analiza pe care o face naratoarea, prin sensurile pe care ea li le ataşează. Momentul acesta e cel în care pactul tacit dintre cei doi pare a se pecetlui pentru totdeauna, pentru că, revenind ulterior acasă, Vercueil n-o mai părăseşte pe doamna Curren până la sfârşit.
Simbioza aceasta dintre o femeie cultă, rafinată şi un fost marinar, cu o mână mutilată într-un accident naval, neverosimilă pentru cei din jur, e explicată de naratoare fiicei sale ca o manifestare firească a vieţii: „De ce-i dau omului ăstuia de mâncare? Din acelaşi motiv din care i-aş hrăni câinele (furat, sunt sigură) dacă ar veni să cerşească. Din acelaşi motiv din care ţi-am dat ţie sân. Să fii destul de plin ca să dai şi să dai din propria plinătate, ce motivaţie mai puternică poate fi?”
Considerată în 1990 în Marea Britanie „Cartea anului”, Epoca de fier prezintă cu acurateţe psihologia unei femei invadate de suferinţă, surprinsă însă magistral de un bărbat. Imaginându-şi cancerul – sub influenţata mitologiei – ca pe un crab devorându-i şoldul, aceasta e totodată receptivă la eroziunea societăţii sud-africane, iar această dublă suferinţă, sporită de singurătatea la care a condamna-o plecarea fiicei în America, îşi găseşte un antidot în scris: a scrie despre orice devine, în viziunea ei, a scrie despre sine, pentru că tot ce se întâmplă are în ea reverberaţii dramatice: „De ce scriu despre el? Pentru că este şi nu este persoana mea. Pentru că în privirea pe care mi-o aruncă mă văd pe mine într-un fel care poate fi pus pe hârtie. Altfel, ce-ar fi toată scriitura asta altceva decât un geamăt, acum ascuţit, acum înfundat? (… ) Altfel, zi după zi, mă transform în cuvinte şi împachetez cuvintele în hârtie ca pe nişte dulciuri (…). Cuvinte din mine, picături din mine (…)”.
Apropierea celor două personaje se face anevoios: cu blândeţe, generozitate, din partea ei şi cu suspiciune din partea lui, fiindcă, după accidentul naval, nu mai are încredere în semeni găsind împăcarea doar în alcool, pentru care-şi cheltuieşte pensia de invaliditate, preferând să doarmă pe străzi, în loc să ducă o viaţă normală. În această apropiere, doamna Curren vede un fel de căsătorie sui-generis: se simte protejată, iar notaţii împrăştiate de-a lungul cărţii, din câmpul semantic respectiv („ca un soţ care dă o lecţie de condus” etc.) exprimă sentimentul acesta reconfortant. O deranjează, totuşi, multe aspecte din viaţa, din comportamentul, din vestimentaţia lui, dar învaţă să-l accepte ca atare: „Cel mai puturos miros vine de la încălţările şi picioarele lui. Are nevoie de ciorapi. Are nevoie de o pereche nouă de pantofi. Are nevoie să facă baie. Are nevoie să facă baie în fiecare zi; are nevoie de lenjerie curată; are nevoie de un pat; are nevoie de un acoperiş deasupra capului; are nevoie de trei mese pe zi; are nevoie de bani în bancă”.
Legătură aceasta ciudată dintre cele două personaje e analizată de naratoare, pe măsură ce se cimentează, încercând s-o vadă cu ochii celorlalţi sau chiar cu ai ei dinainte de începutul sfârşitului: „Neverosimilă tovărăşia asta! Asemenea unei călătorii cu autobuzul, în Sicilia, în înghesuială, faţă în faţă cu un bărbat străin, cu trupul lipit de al lui. Aşa o fi viaţa de apoi: nu un hol cu fotolii şi muzică, ci un autobuz mare cât toate zilele, supraaglomerat, în drum dinspre nicăieri spre niciunde”.
La începutul acestei legături stranii dintre o femeie bătrână şi bolnavă, cum se autoproclamă adesea, şi un bărbat încă în putere, vagabond, naratoarea e cea care încearcă să-l familiarizeze cu universul lumii ei, conştientă de propria vulnerabilitate, însă Vercueil nu e nici dornic să i se facă destăinuiri, dar nici, mai ales, să se confeseze şi, de aceea, nu pare receptiv la ceea ce i se spune: „Ca apa care se izbeşte de stâncă, aşa se izbeau vorbele mele de tăcerea lui” – observă doamna Curren. Şi, totuşi, se agaţă cu obstinaţie de orice legătură cu viaţa: hrăneşte mai multe pisici, sare în ajutorul lui Florence şi al celor din preajma acesteia, îl ajută pe Vercueil etc., fiindcă tânjeşte, la rându-i, după un strop de afecţiune: „Vreau să fiu strânsă la pieptul cuiva, al lui Florence, al tău, al oricui, şi să mi se spună că totul va fi bine”, cum îi mărturiseşte, în jurnal, fiicei, constatând cu disperare: „Odată am avut totul”, iar acum „nimic din ce-mi doresc nu pot avea”.
Nevoia de afecţiune a personajului e în contrast cu timpul şi cu lumea ei, traversând „epoca de fier”, jalonată de „copii de fier”, orgolioşi, necruţători, violenţi, dar admiraţi de generaţiile părinţilor şi bunicilor, pentru că au curajul care lor le-a lipsit, de a încerca să schimbe lumea: „Ăştia sunt copii buni, sunt ca fierul, suntem mândri de ei”, cum spune Florence, după ce fiul ei şi prietenul acestuia îl bat cu bestialitate pe Vercueil, stârnind oroarea doamnei Curren şi făcând-o, ca totdeauna, să-şi îndrepte gândul spre limanul ei sufletesc, fiica de departe: „Unde e inima mea în toate astea? Sigurul meu copil se află la mii de kilometri depărtare, în siguranţă; în curând voi fi fum şi cenuşă; prin urmare, ce contează pentru mine că a venit o vreme în care copilăria este dispreţuită, iar copiii se învaţă unii pe alţii să nu zâmbească niciodată, să nu plângă niciodată, să-şi ridice în aer pumnii ca nişte baroase”.
Într-o ţară în care e abolită însă aproape orice normalitate, femeia aceasta cu sufletul atât de mare, introspectându-se, ştie, de fapt, că îi ocroteşte pe ceilalţi de multe ori chiar împotriva dorinţei lor, pentru că are nevoie ea însăşi de ocrotire: „Prea mult de dat, prea mult pentru o fiinţă care tânjeşte, dacă e să spun adevărul, să se urce în poala propriei mame şi să se lase mângâiată”. Pe de altă parte, Vercueil nu e nici el decât un nefericit: ia bani de la ea, îşi cumpără băutură şi ţigări, dar nu e lacom. De aceea, o îndeamnă să îşi transforme casa într-un cămin pentru studenţi, dar ea ar vrea, mai de grabă, s-o facă adăpost pentru cerşetori, însă ezită „pentru că spiritul carităţii a pierit din ţara asta. Pentru că aceia care acceptă caritatea o dispreţuiesc, iar aceia care o dăruiesc, o dăruiesc cu disperare în inimă”.
Experienţa de viaţă şi disperarea bolii proprii şi a bolii societăţii îi dictează adesea naratoarei o exprimare aforistică: „Nu există adevăr, doar şocul durerii ce mă străbate când, pe nepusă masă, mă copleşeşte imaginea acestei case goale”; „Urâţenia ce este altceva decât sufletul care se arată prin carne?”; „Moartea ar putea fi într-adevăr ultimul mare duşman al scrisului, dar şi scrisul e duşmanul morţii”; „Moartea e puternică; viaţa e slabă. Dar datoria mea e faţă de viaţă”.
Analiza făcută de personajul-narator propriei vieţi, dar şi lumii în care îşi duce ultima suflare, e fără patimă, dar şi fără speranţă, raportarea la ansamblul lumii sud-africane, indiferent de culoare fiind sine ira et studio. Cu luciditate, observă viaţa politică a ţării sale la televizor, unde e „parada politicienilor”, pe care, profesoară fiind, îi caracterizează ca foştii „bătăuşi din ultimul rând de bănci de la şcoală, băieţi costelivi, grei la minte, bărbaţi în toată firea acum şi promovaţi în fruntea ţării”, care au atins un asemenea grad de cinism, încât nici nu se mai ostenesc să-şi revendice legitimitatea statutului, pentru că „uneltind unii împotriva altora (…) au ridicat stupizenia la rangul de virtute”, inimile lor fiind „indolente, grele ca un caltaboş”. Cuvântul prin care-i etichetează e „stupid”, al cărui sens simte nevoia să-l şi explice: „greoi la minte, indiferent, golit de gând sau sentiment”. Făcând rechizitoriul lumii, naratoarea o acuză şi se acuză pentru că „privim aşa cum privesc păsările şerpii, fascinaţi de ceea ce urmează să ne devoreze”.
Aparenta discontinuitate a personajului-narator, la nivelul comportamentului, al atitudinii faţă de tablourile care compun lumea căreia încă îi aparţine, frizează, din perspectiva multora, ridicolul sau chiar nebunia, dar e rezultatul întâlnirii cu imagini adesea groteşti, apocaliptice, într-un timp catalogat ca „nelegitim, monstruos”, care o determină să se simtă suspendată între gândul la fiică şi cel către mama sa, de care e mai aproape cu fiecare clipă, şi pe care o invocă dramatic: „Dragă mamă, (…) uită-te în jos la mine, întinde-ţi mâna spre mine!”
Atmosfera tragic-pesimistă e susţinută printr-o radiografiere atentă a aspectelor unui cotidian adesea halucinant. De pildă, sângele care curge roşu şi negru, „mai întunecat şi mai sclipitor decât ar trebui să fie sângele” din rana aproape letală a prietenului lui Bheki, o fascinează pe eroină, o înspăimântă şi-i generează o adevărată „încremenire contemplativă”, pentru că şi acesta face parte din Africa de Sud pe care mărturiseşte că o detestă, invidiindu-şi, din acest punct de vedere fiica, scăpată de acolo: „Ce norocoasă eşti că ai lăsat toate astea în urmă!”.
Îmbinând diegeza cu introspecţia şi cu analiza psihologică, romanul se impune îndeosebi prin felul în care scriitorul surprinde verosimil subtilităţile sufletului unei femei, care îşi păstrează până la sfârşit luciditatea, sporind dramatismul acţiunii. În abordarea aspectelor lumii sale, fără a avea pretenţia de a deţine monopolul adevărului, în încercarea de a descoperi logica realităţii, aceasta dezvăluie sentimente contradictorii: detestă şi iubeşte concomitent, se resemnează, pentru că speranţa nu mai poate fi o ocupaţie a ei, iar tonul elegiac o copleşeşte uneori. Pe Vercueil, a cărui prezenţă îi e din ce în ce mai necesară, îl vede ca imagine emblematică a Africii de Sud: „Am început chiar să mă obişnuiesc cu mirosul (…). Asta e ceea ce am simţit pentru Africa de Sud: niciun strop de iubire, doar un strop de obişnuinţă cu mirosul ei rău?” Mai mult, căsătoria devine, după întâlnirea cu acesta, aproape un laitmotiv. Dar nu „căsătoria”, în sensul obişnuit, ci o uniune bazată pe compromisuri, fiecare dând câte ceva de la sine, pentru a primi ceea ce are nevoie de la celălalt: îl sprijină pe Vercueil, oferindu-i bani, mâncare şi chiar un adăpost, pentru a-şi împlini misiunea de „mesager”. Şi legătura cu ţara o vede tot ca pe o căsătorie: „Căsătoria este destin. Devenim ceea ce luăm în căsătorie. Noi care ne căsătorim cu Africa de Sud devenim sud-africani: urâţi, îmbufnaţi, apatici, singurul semn de viaţă din noi fiind o scurtă sclipire a colţilor, când suntem supăraţi”.
Treptat, cerbicia lui Vercueil începe să fie înfrântă prin tenacitatea doamnei Curren în a se apropia de el, dar confesiunile ei nu induc reciprocitate. Însă legătura aceasta insolită nu cade în promiscuitate. Cartea exprimă dramatismul ultimei părţi nu numai din viaţa personajelor, ci din viaţa majorităţii oamenilor bătrâni, siliţi să rămână singuri, în ciuda grijii lor nesfârşite pentru ceilalţi şi, îndeosebi, pentru propriii lor copii. Notaţiile personajului-narator exprimă sentimentul devastator al inutilităţii pe care-l trăieşte omul în vârstă: „ Ce uşor e să iubeşti un copil, ce greu să iubeşti ceea ce devine un copil!” ; „Un spectacol dezgustător: de s-ar isprăvi mai iute!”; „în fond, asta-şi doreşte omul până la urmă: să fie cineva acolo, la care poate apela în întuneric. Mama sau oricine e dispus să ţină locul mamei”.
Dramatismul textului sporeşte odată cu boala personajului: calmantele nu mai fac faţă durerii, iar evenimentele din afară, tot mai grave, vin să-i adâncească suferinţa, scrisul devenind, în aceste condiţii, un act existenţial. Pe acest fundal de sensibilitate exacerbată, o localitate a negrilor e incendiată, iar, ca represalii, poliţia şi armata ucid mai mulţi insurgenţi, în majoritate copii, încât cercul acesta de ură şi disperare trece şi prin curtea casei doamnei Curren.
Procesele de conştiinţă pe care şi le face personajul sunt sporite de atitudinea celorlalţi, mai ales a unui negru educat, rudă a lui Florence, Thabane, care, dezinhibat după evenimentele tragice în care e ucis fiul acesteia, îi aruncă în faţă doamnei Curren, cu o deferenţă zdrobitoare, vorbe din care străbate animozitatea incurabilă a neamului său faţă de tot ce e rău şi care în concepţia sa are o singură etichetă: „britanic”.
Demontând viaţa în secvenţe asupra cărora îşi focalizează tot mai pregnant atenţia, în pofida fragilităţii ei fizice şi sufleteşti, naratoarea nu capitulează, ci doar se repliază din faţa ororilor existenţiale cosmetizate în însemnările pentru fiică şi o imploră dramatic: „Îţi spun această poveste nu ca să îţi fie milă de mine” sau „să nu-ţi fie milă de mine când citeşti asta! Să nu-ţi laşi inima să bată la unison cu a mea!”. Cu o luciditate care, ca în cazul personajelor lui Camil Petrescu, îi sporeşte drama, personajul se analizează: „eram mai calmă şi pentru că nu-mi mai păsa dacă trăiam sau nu”, încercând totodată să se vadă şi prin ochii ostili ai celorlalţi, când merge, asumându-şi riscuri uriaşe, în aşezarea negrilor ale caror case sunt incendiate: „o binefăcătoare bătrână şi nebună prinsă de ploaie, o curcă plouată”.
Notaţiile eseistice sunt frecvente: deşi neputinţa fizică se accentuează continuu, determinând-o să-şi dorească să scape mai repede din această lume obscură, doamna Curren e animată de forţa polarizatoare a energiilor ei, dragostea de viaţă: „Ce lucru bun e viaţa! Ce idee minunată a avut Dumnezeu! Cea mai bună idee care a existat vreodată. Un dar, cel mai generos din toate darurile, reînnoindu-se la nesfârşit, de la o generaţie la alta”. Personajul ajunge chiar să creadă că „fiecăruia dintre noi soarta îi trimite boala pe care o merită”. Oricât de altruistă e, ştie însă că nu din vina ei „sunt vremurile aşa de ruşinoase”.
Simptomatic pentru un personaj cu o tărie de caracter extraordinară, deşi devine din ce în ce mai mult o umbră a femeii care a fost, aceasta îşi „conservă simţul urgenţei”, nu-şi iroseşte energia vitală în lamentări gratuite, iar această ţinere sub control o ajută să nu ajungă prematur in imposibilitatea de autoapărare, ci să-şi construiască strategii de rezistenţă la suferinţă: „Atâta vreme cât povara este doar povara durerii, o suport ţinând-o la distanţă. Nu eu sunt cea care suferă durerea, îmi zic (…). Ṣi când şmecheria nu funcţionează, când durerea insistă să mă stăpânească, o suport, n-am ce face”.
În această lecţie de viaţă pe care o scrie, bagajul cultural îi vine adesea în ajutor personajului în lupta fără speranţă dintre ultimele zvâcniri ale vieţii şi forţa implacabilă pe care şi-o arată moartea din ce în ce mai aproape: „Pentru a trăi, spunea Marcus Aurelius, e nevoie de arta luptătorului, nu a dansatorului. Totul e să stai pe picioarele tale, nu e nevoie de paşi drăguţi”. Lirismul şi-l permite însă numai în scris, devenit aproape un act ritualic, ale cărui finalităţi sunt singurele beneficii pe care le mai poate avea, pentru că „ora e târzie şi eu nu ştiu cum să mă salvez”. Dar nici scrisul nu mai are, spre final, puterea de la început: „Când am început această scrisoare lungă, am crezut că forţa ei va fi la fel de mare ca a mareei”, pentru ca, apoi, „scrisoarea pare să devină tot mai abstractă”, personajul tinzând să reproşeze, să acuze destinul, fiica, pe Dumnezeu chiar care a ales-o să sufere, să fie abandonată. Aceste momente de răstrişte sunt însă reprimate de tăria lăuntrică prin care condamnatul devine luptător pentru ceilalţi, împotriva rasismului, a apartheidului, a viciilor fiecăruia dintre cei cu al căror drum se intresectează al său, căutând, fără pic de orgoliu, să răspândească în ceilalţi o fărâmă din ce a adunat, chiar dacă realitatea se obstinează să-i contrazică reperele culturale şi să o determine să-şi pună întrebări: „Unde a intervenit greşala? Avea legătură cu onoarea, cu noţiunea de care mă ţineam cu dinţii, formată prin educaţie, prin lecturi, anume că, în sufletul său, omul onorabil nu poate fi rănit”.
Şi dacă tot timpul a fost preocupată de cineva, acum, când finalul propriu e iminent, iar calmantele nu mai au niciun efect, în ciuda dozelor din ce în ce mai mari, doama Curren îşi direcţionează aproape întreaga atenţie spre Vercueil şi observă că, „cu cât se apropie sfârşitul, cu atât îmi este mai devotat”, ceea ce-i sporeşte grija pentru „ce-l aşteaptă (…) când se va încheia episodul cu bătrâna din casa cea mare” şi caută să-l consoleze cu dorinţa ei de a-l veghea după moarte, deşi recunoaşte că n-are nicio „idee clară despre ce e posibil după moarte”. În schimb, Vercueil, durul inocent, cu sinceritatea omului călit în pericolele vieţii de marinar, îi devine sprijinul, fără să aştepte vreo răsplată, simulacrul de soţ, care, la final, îi dă îmbrăţişarea aceea după care tânjise, care s-o facă să simtă că nu e singură: „M-a luat în braţe şi m-a strâns atât de tare, că mi-a ţâşnit afară răsuflarea din piept”, cu toate că e doar „ o îmbrăţişare ce nu dăruia niciun strop de căldură”.
Finalul e deschis.

Doina Cernica

Traducere din limba franceză de Anca Andreea Chetrariu

Fernando Couto e Santos

Profesorul Feranado Couto e Santos s-a născut în 1965, la Lisabona. Acolo l-am cunoscut în vara anului 2009, în oraşul său natal, la lansarea unor cărţi scrise şi traduse de Micaela Ghiţescu, într-o manifestare de neuitat organizată de Institutul Cultural Român din Lisabona în spaţiul încărcat de semnificaţie dintre 10 iunie şi 15 iunie, zilele intrării în veşnicie a lui Camões şi Eminescu, poeţii naţionali ai celor două popoare de la extremităţile latinităţii europene. Atunci am aflat despre interesul constant al lui Fernando Couto e Santos pentru literatura română, despre frecventele sale colaborări cu Institutul Cultural Român din capitala Portugaliei, constând în conferinţe şi participări la colocviile organizate sub egida lui, Institut care, de altfel, în anul 2009, l-a răsplătit, pentru contribuţia adusă la întărirea relaţiilor culturale dintre România şi Portugalia, cu titlul ,,Amicus Romanie”, distincţia fondată de actualul său director, poetul Virgil Mihaiu. Să mai adăugăm că Fernando Couto e Santos are un blog în franceză, «La Plume dissidente», care, de asemenea îi reflectă dragostea pentru literatură, şi să menţionăm, reînnoindu-ne mulţumirile, că ne-a încredinţat nu o dată texte despre scriitori români. Este şi cazul acestui eseu, pe care acum îl oferim cititorilor revistei „Spaţii culturale” în traducerea din limba franceză a Ancăi Andreea Chetrariu, doctorand al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava. (Doina Cernica)

Fernando Couto e Santos
Emil Cioran sau despre neajunsul de a fi fericit

În limba portugheză există o expresie care cu siguranţă i-ar fi placut filosofului român Emil Cioran dacă ar fi învăţat limba lui Camões: «pe străzile amărăciunii» . Nu că acesta ar fi fost, din câte spun cei ce l-au cunoscut, un personaj sumbru, ursuz sau melancolic, dar opera sa filosofică este, se ştie, urzită de o reflecţie asupra scepticismului şi a deznădejdii pe care titlurile sale le surprind cât se poate de bine : Pe culmile disperării (1934), Tratat de descompunere (1949), Silogismele amărăciunii (1952) sau Despre neajunsul de a te fi născut (1973).
Emil Mihai Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 în Rãşinari, un sat din Carpaţi, în Transilvania, dintr-un tată preot ortodox şi o mamă atee. Pe vremea aceea locul său natal era teritoriu maghiar şi făcea aşadar parte din Imperiul austro-ungar, a cărui fărâmiţare la sfârşitul primului război mondial ar fi fost, în viziunea lui Cioran, o parabolă a sfârşitului Europei. Cioran n-a rămas totuşi mult timp la Răşinari, ci s-a mutat cu familia câţiva ani mai târziu la Sibiu (Hermannstadt în limba germană şi Nagyszeben în limba maghiară), tot în Transilvania. Sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30 îi permit să cunoască, datorită studiilor la Bucureşti, mai multe personalităţi – tinere ca şi el – care vor marca viaţa literară românească : Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau Constantin Noica. Sunt ani caracterizaţi printr-o turbulenţă extremă, când mişcări naţionaliste de inspiraţie fascistă sau antisemită, cum e Garda de Fier a Legiunii Arhanghelului Mihail, domină viaţa socială a ţării – ca peste tot în Europa, de altfel – seducându-i pe tinerii intelectuali. Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran sunt în mod special sensibili la argumentele şi elocvenţa lui Nae Ionescu, profesor de filosofie, la ale cărui cursuri iau parte mulţi tineri entuziaşti. Conform mărturiilor lui Aurel Cioran (fratele autorului) către eseistul italian Claudio Mutti şi apărute la data de 22 februarie 1996 în cotidianul L´umanità, într-o zi când Nae Ionescu i-a întrebat la sfârşitul cursurilor pe studenţi dacă vor să mai vorbească despre altceva, Emil Cioran s-ar fi ridicat şi ar fi răspuns : « Vorbiţi-ne despre plictiseală ». Nae Ionescu a disertat asupra acestei teme timp de două ore.
Emil Cioran, student ce-i îndrăgeşte pe Nietzsche, Kant, Schopenhauer, Spengler şi Léon Chestov, îşi obţine licenţa – în 1932 – cu o teză despre Henri Bergson. Pasiunea tânărului pentru opera filosofului francez care a primit în 1927 Premiul Nobel pentru Literatură s-a diminuat totuşi cu timpul, Cioran fiind de părere că Bergson nu a înţeles tragedia vieţii.
În 1933 Emil Cioran pleacă la Berlin cu o bursă şi îşi continuă timp de doi ani studiile la universitatea locală. În perioada în care nazismul ia avânt în Germania, când intelectualii independenţi, cu simţ critic şi minte liberă, sunt forţaţi să-şi părăsească ţara – dezamăgiţi de cele mai multe ori de naţionalitatea lor – sau îşi văd cărţile arzând, Emil Cioran cade pradă cântecului de sirenă hitlerist. Printre alte triste perle, Cioran afirmă, în anii ’30 că « în afară de Hitler nu există astăzi pe lume un alt om politic care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare». Sau : « Fără fascism, Italia ar fi o ţară falimentară ». Nu-şi ascunde nici fascinaţia pentru Codreanu, liderul mişcării legionare a Gărzii de Fier, căruia îi adresează comentarii ditirambice.
Între timp începe să-şi publice primele scrieri. În 1934 vede lumina tiparului la Bucureşti Pe culmile disperării. În această primă carte apar în stare embrionară câteva caracteristici ale filosofiei cioraniene deşi, aici ca şi în Cartea Amăgirilor (a doua publicată), Cioran, după cum ne aminteşte Marta Petreu (în prefaţă la Schimbarea la faţă a României ), se interesa mai degrabă de « domeniul filosofic care prezintă cea mai mare intensitate spirituală : metafizica, gândita în maniera filosofilor subiectivi şi presupunând deci o intensă dezbatere asupra condiţiei tragice a omului în univers». Chiar în prefaţă, Cioran vorbeşte despre modul său de a gândi şi fiindcă textul este în cea mai mare măsură să redea starea de spirit a autorului, cu insomniile de care suferă în momentul în care îşi concepe cartea, voi reproduce un lung extras din acesta : «Am scris această carte în 1933, la vârsta de 22 de ani, într-un oraş pe care îl iubeam, Sibiu, în Transilvania. Îmi terminasem studiile şi pentru a-i păcăli pe părinţii mei, dar şi pe mine însumi, m-am prefăcut că lucrez la o teză (…) La toate acestea se adăuga o bulversare interioară care a pus capăt tuturor proiectelor mele, ruinându-le. Fenomenul capital, dezastrul prin excelenţă este starea de veghe neîntreruptă, neantul fără armistiţiu. Noaptea mă plimbam ore în şir pe străzile goale sau, câteodată, pe cele bântuite de singuraticele profesioniste, însoţitoarele ideale în acele momente de supremă disperare. Insomnia este o luciditate vertiginoasă care ar putea transforma paradisul într-un loc de tortură. Totul îi este preferabil acestei treziri permanente, acestei absenţe criminale a uitării. În timpul acestor nopţi infernale, am înţeles stupiditatea filosofiei. Orele de veghe sunt de fapt o interminabilă respingere a gândului prin gând, conştiinţa exasperată de ea însăşi, o declaraţie de război, un ultimatum infernal al spiritului însuşi (…) Iată în ce stare de spirit am conceput această carte, care a fost pentru mine un fel de eliberare, de explozie salvatoare. Dacă nu aş fi scris, cu siguranţă aş fi pus capăt într-un alt mod nopţilor mele».
În 1936 erupe pe scena literară românească cartea cea mai polemică a lui Cioran, pe care într-o oarecare măsură sfârşeşte prin a o renega în cele din urmă. Este vorba despre Schimbarea la faţă a României, un eseu cu evidente accente antisemite.
În 1990, când România ieşea din lunga, tiranica şi ubuesca dictatură comunistă a lui Nicolae Ceauşescu, editura Humanitas promovează şi reeditează această carte, iar Cioran decide să suprime integral capitolul IV, « Colectivismul naţional » şi alte pasaje care riscau să lezeze sensibilitatea diverselor etnii (unguri, ţigani, evrei, români), victime ale comentariilor agresive, demers ce i-a fost de îndată reproşat. Volumul a apărut în limba franceză în 2009 (la editura L’Herne) cu un avertisment din partea editorului, iar pe coperta a patra se pot citi extrase dintr-un text care se regăseşte integral în interior cu titlul «Mon Pays» (« Ţara mea »), găsit de Simone Boué după moartea autorului, în 1995. Aceasta estimează că textul ar data din 1950 ; regăsim în aceste pagini un Cioran ce revine asupra pornirilor din tinereţe : « Când stau şi mă gândesc, mi se pare că-mi amintesc anii trăiţi de un altul. Şi-l reneg pe acel altul, eu însumi în întregime şi în acelaşi timp la o mie de leghe de cel ce am fost. Îmi uram ţara, pe toţi oamenii şi întreg universul; nu-mi rămânea decât să mă înfurii împotriva mea, ceea ce am şi făcut din disperare ». Simone Boué (moartă în 1997) ne aminteşte într-o notă de la sfârşitul textului faptul că în anii ’50 Cioran spunea despre el însuşi « Sunt ca acele femei despre care se spune ca au un trecut ».
În 1937 Emil Cioran publică o nouă carte, Lacrimi şi sfinţi, sub forma unor aforisme, un gen pe care-l preferă în mod special şi pe care îl va folosi deseori în cărţile viitoare scrise în limba franceză. Aforismele constituie, de altfel, o tradiţie foarte franţuzească. Cioran, care-i stima pe Chamfort şi pe La Rochefoucauld este, aşadar, tributar acestei tradiţii, chiar dacă a afirmat la un moment dat că forma fragmentară i se potriveşte pentru că ar fi leneş. Anul 1937 are o însemnătate deosebită în viaţa sa: este anul în care îşi părăseşte ţara cu ajutorul unei burse a Institutului Francez din Bucureşti şi se stabileşte definitiv în Franţa. Revine în România în 1940 – an în care apare la Sibiu a patra sa carte, Amurgul gândurílor – pentru un scurt sejur, iar în februarie 1941 se întoarce la Paris. În Franţa din timpul ocupaţiei germane pare să-şi abandoneze vechile angajamente politice (chiar dacă a flirtat pentru o vreme cu regimul de la Vichy) şi se dedică în întregime operei sale, mai ales după război şi după eliberarea Parisului. Tot în timpul ocupaţiei îl cunoaşte pe marele poet evreu român de expresie franceză, Benjamin Fondane, cu care se întâlneşte până când acesta din urmă este deportat la Drancy, apoi la Auschwitz şi a cărui prietenie o va invoca mai târziu în Exercitii de admiraţie (carte apărută în 1986).
1947 este un an crucial din viaţa sa, când se consumă ruptura cu limba română. Pe când îl traducea pe Mallarmé în română, într-un sat în apropiere de Dieppe, realizează că limba franceză ar putea traduce mai fidel ceea ce el îşi doreşte să exprime şi decide să scrie în franceză. Redactează mai multe versiuni a ceea ce va deveni Précis de décomposition (Tratat de descompunere). Va spune într-o zi, pe un ton oarecum ironic: «limba franceză m-a liniştit cum o cămaşă de forţă calmează un nebun.»
Într-un interviu foarte interesant acordat lui Léo Gillet, în 1982 la Casa Descartes din Amsterdam – în care regăsim fraza citată mai sus privitoare la gustul pentru forma fragmentară – şi reluat în Entretiens (Colectia Arcades, Gallimard), Cioran (care după alegerea limbii franceze îşi semnează operele « E.M. Cioran ») îşi dezvăluie impresiile asupra importanţei stilului, a corectitudinii gramaticale şi a excelenţei limbajului francez. El evocă pe un ton glumeţ povestea cuiva care l-a cunoscut într-o zi pe un anume domn Lacombe, foarte cultivat, specialist în limba bască, erotomaniac, bibliofil, fin cunoscător al limbii franceze, pe care o întrebuinţează cu un rafinament nemaiîntâlnit, dar care nu a publicat niciodată o carte. Chiar şi aşa, îşi permite totuşi să-i corecteze pe profesorii de la Sorbona – a căror cursuri le frecventează – dacă aceştia fac greşeli de limba franceză şi reia din acelaşi motiv vorbe spuse de prostituatele din Paris cu care se împrietenise ! După părerea lui Cioran, « numai în Franţa scrisul este un lucru sacru (…) nu are nici un sens să spui de exemplu: un anume scrie perfect în germană. Nu are nici un sens. Nici în engleză (…) Este un concept strict francez ». După Cioran, în franceză nu poţi înnebuni…
După Tratat de descompunere (Précis de décomposition), prima carte scrisă în franceză, Emil Cioran a mai scris în jur de zece cărţi până la moartea sa în 1995 ; dintre acestea : Silogismele amărăciunii (Syllogismes de l´amertume, 1952) ; Tentaţia de a exista (La tentation d´exister, 1956) ; Istorie şi utopie (Histoire et Utopie, 1960) ; Căderea în timp (La chute dans le temps, 1964) ; Demiurgul cel rău (Le mauvais démiurge, 1969) ; Valéry în faţa idolilor săi (Valéry face à ses idoles,1970) ; Despre neajunsul de a te fi născut (De l´inconvénient d´être né, 1973) ; Sfârtecare (Ecartèlement, 1979) ; Exerciţii de admiraţie (Exercices d´admiration, 1986) sau Mărturisiri şi anateme (Aveux et anathèmes, 1987).
După moartea sa, câteva documente inedite au fost publicate, iar de cirând două noi texte au văzut tiparul la editura L´Herne : Lettres (1961-1978) (Scrisori 1961-1978), corespondenţa cu Armel Guerne, şi Bréviaire des vaincus II (Breviarul celor învinşi II) (primul tom al acestei cărţi a fost publicat în 1993, dar se pare că a fost scris între 1941 şi 1944).
Filosofia lui Cioran este, după cum am văzut la începutul acestei cronici, înclinată spre scepticism, pesimism, deznădejde dar şi suicid, amărăciune, vis, absurd, alienare, vid, decăderea şi tirania Istoriei. În ciuda aspectului oarecum sumbru pe care îl au majoritatea scrierilor sale, ironia a fost mereu prezentă, iar pe de altă parte el afirmă că există o superioritate a vieţii asupra morţii: aceea dată de incertitudine. Moartea fiind sigură şi clară, numai misterul vieţii ar putea reprezenta un motiv pentru a trăi.
Se spune despre opera sa că esta marcată de refuzul oricărui sistem filosofic şi detractorii săi îi reproşează lipsa de profunzime a cercetării filosofice, în sensul că doar ar relua ideile lui Nietzsche, Bergson şi ale altor gânditori ilustrându-le pur şi simplu, fără să dezvolte o gândire critică sau cel puţin autonomă în raport cu filosofia acestora. Unii amintesc de asemenea faptul că Cioran urăşte istoria. În acest sens, Cioran şi-a prezentat argumentele – destul de interesante de altfel – în interviul citat mai sus: « Asta nu se întâmplă doar la mine. Şi gândirea lui Eliade merge împotriva istoriei. De fapt, toţi oamenii din Est, oricare ar fi orientarea lor ideologică, au o prejudecată împotriva istoriei De ce ? Pentru că sunt victimele acesteia. Toate aceste ţări fără destin din estul Europei sunt ţări care au fost cotropite şi supuse: pentru ele istoria este în mod obligatoriu demoniacă . » Oricum ar fi, nu se poate spune că Cioran ţine la loc de cinste istoria. Mai departe afirmă: « Este cea mai mare lecţie de cinism pe care am putea-o concepe (…) Am avut mereu o viziune, să spunem, dezagreabilă asupra lucrurilor. Dar din momentul în care am descoperit istoria, mi-am pierdut orice iluzie. Este cu adevărat opera diavolului ! » Putem interpreta aceste afirmaţii ca pe o butadă, dar dacă ne raportăm la argumentele pesimiste şi sceptice din întreaga operă a lui Cioran, am putea conchide că nu este nicidecum vorba de o incoerenţă.
Interzis publicării în România comunistă, Cioran a trăit modest la Paris, mai întâi într-o cameră din hotelul Marignan, pe strada Sommerard nr. 13, mai apoi cu Simone Boué, într-o mansardă de pe strada l’Odéon. Deşi a stat departe de centrele universitare şi literare pariziene, a frecventat totuşi un cerc restrâns de prieteni, din care făceau parte Eugen Ionescu (pe care l-a cunoscut la Bucureşti în anii ’30), Samuel Beckett – « meteci » care au ales să scrie în franceză, ca şi el – Gabriel Matzneff, Frédéric Tristan, Roland Jaccard, Constantin Tacou şi, bineînţeles, Mircea Eliade, înainte ca acesta să plece în Statele Unite.
A refuzat orice premiu literar, în afară de Prix Rivarol, în 1949, pe care l-a acceptat din motive de ordin strict financiar. Era fără nici un ban.
La comemorarea a o sută de ani de la naşterea acestui scriitor major al limbii franceze şi române, opera sa este încă vie şi stârneşte interesul cercurilor universitare şi literare.
Ca omagiu adus lui Emil Cioran, redau un aforism care îmi place mult din Despre neajunsul de a te fi născut: «Montaigne, un înţelept, nu a beneficiat de posteritate; Rousseau, un isteric, încă mai mişcă naţiunile. Nu-mi plac decât gânditorii care nu au inspirat niciun tribun.» Deşi nu ţin să-l vorbesc de rău pe Rousseau (îl prefer totuşi de departe pe Montaigne), cred că dragul nostru Emil Cioran a văzut bine….

Distribuie: