Spații culturale nr. 18 (4)

Corneliu Antoniu

Tapet cu hieroglifă

Urmărirea lui Ezellino

Făcută mai mult cu un ochi
Cum vine noaptea în frigul sfâşiat
De-a lungul perdelei sfâşiate, missa solemnis

Una din rufele mele flutura imaginar
Pe platoşa întunericului, hieroglifă de frontieră
Eşarfă între pulpele Madonei înfiptă în zid.

Pelerini cu lunetă

Vin de foarte departe încât
Se duc singuri în spate ca într-un vis
Al unui alt vis scăpat din tolba
Unui cerc. Care cerc desigur
E un mesager, un fel de mesia
Al altui cerc care poartă în el
Un pelerin cu luneta în spate
Prin care se poate vedea cum dorm
Şi visează în urma altui vis
Visat din timpurile care îi fac să vină
De foarte departe din alt timp
Spre o formă ciudată a mirării.

Frica

Dispar ca o poartă
Peste care stau aplecat
Femeia mea geme –
E gata să nască
Iar în patul ei arde un felinar.
N-am văzut niciodată casa
În care am locuit.
Îmi aduc aminte
De învăluirea poftelor mele
Rock and fuck you –
Dar şi de imaginea
Unei alunecări lente
Între lentilele închipuirii mele:
Urcă tu
Eu n-am curajul s-o văd –
Găsindu-te chiar în momentul pierderii
află acum cauzele și efectele

Aveai dreptate
Scrisorile n-au mai venit
Lacrimile s-au pietrificat.

Şi totuşi l-am iubit
Ca pe un frate
Timp de zece, o sută, o mie de ani
De-a-lungul apelor şi de-a-lungul mitrelor
l-am iubit

Aveai dreptate
Corăbiile erau închise
Şi pânzele confiscate de cer
Cei răsplătiţi se insultau pe la colţuri
El însă îşi jertfea singurătatea
Într-o foarte mişcată fotografie.

Aveau dreptate
Scrisorile n-au mai venit
Şi nici semnalele cu misterul lor
Nici orgoliul cuvintelor
De a avea o patrie
Interesul ascuns al propriei înălţări.

Swing

O reverenţă de amin
În jurul sticlei fără vin
Ca prelungirea unui spleen.

Căci până sâmbătă vei fi
În dresuri pe o lună gri
Pe o de treflă carte gri

Dar nu aşa cum te-aşteptai
Călare pe cei şapte cai
Cânt eu eram şi tu erai
În ultimul tufiş din rai
Rostogolind mere de mai…

Ci pe o apă aruncată
Peste ceva ce-a fost odată
Un fel de-a fi mereu culcată…

Ştiam şi eu, şi tu ştiai
Că nu există Adonai

Good bye, my dear, my love, good bye

Daniel Drăgan

Hohote mari auzind

Tânăra femeie nu există decât în zilele cu soţ.
Rupea macaroane deasupra oalei cu supă.
Şi macaroanele trosneau ca sentimentele
vreascuri călcate-n picioare.

De ce râzi?
întreabă el hohote mari auzind.

Nicăieri nu se mai afla pentru el
o altă oală cu supă.
Nicăieri nu se mai afla pentru ea
o altă oală cu supă.

Ascuns

Pe fundul mării zace un curcubeu.
Năvoadele încearcă să-l prindă
să-l urce pe cer sau să-l agaţe de grindă

Neîmplinita vânătoare

Dorm sufocate-n păduri troienite
urme de sânge cămaşa fratelui meu
fiara flămândă adulmecă urmele
geamăt şi sânge urmele fratelui meu.

Pulberea albă frige potecile
urmele morţii reazimă coastele digului
fiara pândeşte ascultă
cum taie în oase fierăstraiele frigului.

Fiara îşi leagănă multele capete
n-are angoase ştie ce vrea.
Nici o pădure nici o crevasă
nu se compară cu ea.

Tremură-n lanţuri cuvinte uitate
gramatica s-a acrit ca oţetul.
Nu bate nimeni darabana n-o bate
Dumnezeu a uitat alfabetul.

Pipăie noaptea cu degete ude
noaptea e oarbă oarbele tac
Nu ne mai vede nu ne mai aude
icoana cavalerului trac.

Vals

De mult încercasem să uit
mânia vicleanului meu anticar
goana cea umedă pe străzi mondiale
păpuşa cu ochii de sticlă
flaşnetarul uşurat de-un picior
în războiul cel mare
cântecul lui mondial mondial
răsucit pe rotiţa cu o mie de cuie
căpitanul Roberto!

Cine l-a văzut pe căpitanul Roberto
corabia cine-a zărit-o în larg?
Coajă de nucă sub constelaţii polare!
Corul sirenelor pe torpila de gheaţă!

Cine l-a dezlegat de catarg?
Burduful flaşnetei plămân cavernos
ars de dureri mondiale
cuiele durute şuieră fals marea
se leagănă-n ritmul de vals
căpitanul Roberto!

Flaşneta-i bolnavă.
Marea de care vorbeam
e un biet ocean inventat pentru uzul
manualelor şi filmelor de celuloid.

Sirenele n-au carte de muncă
şi nici atestat.
Vai de cel care se-ncumetă să nu le audă!
Superstiţii sunt toate şi oceanul la fel.

Altfel
n-ar dansa căpitanul Roberto
pe roata cu o mie de cuie
rătăcit între zei
un doi trei
un doi trei.

Laurenţiu-Ciprian Tudor

De dragoste

… şi plânsul mi se lega de fericire
de dragoste
eram foc şi apă în acelaşi timp
de dragoste
îmi era frică de atâta fericire
şi de atâta vânt moale
de dragoste
şi de cât şuvoi încape într-o singură clipă
mă uimeam
de dragoste
nu puteam să spun
sfâşiindu-mă sau zburând
de dragoste
Dragoste
…
livadă mi-e amintirea aceasta

Poem despre Venere

Venere ţâşnite de mine-n eden
când mă iubeam cu aerul
deasupra pământului
pre nuntire veşnică cu bucuria
văzând mâinile lui Dumnezeu:

aerul e o mare platonică mi-am spus
pentru că zborul şi înotul au acelaşi sine
şi încă…

ţâşnesc Venere-n eden
pasăre şi peşte
înger şi om
şi lup.

Isoldei 1

mă voi întoarce în marsupiul de humă
şi burta pământului
regravidită
acoperită cu roze va fi
tu o să vii numai vara
pe caniculă şi pe timp topit
şi o să plângi
bătrână

picurând mărgele de lacrimi
chihlimbare clipelor coapte
vor fi,
pierdute prin iarbă

tributul nestematelor
loc lângă mine-ţi vor face
în raiul prescris

Isoldei 2

în mijlocul nopţii
în piaţa cea mare, pavată,
sub puternica ploaie,
am pus pianul

un cântec

Isoldei 3

tu eşti călimara
în care mi-am înmuiat ochii cu priviri
ascuţite
ca să rescriu stelele cu alt nimb
în care mi-am înmuiat limba
bună să fie rostirii cu act
cuvintelor mari cu soare
şi cu flori ale soarelui
eşti papirusul cald
de pus aceste cuvinte
ca într-un câmp
eşti apa
în care m-am răcorit
ieşind cu limba
plină de peşti

Ștefania Oproescu

Mai scriu

Mai scriu încă
cu ghebul destrămării în spate
mai caut cuvântul care sfințeşte
tăcerea,
nici o taină nu se deschide
în coaja tare a Legii…
Piatra nu vorbeşte,
lumina nu cântă
mai scriu doar ca să ţin aburindă
secunda când voi sfârşi
în pagina testamentului comun
ca în arătura de toamnă.

Inundaţie din culise

Vise invadând ochiul somnului
ca o inundaţie din culise
dezvelind recuzita ascunsă
a unei alte memorii
nevoia ei de a-şi cere dreptul
la tine, nevoia ei de a-şi aminti
că nu eşti chiar aşa de stăpân
cum credeai pe datul acesta
de viaţă, uneori te gândeşti
că nu moartea e spaima
care te bântuie ci posibilitatea
de a fi sechestrat de un vis,
imobilizat într-o dezordine stranie
uitat de orice înţeles
al întoarcerii.

Strigăt

Cineva strigă de la
ultimul etaj al pământului
Nu mă uita! Nu mă uita!
Strigătul albastru s-a revărsat
ca un val peste transparenţa
dimineţii de mai.
Tandru covorul azuriu
înflorea melancolia clipei
paşi fragili urmăreau alcătuirea
din răsfrângeri de cer
însoţind strigătul albastru
în dulcea lui ademenire.

Dau seamă

Şi dacă n-ar fi fost să fiu
mirean în pântecul răbdării
nimic din spaima celui viu
nu mă hrănea cu gustul sării.

Eram nimic fără consemn
eram nimic fără ştiinţă
n-aveam pe tâmplă greu însemn
n-aveam pecete de dorinţă.

Aşa, dau seamă de trăire
să mulţumesc sau să blestem
pe cei ce m-au adus în fire
slujind la templul lui Golem?

Poetul

Se tot străduia poetul să moară
de-o moarte frumoasă, picată din cer
ca un înger cuprins de-o pornire barbară
se străduia să pătrundă cumva în mister.

Săpa în cuvinte ca ocnaşul în sare
lanţul osândei îl rodea la grumaz
n-avea voie să doarmă în pântecul tare
al versului, prunc pedepsit şi fără răgaz.

Cerceta în silabe filonul tristeţii
voia să-l despice deodată în trei
într-o parte fiinţa, ispită a vieţii
într-o parte odihna, iubită de zei.

Iar lui să-i rămână mai clară o clipă
în care să intre cu ochii deschişi
privind fără spaimă atâta risipă
de nopţi şerpuind versanţi interzişi.

Petru Solonaru

1.
Fiinţa întru sine dă firea să înfire.
Unind multiplul veşnic, multiplică unire.
Deşi risipitoare, nicicum nu se împarte:
ca lume, viaţa’şi moare… lumind, învie moarte…

2.
Peceţi în viaţă ’ş multe, dar numai una, însă
rămâne-a a fi deschisă şi moartea ţine ’într ’însă
Au încercat s’o ‘închidă atâţia ce trăiră,
dar s-au smintit, firavii, de pricina ’i oniră…

3.
– O, plânge ’în mine Plânsul că ’în tainica ’fântână,
cu unda tot deşartă, nici strop n’o să rămână,
de voi pricepe sensul acestei vieţi, ce nu mi-i
decât clipire nudă sub risipirea lumii ! …

4.
Sămânţă reveriei în sine perla poartă
la fel cu-al Beznei licăr ce-a scris a lumii soartă.
Spre-a fi eternitate şi omul înconjoară
gând fără sens lumirii… Dar află noaptea d’oară…

5.
– Dă, cine ’în om, scânteia şi-o stinge, -apoi, cenuşe ?
… Neantul! ce într ’însul viu niciodată nu-şi e.
El, prin tăcerea ’i, spune: – Da, totul lumii, pare…
Nimic a desluşire nu stăruie ’în aflare…

6.
– Cât ceasul vieţi preschimbă egalu’i preţ în moarte,
iar chipuri mintea seacă sub creuzet ce spart e,
ca bun al întâmplării, venind, plecând ţărână,
de ce mai speră omul prin locuri să rămână?…

7.
Să îi ascult tăcerea, mă ’îndeamnă ’încremenire
de caer al clipirii, făcut să tot desfire,
prin umbra-mi cugetare… Acelaşi Alt, cum
parcă ’în irosul cerc se mişcă, mişcării mă încearcă…

8.
Din cartea vieţii-arheii, nici vremile bătrâne
nu pot a şterge-o buche: „ce-i scris, tot scris rămâne!”
Între dezgust şi plictis, pe faţa mării `s unde.
Se întreabă una-a urmei: – Dar, cel Repaos, unde?…

9.
Celesta, în stufosul tărâm de rozuri schimbă
torsada ’i doritoare pe volta,-a undei, limbă…
Prin rana sa tăiată, sub castul hymen, sită,
un ghizd ce cască leneş, gurguiele palpită.

10.
De după cerul firii un altul vine pare
cu stele ce dau noapte, orbind într’o lucoare.
Deși-I aici, acolo `înviata Morţii Vale,
îşi află groaznic sensul că fluviu fără mal e…

11.

Vei căpăta desfătul bucoavnei care-ţi scrie
să bei întru iubire, atunci când sub stihie
prin buchii numai una savoarea va corupe
şi-a coapselor versantele’or dezmierda din cupe…