Spații culturale nr. 19 (4)

A.G. Secară

Virgil Costiuc – Caietul animatorului

Materia vieţii (reale şi livreşti a) lui Virgil Costiuc îi prilejuieşte acestuia motive literare suficiente. Cea mai nouă carte a sa, „Caietul animatorului” (Editura Brumar, Timişoara, 2011), prezintă texte care nu dau impresia căutării, cizelării, poetul alegând să lase arta bijuteriilor în favoarea orfevrăriei cvasiprozaice, mai fiecare text conţinând un sâmbure epic.
Meditaţia învăluie acest sâmbure, dând naştere unei construcţii aproape rococo, ca să nu spun foarte încărcate… Sau, dacă vreţi, multe texte sunt, la propriu, ca nişte statui în cuvinte („statuile rugineau în transpiraţia dălţii” – p.7); un alt poem se intitulează „pasăre cioplită”; la pag. 28 un cal „se făcea tot mai mic/ până se topea într-o statuie”), statui aducând aminte de unele aparţinând taberei de sculptură în metal de pe splaiul Dunării de la Galaţi sau de acele statuete nefinalizate ale lui Michelangelo…
Autobiografia capătă valenţe artistice, reflectând uneori, poate, o nehotărâre oarecare, asezonată cu acte de curaj şi demnitate: „m-am uitat ultima oară în urmă/ şi nu mă mai urmărea nimeni/ atunci am hotărât să mă întorc/ să le cer socoteală” (p.8). Amintirile sunt uneori voalate (un poem ne clarifică sugestiv acest aspect – p.9-10, un poem care se numeşte chiar „Amintiri voalate”; tehnicile şi elementele artei fotografice sunt şi ele deseori amintite în carte), unele aluzii ar sugera că ar fi şi unele texte de sertar (vezi „La Strada” – fellinian sau nu, despre circ), unele poeme sunt recunoscute ca şi „exerciţii” (p.15).
Lumea prezentată în poeme (din Arabia până-n Afganistan, via Turkmenistan şi… Agigea, experienţele fiind proprii sau ale prietenilor) capătă aer fellinian (într-adevăr), uneori cu imagini suprarealiste în manieră clasică literară ( „cel aşteptat era o scrisoare/ cu mâna lipită de expeditor”) sau vag plastic-daliană.
Textele au o anumită nervozitate, şi chiar dacă omul de la pagina 34 „trăia din explozii”, acestea sunt controlate: delirul şi desfrâul ideatic sunt atent coordonate de către anticalofilismul său.
Poetul observă că poezia are „o ancoră agăţată de gât”, dar nu întreprinde o cruciadă pentru a o elibera. Într-o lume nefirească, alege să fie el însuşi, necrezând în revoluţii. „Originea şi evoluţia speciilor” sunt văzute cumva în viziunea unui Damien Hirst (un Lars von Trier al artelor plastice), dar nu teribilist precum acesta. Scenele/fiinţele surprinse în texte sunt puse la formol sau la saramură („tusea seacă a unui pescăruş/ înecat în spaţiul marin”, p.35) dar miza este alta. Virgil Costiuc ştie că nu se poate inventa un cal, darămite un regat al propriei mântuiri!
Da, într-adevăr, după cum observă Ştefania Mincu pe coperta a IV-a, Costiuc este aproape un reporter de război. Un poem se numeşte chiar „Reporter” (p.55): „capul decupat de la baza gâtului/ era lângă bordură
în locul umerilor – asfalt/ lângă el resturi din pânză/ din brâul împănat cu trotil/ se mai distingea un buzunar alungit/ în păr mai avea cioburi de sticlă/ din vitrina cafenelei/ unde mai înainte câţiva tineri/ ascultau muzică
sunetele s-au înfipt în pereţi ca nişte schije/ un ciob dintr-o oglindă reda imaginea inversată/ a unor oameni care notau/ în urma unei rulete întinse/ varul de pe perete se înnegrise/ avea conturul unei umbre de om cu mâinile întinse/ conturul era marcat cu sânge/ tineri cu toţii/ de parcă nici nu existaseră/ capul fotografiat din diferite unghiuri/ a fost introdus într-o pungă de plastic/ şi mai târziu în formol/ o casă de la marginea unui oraş/ a fost evacuată/ şi măturată de un buldozer caterpilar”.
De altfel, „Trecerea la creştinism” este total nonconformistă (p.36): „mi-am băgat ţigara în mânecă/ în capelă se cânta la nicovală/ lume/ lume în pomul de sărbători/ un mort în capelă/ în capelă o ţigară fumegă a dunăre/ gura plină de ceară/ ghirlanda fumului bate în plămâni/ agăţaţi de duminică noduri de oameni pe sârmă/ pălării maro blochează mortul din capelă/ să nu fumez spune un baston înclinat/ s-a culcat afară cu spaţiul/ planeta se închină şi ea în jurul axei/ prin geamul drapat cu fier beton/ mici copii se bat cu zăpadă/ un bulgăre trece prin geam/ nu ştiu dacă el m-a lovit/ sau mi-a făcut semn/ din jumătatea de sicriu/ omul de zăpadă”.
Personajul liric are îndoieli decente (este, aşa, între starea de erou şi cea de anonim, sau „paria”, după cum striga mai deunăzi autorul!), „scrisul devine o negaţie” câteodată (p.38), spaţiul (carpato-danubiano-pontic, european, terestru ş.a.m.d.) pare a fi un loc viran fără un proiect clar, „îmbrăţişarea femeii e întotdeauna/ o altă femeie” (p.39), iluziile sunt prea modeste, „rătăcim şi nimeni nu ne mai lămureşte” (p.42), bine că uneori „cel de sus se mânie” şi ne mai trage câte o scatoalcă (p.45).
În ultimă instanţă, deloc facil, dar nu abstract, Virgil Costiuc este unul dintre poeţii care s-au întrebat asupra locului „de unde începe şi se termină fiinţa”, care aproape îşi asculta/ascultă încă? tatăl care spunea că „trebuie să iei lucrurile cum ţi le oferă viaţa” (p.26).
Da, Virgil Costiuc ia poemele aşa cum i le oferă viaţa. Cu deosebită cumsecădenie, dar încă mai mirându-se asupra omului care refuză iubirea poeziei de toate zilele doar pentru a-i administra umbrele pământeşti.
El nu-şi doreşte să facă din opera sa un show care să aibă o audienţă nefirească, falsificată prin tehnici publicitare îndoielnice. Îşi zice undeva „naţionalist desuet” dar credem că este un poet onest, cu mustăţi la fel de oneste, care nu cred(e) prea mult în mustăţile lui Dali, dar el/ele le găseşte/găsesc utilitatea (p.31)…
Pliveşte şi el în altare sau în ghivece „rădăcina luminii” (p.47) şi unge încuietorile închisorilor din suflet, bodogăneşte platonician că „locul nostru este în tunel fără apă şi lumină” (p.47). Şi mai că ar prooroci o dictatură militară, cândva, când însăşi luna va fi obligată cu gratii de fier să nu se mai îndepărteze…
Poeme precum „Numărătoare”, „Să-l vindem pe Knut Hamsun la anticariat” sau „Un nebun” răbufnesc, nu mai ţin cont de protocol, de convenţii… dar altele sunt preferatele noastre… De pildă, „Oraşul adormit în fum” (p.61), amintind de „cartea Alcool” a lui Ion Mureşan: „sunt şomerul acestei fabrici de fum/ suflet împachetat/ sub un pom de crăciun/ capitalistul care meditează/ la verbul ,,a crea”/ cu falange maronii/ îşi face cruce în faţa icoanei/ biserica e un furnal/ sfinţii intră pe sus cu minereu/ carboxihemoglobina/ acesta-i sângele meu dulceag/ buzele noastre au sărutat banii/ şi icoanele de pe ei/ scânduri de sicriu/ iubirile din adolescenţă s-au făcut păsări/ atrofiate crăpau a pepene copt/ amintirile erau devorate/ fluviul a rămas un sfânt/ malurile cu sălcii despletite/ ultimii peşti au fost prinşi/ maternitatea din cer/ lua forma învingătorului de curcubeu/ zbaterea şi plânsul/ un nume de ion sau vasile/ şomerii unei fabrici de fum/ înăuntrul cărţii de muncă/ roman de aventuri/ la o citire comodă/ plimbat printr-un oraş/ ascuns de umbrele ochilor/ oraşul oţelarilor trişti/ unde îndrăgostiţii de grafit/ îşi dăruiesc flori de fontă (…)”
Ce vă spuneam de orfevrărie? Chiar dacă Costiuc nu apelează doar la aur şi argint… Sunt şi poeme cu tentă onirică, ceea ce, convenţional, ne-ar face să credem că autorul este sui generis şi un romantic. Evident, având „răni pe suflet” (p.68)… Având „boala lui Icar” şi alte câteva sechele sau complexe care parcă ar aştepta o proză lămuritoare.
Finalul ne confirmă că orice carte (sau univers creator) este „un mic univers” în care poţi găsi ceva de care îţi poţi aminti sau nu. Te poate anima sau nu. „Inima bărcii” copilăriei fiecăruia dintre noi cu siguranţă va tresări când va citi „Călătorie neterminată” (p.70). „Călătorie neterminată”, un titlu care ar fi fost poate mult mai bun pentru o carte în care „staţiile dintre oameni au fost suspendate” (p.73) pentru o altă realitate. În care, la temelia unei case, se va descoperi un poet „cu zale şi coif”, pe ale cărui oase se va citi că el a visat că va fi un poet numit Virgil Costiuc, cântând urmele celor care n-au fost nici învingători, nici învinşi… Ci doar au fost şi vor mai fi…

Lucian STROCHI

UN POET AL RĂSTIMPURILOR DE POEZIE: CORNEL PAIU

Cornel Paiu. „Paznicii pereţilor (răstimpuri de poezie)”. Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2010.

● Volum distins cu Premiul „Al. Macedonski – Prima Verba” pe 2009 acordat de Revista „Scrisul Românesc”.
Prefaţă de Ioan Lascu. Ilustraţiile semnate de Cristinel-Ionel Prisacaru sunt inspirate, urmând linia ideatică a textului poetic.
● Volum distins de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Bacău cu Premiul pentru Poezie – Debut în volum, pentru anul 2010.

Un poet interesant, având toate datele poetului adevărat (ton egal, oracular, o simbolistică proprie, registre simbolice contrastive până la antonimie, construirea unui personaj protagonist care să devină o voce a eului liric – aşa cum cerea, într-un eseu celebru, Vocile poeziei, T. S. Eliot, versuri mnemotehnice, asimilări poetice perfect aglutinate, joc aparent gratuit de aliteraţii, sacralizând şi desacralizând imagini şi limbaje, mitizând lilial şi demitizând convingător, vocaţii complementare precum pictura şi muzica) este Cornel Paiu, autorul surprinzătorului volum Paznicii pereţilor, apărut în colecţia Orfeu, a editurii craiovene Scrisul românesc, în 2010, romaşcan de vocaţie, nu doar de circumstanţă.

Poezia sa se stratifică lingvistic ca un canion în care geologicul lasă loc biologicului: cel mai de jos strat, nu neapărat cel mai vechi, este cel al flascului, al increatului, al unei lumi ascheletice parcă, populată cu melci, omizi sau moluşte.
Al doilea strat, cel al umanului, este şi cel mai lat, o adevărată Arcă a lui Noe, incluzând omul, arborii, păsările toate tipurile de limbaje (verbal, gestual, paraverbal) cu precizarea că aceste limbaje aparţin deopotrivă trupului şi sufletului, materiei şi spiritului.
În fine al treilea strat, cel a esenţelor, poate cuprinde Dumnezeirea, refugiată în îngeri, în omul ajuns la martiriu, într-o simbolistică biblică atent, subtil asimilată.
O a doua stratificare, tot lingvistică, ar cuprinde limbajul liturgic distilat: candele aprinse, cântări dumnezeieşti, vin, mir, aripă (dreaptă sau stângă), îngerii casei, îngerii binecuvântării, sfinte răşini, binecuvântarea păcii, copii de îngeri, burta unui peşte (aluzie clară la mitul prorocului Iona), untdelemn nou, lumină răcoroasă.
Acest limbaj devine, printr-un proces de epură, un limbaj contemporan, la fel de tensionat, în care cununa de spini devine sârmă ghimpată (care poate avea chiar seminţe!) şi care înfloreşte în carne şi în oase, lumina se usucă sub lamă argintie, pâinea are prăpăstii, iar arborele vieţii se reîntoarce la condiţia sa de arbore ca arbore, repopulându-se cu crengi, muguri, frunze, fructe, cuiburi şi păsări.
E o lume demitizată, dar şi revitalizată, am spune.
În fine, în expresia sa supremă, limbajul devine autonom, iar formulările sunt unice, adesea fabuloase: cum să cobor din ghearele zgurei / cocorul cu cântec sonor (p.19) (dublă aliteraţie c-o), fluturii morţi strânge-i în oasele tale/ în măduva oaselor tale (p.98), cu ziduri ce-mpresoară cu sfinţi (p.20), sângele în două mi-am rupt/ în două părţi inegale (p.13), astăzi pereţii cu tot cu paznici se rezidesc (p1.25) bocitoarele nu repetă / decât nişte incantaţii vechi / pe care oricine le ştie (p.9) (demitizarea se poate face şi prin multiplicarea mesajului şi prin absenţa ezotericului), nu vei găsi îmi spun paznicii / numele nostru adevărat / oricât ai căuta (p16) (pierderea numelui ca cel mai greu blestem, dar şi ca formă de adâncire a misterului), m-apasă absenţa de mine însumi (p.19), (vers măreţ, eminescian, o replică peste timp al celebrului enunţ pe mine mie redă-mă din Odă (în metru antic) în giulgiu de mucegai (p.22), vers aparent arghezian, dar având aburul originalităţii poetului nostru.
Triade pot fi şi în cazul păsărilor: vrabia – privighetoarea – vulturul. Vrabia este pasărea comună, prezentă peste tot, dând numele său neamului aripatelor, fiind deci întemeietorul (avis devine pasăre, prin lărgire de sens, vrabia numindu-se se ştie paser domestica), privighetoarea e arta, prin cântec unic, roua fiind sudoarea sa cum frumos, deci adevărat, spusese Blaga, iar vulturul înseamnă, spiritul, libertatea spiritului, împărăţia şi dumnezeirea.
Poemul ce deschide volumul, numerotat structuralist (1.1.) şi aparent fără titlu (primul vers: de câte ori m-am ascuns – se vrea un substitut) este cel mai bun, esteticeşte vorbind, şi conţine toate temele şi ticurile poetice ale autorului, fiind, din acest punct de vedere, o adevărată artă poetică.
Paznicii deveniţi din metaforă obsedantă un mit personal (pentru a aminti titlul unei cărţi celebre în urmă cu câteva decenii) au o simbolistică impresionantă, de la a fi un cor antic rostind sentinţe definitive, apărători ai legii (paznicii cuvintelor, paznicii cărţilor, stăpânii timpului (unul din paznicii este stăpân peste nopţi, altul stăpân peste dimineţi), lampadofori, poartă candele aprinse, preoţi, druizi, barzi, păzitori – curioase vestale – ai focului etc.
Insistenţa poetului e bacoviană, cuvântul repetat, reluat, multiplicat, insinuat devenind poetic, esenţial, intrând astfel într-o vatră a limbii, în mijlocul ei fierbinte.
Asumarea anonimatului nu e cum s-ar putea crede o pierdere a identităţii, ci, dimpotrivă, o asumare pronomială a substantivului, eu putând fi, la urma urmei, orice substantiv.
Atitudinea poetului e cea a uni Iona, cunoaşterea sa fiind atât una centrifugă, cât şi una centripetă (l-aş ascunde/ într-o sămânţă de dovleac de exemplu/sau în burta unui peşte).
Al doilea termen al sintagmei din titlu peretele are şi el o mobilitate imagistică şi ideatică formidabilă, peretele putând fi membrana, străveziul, limita, memoria, dar şi carnea, fragilitatea, perisabilul (în pereţi de carne au venit paznicii/ cu candele aprinse şi bocitoare), peretele fiind viu: un astfel de perete mă oprea / un perete ca de vinişoare/ prin care sângele curge/ totdeauna în două direcţii.
Încrâncenarea poetului e contrapunctată adesea de delicate caligrafii, chiar dacă poemul e cel al unor negaţii: uneori în trei alteori în şapte / se-ndepărtează paznicii / fără vuiet fără priviri iscoditoare / / pe urmele lor nu sună sticle sfărâmate / nici copite de cerbi blestemate/ şi nici nu aleargă fecioare-ndurerate / / ei nu deschid porţi / ci porţile li se deschid / / pe ei nu-i întâmpină decât vulturii cei bătrâni / decât vulturii cei fără de ani (1.11). (p.24)
Inflexiunile poemului (cartea întreagă e un poem!) pot aminti de cele folclorice, chiar dacă rima e savantă (e la monorimă la rimă încrucişată): s-a sculat un paznic / dintre nouă paznici / să preschimbe-n tăiere / un fagure de miere / / şi-a zis fagurele de miere/ de aripa-mi dreaptă / să apropii norul / de aripa-mi stângă / să apropii zbrul / / s-a-nclinat o clipă voia / spre scânteie şi spre ceaţă / timp cât să răsară / roua-n altă dimineaţă (1.13). (p.27)
Un poem interesant condensând câteva motive şi mituri literare este 3.3. (treapta de sus) unde se reunesc într-un imaginar coerent scara, limbile ceasului şi mitul prometeic. toate legate printr-un singur verb, a scârţâi, care semnifică ezitarea şi netemeinicia, dar şi prezenţa umanului: treapta de sus scârţâie / îmi spun proprietarii cerului // limbile ceasului scârţâie / îmi spun paznicii pereţilor // prin pereţii lor de carne / trec/ vulturi cu ochii incendiaţi // ultima treaptă de sus scârţâie / îmi spun proprietarii cerului. (p.93)
Un emoţionant poem al neliniştii, dar şi al certitudinii, atitudini obţinute ambiguu prin duplicare şi multiplicare este 3.9. (totdeauna mai este cineva cu noi), admirabilă lecţie de poezie modernă, ce merită citat integral: totdeauna mai este cineva cu noi / când cineva vine mai vine cineva cu el / când aşteptăm pe cineva / mai aşteptăm pe cineva cu el // totdeauna când îmbrăţişăm pe cineva / în îmbrăţişarea aceea se interpune / şi îmbrăţişarea altcuiva // deschiselor braţe ale unei conştiinţe / li se substituie / şi umbra braţelor altei conştiinţe // prin uşa întredeschisă / trece sositul deodată cu altcineva / prin ferestre / razele trec totdeauna / în lumină pereche / o rază invită altă rază şi tot aşa // noaptea care vine / aduce şi haina altei nopţi / în care cai sălbatici / pasc iarba / unor câmpii ale bucuriei // când chem un paznic/ odată cu el / mai vine unul / prefăcut în pasăre / sau piatră preţioasă // sfinţii nu călătoresc niciodată singuri / cu ei călătoreşte întotdeauna Dumnezeu //paşii Lui înaintea şi în urma Lui / şi Dumnezeu urmează urma paşilor lor // totdeauna când în casa ta intră un sfânt / acesta niciodată nu este singur / totdeauna sunt doi / totdeauna şi Dumnezeu este cu el. (pp.100-101).
Tot integral ar trebui reproduse şi alte două poeme: 3.29(aceeaşi nelinişte): aceeaşi nelinişte / a multor primăveri / mă-mprieteneşte cu paznicii // atunci / în acea stare perfectă de graţie / fac schimb cu ei // astfel am schimbat un vas de cucuteni / pe un fir de iarbă din grădina raiului / iar pentru o pană de înger / am renunţat la aripile lui Icar // pentru apa cea vie din care ei sorb / am pregătit un preţios timbru / extrem de rar (p.125) definitoriu pentru suveica sacru-profan, trocul propus de poet fiind inedit, contradictoriu şi metafizic şi 3.31(toţi paznicii se închid din când în când), panicii, timpul şi scrisul alcătuind o triadă pe cât de surprinzătoare pe atât de fermă, scrisul fiind labirint, palimpsest şi tatuaj: toţi paznicii se închid din când în când / într-un timp pe care doar ei îl ştiu / un timp ca o scriere străveche / ştiută doar de meticuloşii scribi // (cu scrisul de astăzi / caligrafiat pe zidurile exterioare ale singurătăţii / desenat pe pielea conştiintei. (p.127).
La Cornel Paiu cuvântul germinează, se autocalifică, se întrepătrunde cu /într-un alt cuvânt: apa apelor / pământul pământului / focul focului / spaimele spaimelor / (gemetele gemetelor). (p148).
E un curaj nebun să scrii aşa, dar poetul îşi asumă senioral acest curaj şi iată că reuşeşte să convingă.
Cornel Paiu este un poet al apeironului, al unui aer sau abur heraldic (ce importanţă mai are că aceste entităţi nu există în realitate!), înălţimea scriiturii e cea de platou tibetan, sfidând munţii cu înălţimi mai mici de cinci mii de metri.
Aflând că e preot, m-am temut ca nu cumva limbajul liturgic, imagistica religioasă, pildele biblice să nu-i altereze cumva calitatea laică a discursului poetic.
Nici vorbă de aşa ceva, Cornel Paiu fiind mult mai aproape de Blaga decât de Goga sau Nechifor Crainic.
Există e drept o asumare colectivă a elanului, dar aceasta vine din vocaţia sa de poeta vates; îngerii săi sunt harnici, dar nu cu valenţe gândiriste, sunt mesageri, nu agricultori – cum îi vedea pictorul Demian.
Calitatea discursului, tonul oracular pot veni dintr-o pregătire teologică, dar asta se răsfrânge benefic asupra cuvântului, pus bine la locul şi rangul său, ca într-o strană.
Nu cred că există un timp al poeziei. Spre deosebire de diacronismul prozei, sincronismul poeziei permite poetului să fie contemporan oricând cu orice minune a lumii.
Şi totuşi poezia lui Paiu prefigurează un posibil timp, nu doar al poeziei, ci al omului însuşi. Acest timp e posibil tocmai pentru că este iluzoriu.
E vorba de o a doua Vârstă de aur, postadamică de această dată.
Imaginea finală a poetului este cea a unui învingător; deşi este şifonată, ea ne arată o victorie muncită, nu una moştenită: strigaţi-mă mereu din toate părţile / şi voi veni pe drumurile cele mai apropiate / să vă-ntimpin strigarea / cu propria-mi fiinţă / uşor prăfuită de pucioasă / târând legături de-ntrebări. (p.144)
Răstimpurile sale de poezie sunt răspântii ale conştiinţei, dar şi ale timpului. Prefixul răs e şi de această dată fertil, putând însemna atât răgaz, linişte, stare, cât şi timp întors, revenit, sugerând repetabilitate.
Locul lui Cornel Paiu în poezia română e undeva între Alexandru Philippide (cel din Monolog în Babilon) şi Ştefan Augustin Doinaş (cel din Vânătoarea cu şoim).
Îi unifică aceeaşi nobleţe a cuvântului, a discursului, care nu se teme de uscăciunea abstractelor.

Distribuie: