Spații culturale nr. 87 (14) – Râmnic, mon mour!
Baladă (sub)urbană
Doamne, țățicile noastre, toate scriitoare, (ne)cugetătoare, jurnaliste, ciripitoare, ciugulitoare de cuvinte scrise de alții
s-au dezurbanizat, mahalaua le-a ieșit din pori și stă undeva, între creier și mână, două părți niciodată pe deplin conectate
țățicile noastre sunt grase, slabe, cu negi, fără negi, vulgare, proaste, deștepte (răs-trezite, adică), iubitoare de cruci mari, că dracu-i bătrân, dar și de fost partid unic, încă se închină la el, îl visează și noroc cu scutecele pentru adulți, altfel le-ar curge extazul erotic în văzul lumii, prin mărarul de pe picioare, până la unghiile crescute în carne, dar lăcuite la salon
țățicile noastre îmbătrânite în rele au umerii căzuți, șubreziți de greutatea treselor de la „servicii” crescute în carne, dar spatele e dârz, antrenat, tot răul l-au făcut mereu anonim, fix acolo, pe la spatele altora, că uneori nici nu știai ce te-a lovit, în vremea cealaltă, vorbă, ori copită, ori organ de lemn în slujba turnată a altor organe de lemn
țățicile noastre rujate, cu cioculețele lor de păsări (au fost păsărici, dar le-a trecut) răpitoare, cu cloncănitul lor feroce, toacă tot, intră în carnea poemelor scrise de alții și nu se lasă, perseverează până ce dinții li se umplu de sânge, apoi scriu și publică prostii pe fond nervos, cârtesc, fac prăpăd în bugetul pentru cultură, oricum subțire de tot, și anemic, și trist
locul lor de trecere de petrecere e rotund dreptunghiular pătrat niciodată sub formă de stea
se înghesuiesc acolo ca toate dărâmatele, se sprijină unele de altele să nu se prăbușească de tot
uneori se prind în horă ca ielele, bătrâne și totuși izvoditoare de beznă, fuioare toxice
le izbucnesc din fustele și eșarfele cu cocostârci, cormorani și flori carnivore,
din pletele vopsite garnier/ cromoplatin 5 ca pe vremea sinistrei și a sinistrului său, mari iubitori, și ei,
de roșu frățesc universal și comun (comunist)
la mijloc găsești întotdeauna butoiul de osânză vorbitor de galeză și țicneză,
miroase pe lângă el
ca-n fosta fabrică din Mărășești, a clei de oase tratat chimic, a năpastă scursă prin jgheaburi, prin ferestrele niciodată închise, dar degeaba
dărâmatele s-au obișnuit cu duhoarea, strâng și mai tare rândurile până ce ele devin paragrafe,
pagini de cărți,
un sac de cărți în limba de lemn a tractoristului demolator, care le-a fost și păstor, și motor, putrezește
în spatele lor, necitit de nimeni (nici sacul, nici spatele)
demolatorul centrului vechi e încă iubit, orgasme nocturne diurne încă mai tulbură pacea străzilor moarte, a clădirilor cu risc seismic, a apei puține și tulburi cu sarea și gunoiul urban la suprafață, pe valuri meschine, în curând se vor face petiții la patriarhie pentru sanctificare, căci mult le-a iubit, mult le-a aghesmuit, ba, zic unii, mult le-a mai și răstignit pe paturi tinere și încă fragede, nu ca acum țățicile au boala numită patriotism local, mătură, mătură, mătură și bagă gunoiul când sub covor, când sub pat, dar mai ales sub lozinci, laudele dezmățate slăvesc o capitală utopică a culturii, un nimic existențial într-o strategie a lingușirii mai-marilor bine pusă la punct
și târgul le privește somnolent, țățicile astea îl distrează, le trece în registrul cu idioți utili țățicile mor de plăcere și aplaudă, votează când e ceva de votat, bagă în corzi spiritul critic, dreptul la altă opinie, bunul gust și talentul, fiindcă au voie, fiindcă pot, fiindcă așa-i (a)normal.
