Propoziții pretențioase – Amaraje
Time is money, încât prețul manoperei depășește mereu costul pe metrul de jgheab/burlan sau pe foaie.
Adică un efort răsplătit cu mult mai puțin decât numărul de minute/ore alocate. Că te și-ntrebi la ce i-o trebui omului tichie de mărgăritar când ceea ce face tinichigiul are rol strict de apărătoare de ploaie. Și de deversare a ei către pământul din care se trage. Ora și cele patruzeci de minute – uite că nu am realizat că am făcut de poveste căzănelul, precum Ali Baba și cei… mulți hoți – înseamnă munca susținută a trei oameni, fără să pui la socoteală operațiunile adiacente. Nu alocași ’mneata, cititorule, minute de preparare a letcoanelor, ciugulite în vârf de atâta stare în foc, căci un metal precum cuprul se consumă încetul cu încetul, pierde forma de început și are nevoie de o nouă reformare la o oră – iei ciocanul de 2 kg, aștepți să se încingă arama și bați precum fierarul ,,fierul” cât e roșu, se rașchetează două părți ale vârfului cu pânza de bomfaier pentru a fi decapat -, nu numeri secundele de fereală a nasului și ochilor din calea fumului de țipirig când decapezi vârful, nu adaugi și pe cele când vaporii de apă tare îți invadează atmosfera. Și dacă mă alăptez la țâța timpului, îți scot un preț per bucată de n-o să-ți mai ardă de fandoseli.
Probabil că lucrarea de la Piață l-a îndemnat pe Doctor să ne ceară brizbrizuri. Că nici cu seurile nu mă pot lăuda că le facem în câteva minute. Tot trei oameni – căci Nae ba a fost, ba n-a fost, ba a fost ca și cum n-ar fi – trudesc la cele minim 10 ștuțuri tronconice de 9,5 cm, la cele două elemente asimetrice de legătură, la ștuțurile de legătură cu jgheabul și la cele două perechi de rozete. Cu aceeași mașină de roluit marginea cu diametrul mare, cu foarfeca și vulsa pentru franjurile ochelarilor, cu compasul, foarfeca și șpițul pentru rozete, cu atenție la însăilarea ștuțurilor, la formarea arcului de cerc și la asigurarea că ștuțul de îmbinare cu cel din jgheab este paralel cu ultimul dintre cele de 9,5 cm, deși unul este într-un punct, iar celălalt este la cel puțin 60 de centimetri mai sus, să respecte toate aceeași linie, dacă le-ai secționa pe mijloc, după ce ai fixat tot să remediezi spațiile lăbărțate din cauza roluirii (rolare la dex) defectuoase – păi are mașina asta a noastră 60 de ani, cât să reziste ca prima oară? -, căci nu se prinde cositorul oricât de mult ai pune, să fii atent cum întinzi apa tare ca să nu rămână semne pe zinc, să nu se înnegrească lipiturile acolo unde ai prins inițial ștuțurile – meteahna lipiturilor: ai dat o dată, a doua oară nu se mai prinde decât cu mari cazne și daune, dedesubt tabla este neagră -, să fii atent când le ștergi să nu se întindă picăturile de apă tare rămase. Să nu te frigi tu sau cel care ține la poziție cele două ,,lentile”, dacă nu are altă treabă, să nu curgă pe ștuț când îi montezi…. Așadar, pe o pereche căzănel-seu ar fi trebuit să primim minim echivalentul a 8-10 foi de tablă montate, mai de ieri, până la scumpiri, cam 200-250 lei, mai de azi cam 400-500 de lei. Dar cine să ți-i dea? Mai puneam colo la metrul stabilit cam 10-20 de lei pentru fiecare fandoseală și băteam palma cu omul pentru lucrare. Se mai ambalau unii că e prea mult, ne mai amendau alții din vorbe că ne știe târgul că suntem cei mai scumpi, însă după argumente solide și probe de lucru la fața locului își înghițeau limba de nemulțumire dintru început și ne dădeau dreptate la cât este de robotit pe lângă niște nimicuri. Aluzivi și noi la final sau direcți fără jenă: Ziceai matale că se bate din palme, că e-un nimic făcutul, dresul și montatul. Ia de poftim cât ne-a luat să ne strecurăm printre flori cu scara, printre coardele de vie, prin cotloanele dintre gard și casă….
Că face lumea la artificii de n-am timp să mă ambetez niciodată.
