Spații culturale nr. 87 (11)

Tudor CICU

Înstrăinați și singuri prin ploaia elocventă

În exasperant de multe cazuri, scriitura unei părți a generației tinere de azi pare o rătăcire în sfera extincției frumuseții în poezie, sau, cum bine spunea Gabriel Chifu: o „păsărească fără miză existențială”. Din plutonul acestor poeți tineri, se desprind însă câțiva care înțeleg că atunci când scrii un poem e ca și cum ai citi „o carte despre viața ta”, ori și gândurile tale le-a strecurat într-un poem. Așa că te poți întreba dacă nu cumva poetul/poeta ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, pe de o parte, dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației, pe de altă parte. În cazul elevei Victoria Maria Pripon, încă de la primul volum lecturat (Enigma), poezia ei îmbrăca ușor aura unor poeme moralizatoare ce încorporau reflecții care-i deschideau calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudite cu proverbul, maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. Și atunci, firesc, îți pui întrebarea: „Să se fi rătăcit cel care își scrie viața, definitiv, în lumea acestor frumuseți și subtile profunzimi pe care le presupune creația poetică, prin haita de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele? Ceea ce ar fi și minunat, însemnând că rătăcirea este chiar una benefică. Sau e doar o călătorie ludică și iscată din dorința de a fragmenta firul epic al zbaterilor noastre interioare? Și nici atunci, pesemne, n-ar fi rău. Din aceste tranșee ale zbaterii interiorizate, din care ne și scrie (poetul/poeta), vorbindu-ne de un optimism benefic și ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață, atunci toate acestea nu vor fi doar așa niște zădărnicii.
În volumul de poezie „Ploaia elocventă” a tinerei poete Victoria Maria Pripon (apărut la editura Rafet, 2022), avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract și actul gândirii, în secvențe de poezie (situată la granița dintre notație și concret), puse în ecuația generală a emoției și sentimentului spre a găsi în mod fericit calea de comunicare cu cititorul: vorbindu-ne despre ființă, existență, gând, elixirul vieții, destin, iluzie, speranță, copilărie, emoții, vise etc. De această dată însă, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt, întrucât în acest volum (Ploaia elocventă), cititorul poate distinge (în general) o poezie de notație, unde temelor mereu abstracte, fără existență pipăibilă (cum ar fi: iubirea, ura, spaima, adevărul, melancolia, timpul, tristețea, singurătatea, dreptatea, speranța, moartea…), li se țese o pânză alcătuită din confortul lucrurilor concrete: decor, ploaie, praf de stele, peisaj nocturn, vântul, norii, luna… costumații pe care le aruncă deasupra, îmbrăcându-le pentru a le face vizibile. Și poate doar așa, punctând imaginativ „momente de suspans,/întuneric sau soare”, în tabloul ce ne prezintă doar „o parte a poveștii”, tânăra poetă nu se mai simte captivă în trup ca în colivia gândurilor și credem că din tot acest zbucium interior, întotdeauna, cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea „dincolo de lumina” care stă la fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire pentru a demonstra că „viețile vin și se sting” (am citat din poemul Pentru totdeauna). Tehnica folosită în poeme este de a numi lucrurile cu limpezime, dar de a nu da întregului sensul ce ar trebui să se întrezărească din acumularea detaliilor foarte exacte, ci să lase și imaginația cititorului să zboare pe traiectorii nebănuite de mintea unui copil: „Pe pământ văd doar tristețe,/Pe cer se observă/Numai norii coșmarurilor care au trecut./și a început să plouă…” (Luna). Răscolind printre amintiri, în acest labirint al vieții, pentru a se salva, anunțând cu surle, trâmbițe și tobe chiar moartea planetei, optimismul micuței autoare „privește” spre o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice. Pentru a-i da coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care „au dispărut”: „Se spune că toți vom păți/Același lucru la un moment dat,/Dar că finalul ne va aștepta zâmbind/În fața auditoriului/Și viețile noastre/Ca actori pe scenă/Se vor termina rapid…” (Liniștea de dinaintea furtunii). Activând informația depozitară: funcție de subiect, de cultura acumulată, autoarea nu se mărginește doar la a capta „gândul” cititorului, cât pentru a exprima emoția și câte ceva din frământările sale: „Ce e iubirea?/O întrebare cât de simplă…/Atât de complexă!/Mai complexă decât întrebarea/„Ce e moartea?”,/Fiind, așadar, unică pe lume./Cartea e deschisă.” (Plop). Alteori, oscilând între percepția lirică ce include adevărurile vieții și descoperirile acestui exces al aventurii spirituale cu revelațiile ei, ne vom mișca continuu, odată cu poeta (prins în jocul ascuns al gândirii), între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dar și „în vremuri de restriște” (după Heidegger), într-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv: „Pentru cei pe care i-am văzut/În somn etern,/Dormiți pentru totdeauna/Vă voi aduce poemul meu….” (Pentru cei adormiți).
Drumul acesta, care se bifurcă în poezie („alteori diferit/Dar mesajul rămâne”), ca și cum înțelegi a picta cuvintele într-un tablou imaginar, are și el ceva din taina rostirii, dar poate și pentru autoare e punctul de pornire al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „Uite-așa/Și s-a terminat povestea…/Să o luăm de la început./Uneori nu are sens…/Alteori e diferit,/Dar mesajul rămâne” (Negura timpului). Cititorul, în imaginația sa, poate să-i surprindă și acel biografism secvențial și ermetic, portretul truditoarei pe tărâm poetic, dar cartea trebuie citită în spațiul de convergență și de sinteză a poeziei, cu zona celor nevăzute de pe un tărâm al spiritualității: „Lasă ploaia să mă cuprindă/Mă voi întoarce poate/Când furtuna se va termina,/Până atunci…/Nu mă opri./Ploaia mă mângâie ușor./Toate picăturile pleacă încet/Și constat faptul că/Am rămas în același loc/Neclintită…” (Atunci va ploua). Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să și surprindă ecoul unor gânduri pe care poeta le rulează, atunci când se confruntă cu viața. Pentru că, având încredere în cuvintele „pe care nu le-am scris niciodată”, în final suntem doar noi, ascunși de freamătul vieții ca niște „poeți în delir”, pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, dar la fel de înstrăinați și singuri.

Sara MINA

„Universul copiilor” la Editura Biscara

Sfârșitul anului 2022 a fost marcat de Editura Biscara prin inițiativa unui proiect ce a reunit două cărți inedite, ambele destinate copiilor.
Să scrii pentru cei mici este o reală provocare. Dincolo de folosirea unui bagaj lingvistic ușor recognoscibil de către destinatari, creatorul se confruntă cu obligația propriei reîntoarceri către universul mai mult sau mai puțin îndepărtat ori uitat, cel în care inocența creează alte legi, temeiuri pentru fapte, întâmplări… Pentru a fi credibil, scriitorul trebuie să-și reconfigureze mesajul pe lungimea de undă accesibilă copiilor… trebuie să redevină el însuși copil.
*
Victoria Milescu, personalitate lirică de renume a prezentului, a avut generozitatea de a participa la proiectul inițiat de Editura Biscara cu volumul de poezii numit RIME PENTRU UN COPIL CA TINE. Două teme principale sunt abordate de poetă: lumea animalelor, cu descriptivul propriu și sensurile asociate prin percepția și experiența umană și anotimpurile, sugerate printr-o suită de evenimente asociate.
Tehnica este incitantă, poeziile din primul grupaj (GĂSEȘTE RIMA!), având drept numitor comun forma de ghicitoare a textelor. Titlurile sunt explicite (nume de animale), dar micile povești în versuri care se dezvoltă imediat trezesc interesul și surprind. Pisica ne apare ca o domnișoară cu „mănuși de catifea”, cocoșul are în piept „un ceasornic fără trac”, peștele „devine guraliv, dacă are un motiv”, furnica nu-i hapsână, cum o-nfățișează „moralistul învechit”, ursul știe de „glumă și joc”, poate doar vulpea năzdrăvană se apropie de imaginea din vechile fabule…
În grupajul ANOTIMPURI, Victoria Milescu pleacă la drum cu iarna și simbolurile sale – Moș Crăciun, Steaua de ajun, Urătorii… Poeta continuă itinerariul cu procesul renașterii vernale, iluminând simbolurile materne legate de luna martie. Apoi, creatoarea poposește subtil în peisajul estival, din care, pare că se deșiră cel autumnal, plin de roade, ca-n „Mărul” și „Familia lui Strugurel”…
Chiar de sunt destinate copiilor, versurile nu ne apar deloc facile, ci accelerează receptivitatea micului cititor și bucură prin ineditul metaforelor sau epitetelor. Pline de vioiciune și căldură, poeziile par explozii de artificii multicolore, ce pot încânta ochii și mintea copiilor, aflați în fragila etapă de absorbție a formei și sensului cuvintelor…
Poeta însăși pare că se ascunde în spatele acelui Moș Crăciun despre care scrie, un spirit bun, aducător de cadouri sonore: „… Albit de ani și de ninsori/ Eu mă ridic iarăși spre nori/ Sub roi de stele și rubine/ La anul, ne vedem cu bine!” E un fel de implicită promisiune a poetei de a repeta experimentul reîntâlnirii în coordonate lirice cu cei mici…
Cartea Victoriei Milescu este disponibilă gratuit, în format digital, în Biblioteca Virtuală a site-ului Editurii Biscara. Deschizând-o, parcă auzi îndemnul cald al autoarei: „Citind această carte, un copil ca tine va învăța, desigur, limba română mai bine!”.
*
De cealaltă parte, Angela Dina-Moțățăianu, folosindu-și harul narativ, propune copiilor 12 texte de flash fiction, reunite sub titlul TIMP DE POVESTE. Una dintre povestiri („De Paște”) a primit Premiul al II-lea la Concursul de proză scurtă „Traian Dorz” în noiembrie 2022, fapt care a declanșat decizia autoarei de a concepe o nouă carte, ca un dar de Crăciun pentru cei mici…
Personajele sunt fete și băieți din proximitate, prinși în exercițiul aflării rosturilor lumii înconjurătoare. Toate istorisirile sunt mici aventuri în care copiii alunecă pe negândite în tărâmul miracolelor. Apare, așadar, ca un fel de personaj invizibil, salvator, acel fantastic blând nuanțat de scriitoare (e chiar una din semnăturile sale auctoriale!), care compensează lipsa de apetență a crudelor vlăstare pentru acceptarea unei realități prin evidențe de necontestat sau prin explicațiile sobru-pertinente ale maturilor din preajmă…
Cartea a împrumutat numele povestirii aflate chiar la mijlocul ei. Un băiețel, atras de gustul libertății, se sustrage supravegherii alor săi și pornește să înoate în largul mării. Întorcându-se spre mal, pătrunde în spațiul acela în care orice este posibil, inclusiv transformarea mării pe timp de furtună într-un cub ori salvarea ce vine de la un cal negru de mare… Spune autoarea:
„… Aproape de căderea soarelui dincolo de orizont, simțise chemarea la odihnă a golfului prieten. Întors dinspre larg, zărise o aglomerare de stânci. Curiozitatea îi dăduse ghes… să vadă ce-i?! Și-ndrăzni. Se trezi într-o grotă micuță. Prin preajmă, apa-i dansa pe la tălpi molcomă. În penumbra înserării, tavanul juca în licări albăstrii… un loc mirific. Și timpul se scurgea, era un timp de poveste…”
Întâmplările prin care trec personajele (sau doar își imaginează că trec) lasă, totuși, inexplicabile urme palpabile (o mână de alge împletite cu solzi negri, un tablou din care a dispărut personajul principal, flori rupte ce renasc, boabe de grâu transformate în ouă roșii…). Sunt tot atâtea dovezi că, totuși, nimic nu e cum pare a fi… ci cum îți imaginezi că e! Regăsim și aici dominanta prozei fantastice destinate maturilor, pentru care Angela Dina-Moțățăianu a fost recompensată prin numeroase premii la concursuri ori prin aprecierile unor critici literari importanți…
Numindu-și cartea TIMP DE POVESTE, Angela Dina-Moțățăianu ne dezvăluie intenția sa de a crea un virtual univers multidimensional, în care cititorii și personajele coexistă, schimbându-și rolurile pe negândite… Apare un subtil efect de carusel care te face să nu știi care dintre ei experimentează oniric faptele și care participă activ la desfășurarea lor epică… Iar țesătura asta cognitivă capătă o identitate cu valoare arhetipală, căci autoarea spune, prin glasul unui personaj, că „minuni dumnezeiești sunt și vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…”.
Cu certitudine se vor bucura de această carte în format letric mulți copii, fiind darul comun al Angelei Dina-Moțățăianu și al Editurii Biscara pentru aceștia… dar și o nouă materializare a motto-ului preferat al scriitoarei, „Tot ce-ți imaginezi este real!” (Pablo Picasso).

Alexandru CAZACU

O formă de continuitate

„Pentru tot ce alcătuiește o viață, Brăila îmi ajunge. Ea e toată omenirea‟ spunea cândva Panait Istrati despre orașul aflat la intersecția a trei provincii românești. Iar această așezare unde se trăiește cu fața la Dunăre a oferit spațiului românesc o adevărată pleiadă de personalități științifice și artistice, mai ales după tratatul de la Adrianopol când schimburile comerciale au adus modernizarea întregii societăți. Portul a devenit atunci brusc un loc de acces pentru lumea și cultura occidentală în fapt un areal geopolitic care a atras și influențat dezvoltarea sa. Comparat la acel moment cu Napoli sau Marseille, întreg orașul a fost condiționat de efervescența marinarilor la docuri, mărirea și decăderea acestuia depinzând de exportului cerealier al principatelor române care pleca de aici.
Astăzi acest oraș fabulos, ce iubea patru zeități: Mercur, Bachus, Thalia și Euterpe, pare intrat într-un nedrept con de umbră, aliniindu-se acelor așezări ce dețin mai mult trecut decât prezent. Însă urbea și zona limitrofă nu renunță a fie furnizor de semeni de calitate. Oameni pentru care fenomenul artistic prezintă și o formă de a nu lăsa patina uneori indiferentă și crudă a timpului să se depună peste un spațiu care merită mai mult.
Mihai Vintilă este un spiritus loci un scriitor dar și un animator cultural al zonei atașat de matricea Dunăre – Bărăgan – Brăila care încearcă prin toate mijloacele sale, împreună cu alți oameni de cultură, să racordeze urbea la mișcarea culturală generală și mai ales să pună în evidență activitățile locale nu puține și demne valoric de un circuit mai larg. În acest sens domnia sa este unul dintre fondatorii proiectul cultural „Litera 13‟ o revistă on-line, ce cuprinde pe lângă materiale specifice oricărei publicații de acest tip (beletristică, critică, cronici de carte, recenziile unor spectacole, cronici de film, cronici de artă plastică și arhitectură) comentarii și știri culturale despre Brăila. Se pun astfel în lumina reflectoarelor multe evenimente de bună calitate ce au loc în „orașul cu salcâmi”. La multe dintre întâlnirile ce se desfășoară la Brăila participă și Mihai Vintilă. Ziarist, prozator și critic de întâmpinare, dânsul este și un poet care merită luat în considerare. Cu atât mai mult cu cât lirica oferită cititorilor este una indestructibil legată de străzile în semicerc, de zidurile clădirilor odată celebre, de promontoriu și de lumea ce azi populează acest Danubiopolis dar și de orașul palimpsest suprapus peste orașul de acum.
„Dirijorul de cuvinte‟ este unul din volumele sale de versuri tipărit la editura InfoEst în anul 2017. Cartea este sprijinită de cuvântul de întâmpinare semnat de A.G. Secară și la finalul ei de ale două scurte prezentări scrise de Virgil Andronescu și Alexandru Halupa. Volumul este conceput ca un triptic. Între paginile sale găsim și fotografii din Brăila, editate grafic în ton și sugestie de cele mai multe ori cu versurile.
Prima secțiune, „Geambaș de cuvinte‟, cuprinde poeme dedicate prietenilor sau personalităților pe care poetul le-a întâlnit atât tête-à-tête, dar și virtual, prin lectură, și care l-au marcat. Este un mic breviar, pe care orice scriitor îl deține și îl completează. O formă de admirație și recunoaștere a unor valori de la care autorul se revendică fiind influențat în scrisul său de aceștia chiar dacă evident anvergura fiecăruia este diferită. Astfel, întâlnirea cu Nicolae Dabija o sintetizează astfel „A întins spre mine/ Aripa de sub cămașă/ Și zâmbetul său răscolea/ De dincolo de ea// Fratele lui era gelos/ Că-mi spunea frate‟ (Cum l-am cunoscut). Din discuția cu Arcadie Suceveanu reține: „Când se topea de zile iarna/ Am întâlnit poezia/ Venise la Galați să lumineze/ Printre muritorii cuvintelor‟ (Am vorbit cu poezia). Marele John Keats reușește să-i provoace lui Mihai Vintilă o reflexie asupra bucuria poeziei „Mierea trândăviei/ O iei ca mic dejun/ Urâtul vieții sufletu-ți nu-l știe/ Și lași uitării/ Bunul simț.// Plonjezi în artă/ Prin poezie/ Și-n toate câte au fost să fie‟ (Mierea trândăviei). Sunt dedicate texte prietenilor și colegilor de proiecte culturale. Poezia care dă titlul volumului este dedicată lui Dumitru Anghel „Scrie cărți în clarobscur /Împletește cu grijă cuvintele/ Este andante și este allegro/ Nu este călăul, e un părinte// Citește destinul în vorbe/ Ca un adam în piele de șarpe/ Pescuiește fără undiță/ În ape ce nu sunt ape‟ (Dirijorul de cuvinte).
A doua secțiune a cărtii, și poate cea mai bună, „Străzi fără poeți‟ este o radiografiere a Brăilei de astăzi, așa cum o vede Mihai Vintilă cu „ochiul‟ său liric. O anumită decrepitudine și nostalgie, nu doar a clădirilor, străzilor și piețelor, transpare din multe versuri ce se închid în cheie ironică „Încărunțeau în lampadare timpi/ Și visele mișcau în oameni/ Cuvintele ce prizoniere/ Nu părăseau o gură/ Și vântul vântul vântura cuvinte/ Iar unora n-avea nimic ce să se spună/ Decât un ia aminte!‟ (Sicrie cu speranțe) Acest amestec de nostalgie și ironie în care nu este loc de provincialism, ci mai degrabă de o lucidă analiză a stării de fapt, este trăsătura distinctă a liricii volumului: „Aud cum frunzele nu se mai zbat/ Salcâmii nu mai cântă/ Păsările au uitat să zboare/… Scheleți albiți de cioate/ Privesc la noi scârbiți/ Din bulevarde ce rânjesc/ Cu gurile lor hâde, fără dinți/ Brăila trăiește din poveste/ Din ce a fost/ Și astăzi nu mai este// Salcâmii nu mai cântă/ Păsările au uitat să zboare/ Iar noi…/ Ce facem noi aicea oare‟ (Bulevarde care nu mai zâmbesc). Străzile domnești ale orașului sunt parcă imersate într-o realitate ce se dezintegrează sub jocul perspectivei. Un amestec de rustic-urban preia controlul țesutului de străzi patriarhale, iar sensibilitatea poetului reacționează, știindu-se că a privi înseamnă de cele mai multe ori a primi: „Pășesc pe piepturi de dale vechi Copacii mirați se apleacă la stradă Din umbră, bănci ostenite bârfesc./ Stâlpii spânzurați de fire/ Se roagă să nu cadă./ Doar cerul rămâne același Albastru de vise furate/ Spălat seară de seară de stele/ Și de veșnicul poate.” (Pe bulevard).
A treia parte a plachetei este constituită dintr-un „Exil de poet‟. Versurile din acest ciclu reprezintă justificarea și hotărârea de-a evadarea în tărâmul labirintic patronat de Orfeu. Pentru a lupta contra noului tip de cultură a nimicului. O decizie de a răspunde darului primit printr-un gest de continuitate într-un teritoriu și într-un timp unde sufletul dual apă-câmpie al zonei, are și va avea mereu ceva de spus celor dispuși să asculte. Iar metafora este unul din instrumentele acestei continuități: „Lampadarul din cameră/ Se spânzurase de atâtea metafore./ Crăpăturile se jucau în pereți/…/ De afară se auzea Bocetul Bărăganului/ După dropiile de altă dată./ Singurul care putea să citească/ Zăcea adormit pe o carte/ Din care zâmbea Fănuș Neagu…/ Într-o parte‟ (Somnul metaforei) Beneficiind de ajutorul simbolisticii fără să fie sedus de polarizări, autorul încercă să pledeze pentru formarea și nu deformarea omului și pentru dimensiunile relevante ale vieții cu toată partea de seninătate și zădărnicie care o presupune acest demers poetic: „În gara mică/ Locuită de oameni cu suflete mari/ Am bătut în cuie poezia/ Să stea pe perete lângă icoană,/ Să lumineze întunericul,/ Să liniștească dureri cu durerea ei‟ (Poezie, bere și mărfare).
Volumul domnului Mihai Vintilă este mai mult decât o lirică cu caracter regional. Este o piesă dintr-un ansamblu reprezentativ pentru cei ce vor și se și încumetă să construiască dincolo apatia și vertijul carnavalesc- balcanic ce ne poate asedia câteodată. La Dunărea de Jos sau oriunde.

Ion ROȘIORU

69

E vineri. Dorm arici sub tufe de urzici
Şi-ntreaga fire are de lacrimi ochii grei.
Oile zbiară. Plâng copiii mici
Şi unele şi alţii după miei!

70

Se-nteţeşte o lumină
Nupţială pe alei.
Dă cu var o gospodină
Pomii din grădina ei!

73

Persistă ani, decenii chiar,
Floarea presată într-o carte.
Scriind, câştig un avatar
Nou până să cobor în moarte!

Vasile GHICA

Chef pe Titanic
(aforisme)

Arta poate să facă dintr-un suflet răvășit o Catedrală.
Lumea de astăzi este un Titanic în derivă; iar noi, pasagerii, ne călcăm în picioare unii pe alții, ca să prindem cabine de lux.
Ultima licitație s-a încheiat. Condiția umană a pierdut Livada cu vișini.
Din copilărie ,rămân icoane, nu amintiri.
Scopul educației este transferul de flacără.
Iubirea însemnă doi la puterea nemărginirii.
Ne străduim din răsputeri să lăsăm urme eterne pe zăpada vremii.
Spre vârf nu poți să duci decât o stâncă sau o cruce.
Arta poate redeștepta în noi sirepe energii ancestrale.
Creația literară este un har, lectura-o zidire.
Fără valori, o națiune nu are purtători de drapel.
Castelul Elseneur așteaptă încă un răspuns.
De fapt, în lume nu există decât două etnii: oameni și neoameni.
Un singur poet român nu a primit niciun premiu în viața lui. Se numește Mihai Eminescu.
Ce-am mai freca dușumelele cu el, dacă am avea și noi, românii, un laureat Nobel.
În privința proștilor, natura este vinovată de două ori. Întâi că i-a creat. Apoi, că nu le-a adus la cunoștință.
Înțeleptul cu prea mulți fani este pândit de ratare.
Genial a fost autorul primului vas de lut. Urmașii lui sunt olari.
După parastasul de 40 de zile, celor mai mulți dintre oameni posteritatea nu le mai aduce niciun omagiu.
Suntem egali la poarta cimitirului, nu și la ușa posterității.
Idealul muștei este bălegarul.
Omul de astăzi nu mai simte incultura ca pe o surpare.
Copilul inteligent este cel mai rebel aluat.
Și totuși, în om există mai mulți nuferi, decât nămol.

Stan BREBENEL

PÂRCĂLABUL NICOLAE BULAT

Basarabia nu a dus în nicio perioadă istorică lipsa unor personalități de prim rang, de origine română, care au îmbogățit patrimoniul cultural național și internațional cu opere de înaltă ținută. Ca o curiozitate, dar și ca un semn al faptului că acești intelectuali de marcă au incomodat toate regimurile politice, este faptul că mulți dintre ei au murit de tineri. Să fie doar o coincidență? Numai în ultimii ani au plecat într-o lume mai bună Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija și, cel mai recent, Nicolae Bulat. Despre ultimul, care a trecut la cele veșnice la numai 70 de ani, a scris și publicat o carte-document părintele Mihail Milea, cu pseudonimul Sava Bogasiu. În aceasta este consemnată în detaliu biografia sa și, mai ales, activitatea de istoric. Părintele Milea face o mărturisire încă din primele pagini ale cărții: „Am fost la înmormântarea lui Nicolae Bulat, pe 13 septembrie 2022. Acolo, la priveghi, la miezul nopții, în biserica românească Sfinții Martiri Brâncoveni mi-a venit această idee și dorință de a scrie în intervalul de 40 de zile, până la parastasul cel mare, această carte de suflet: Nicolae Bulat, ultimul pârcălab de la Soroca. Doresc ca, prin această carte să-i aduc un omagiu, în semn de recunoștință pentru tot ce a făcut în cei 70 de ani pentru SOROCA noastră”. Și părintele s-a ținut de cuvânt publicând cartea la Editura Editgraph din Buzău. Dar cine a fost Nicolae Bulat? Acesta s-a născut la data de 10 februarie 1952 în satul Cureșnița, raionul Soroca. A absolvit Universitatea de Stat din Chișinău urmând o tradiție de familie. După ce a predat câțiva ani limba engleză, în anul 1980 a ajuns la Muzeul de Istorie și Etnografie din Soroca. După 4 ani pleacă la Agenția de Turism din Soroca, ca ghid. Anul 1992 marchează revenirea sa la Muzeul de Istorie și Etnografie din Soroca, în calitate de director, instituție ce era responsabila cetății Soroca. A fost supranumit „gardianul” Cetății Soroca și a fost considerat unul dintre cei mai buni ghizi din Basarabia. În calitatea sa de istoric, ca specialist principal al Patrimoniului istorico-cultural Soroca, Nicolae Bulat a întreprins numeroase cercetări a unor izvoare scrise și arheologice pentru a aduce la lumină adevăruri, din cele mai vechi timpuri, asupra acestui simbol, străjer la malul Nistrului, pe nume Cetatea Soroca. Cercetările sale s-au concretizat în multe articole, pliante turistice și cărți. Sunt amintite cărțile: Județul Soroca: file de istorie (2000); Pe-un picior de plai; Descoperă, Explorează, Studiază (2003); În căutarea unui mare erou – generalul Stan Poetaș (2020); Jupânița cea frumoasă (roman istoric, 2011); Retro Soroca (2012); Medicina Art Nobilissima (2013); Cetatea Soroca – istorie, memorie și tradiții seculare (2015) și De șatră la palate (2018). Din păcate, pe biroul său au rămas multe cărți neterminate, în diferite stadii de scriere. Amintesc pe: Ivan Țarevici, Elena Voloșanca și lupul sur (roman istoric); Cetatea Hotin; Ioan Vodă cel Viteaz. Timpul, cu cei mai buni, nu a mai avut răbdare. A decedat pe 9 septembrie 2022 la Spitalul Clinic de Urgență din Iași. Ion Macovei, a scris într-o publicație cuvinte emoționante: „Fără Nicolae Bulat, excursiile la Cetatea Soroca și-ar pierde din farmec. Talentul lui de a povesti te cucerește din prima clipă. Unele familii vin la Soroca doar să-l asculte pe Nicolae Bulat. Ghidul emblematic al cetății a reușit deja să intre în memoria multor turiști care au vizitat fortăreața medievală de pe malul Nistrului”. Printre turiștii norocoși, în urmă cu câțiva ani m-am aflat și eu. Plecasem în excursie cu ceva cunoștințe despre faimoasa cetate. Însă ce ne-a povestit „ghidul” Nicolae Bulat cu harul său ne-a emoționat profund și ne-a adus la cunoștință informații pe care internetul nu le oferă. Am plecat de acolo cu bucuria imensă că am avut privilegiul să-l ascult pe acest om. Vestea trecerii la cele veșnice ne-a întristat profund și pe noi, buzoienii, deoarece Soroca este un raion cu puternice legături cu județul Buzău, iar Nicolae Bulat era unul dintre cei mai apreciați și respectați prieteni soroceni. Părintele Mihail Milea ne-a oferit într-un timp scurt o carte care ne ajută să înțelegem mai bine spiritul Cetății lui Ștefan cel Mare și sufletul locuitorilor din Soroca. Mai facem precizarea că în carte este un număr impresionat de fotografii ce reflectă viața și activitatea sa, spre o mai bună cunoaștere.

Laura COZMA

renacimiento

e ciudat cum dragostea trăia în noi/ două trupuri asimetrice

unul împins în abis
celălalt așteptând absolutul la semafor

ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng
băiatul cu ochii verzi rătăcește-n intersecție cu o lanternă
durerea strivește bitumul ca un buldozer
Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poți spune despre moarte?
lumina nu se adăpostește după întuneric și respiră greu lângă el
ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris
azi dimineață pulsul i s-a oprit

acum am văzut lumina pentru prima dată
doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățișare