Spații culturale nr. 87 (10)

Mihai POPESCU

Hypnos și Hermes pășind printre noi
„Lacătul simte și tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare”
Tudor Arghezi (Descântec)

„Hipnotice”, noul volum al poetului Octavian Mihalcea, poate fi citit în multiple chei estetice, stilistice, sonore sau plastice, filosofice sau psihanalitice. Nu întâmplător, volumul de versuri se deschide cu CV-ul autorului, urmat de o descifrare psihanalitică a creației poetului realizată de Doamna Simona Trifu, text intitulat „Detursignetur” (sau DS, denumirea latină a acelei părți a rețetei sau ordonanței medicale în care medicul explică pacientului pașii necesari pentru urmarea corectă a tratamentului).
Impactul emoțional și stilistic al acestei porți de intrare în universul trăirilor poetului Octavian Mihalcea este puternic și anunță o nouă aventură în „ambiguitatea spectacolului”, pentru a descoperi cum „cărțile iernii încă trăiesc” (Deasupra fugii). Universul cărții este mereu prezent în opera vechiului prieten și fostului coleg de serviciu la Biblioteca Militară Națională, făcând parte atât din panoplia, cât și din recuzita poetului.
Cititorul este ispitit cu „amăgirea presărată / pe lângă urme” (Fără nume), printre „surâsuri care fumegă” și „raze care au fost cândva înghețate” (Se topesc cheile), cu promisiunea că „vei vedea lumi / întinse între punctele care unesc / prea repede noaptea cu dimineața” (Aripi fine).
Într-o atmosferă în care tensiunile interne și externe ale călătoriei poetice par un fel de „tarot” cu gloanțe de argint, urmările sau presimțirea confruntărilor posibile și probabile decurg din posturi combative străvechi: săgeți de aproape / conduc marile ochiri” (Sunt alte îndreptări), fiindcă „tălpile ude nu se feresc / de plăcerea săgeții” (Capăt).
Înzestrat cu un „creier cu zale” (Încet), creatorul invită cititorii, spunându-le „am nevoie de voi / populații rare / din oglindă” (Ar veni), să treacă prin „porțile deschise ale anesteziei” (Lângă noi), să guste „farmecul textului” (Text), ba chiar să sape „după cântece noi” (Dacă sapi).
Familiarizat cu „apa din spatele cuvintelor” (Fără nume), poetul se oprește „în fața soarelui crăpat” și asistăm împreună la „înflorirea aripilor pământești” (Doar aici), încercând acest „exercițiu misterios / de înghețat luminile” (Se înfioară mâna), cu „povești spălându-se / unele pe altele” (Încă sunt comori).
Dialogul mut cu cititorul continuă cu mărturisiri, „vreau să știi, arde aripa / prin labirint” (Aripa), cu slăbiciuni recunoscute: „trupul drept / al marelui pas / pe care mă temeam / că l-aș putea face” (Marele pas).
Descătușări mitologice ne întretaie potecile: „Hermes și gestul / altor lumi / sfărâmă lacătul / pietrei vechi (Hermes), în timp ce noi „aruncăm în vid / zăpada printre / oglinzi fără lumină” (Crunt).
Fiindcă „cei de față repetă universul” (Hipnotice), e nevoie de o „evadare cu cifru” și urmează întrebările firești: „al cui vârf sângerează? (Foarte aproape) sau „cine aude / urletul / rănilor” (Să fim).
Solemnitatea specifică unui „vis asediat” se dezamorsează parcă spre surpriza poetului și a cititorului: Când crezi că nu mai respiră nimeni / vor plesni unii mușchi ai monumentelor” (O limbă sălbatică).
Titlurile poemelor lui Octavian Mihalcea amintesc de măiestria marilor pictori sau sculptori de a potența valoarea operelor plastice prin cuvinte sau expresii evocatoare și memorabile. Liricul, epicul și dramaticul, efectele sonore și plastice urmează un parcurs caleidoscopic în alcătuirea fiecărui poem și a întregului volum, fericit ilustrat de graficianul Alex Ivanov.
Se simte o continuitate de trăire poetică față de volumul anterior, „Patima cheilor” (2020), însă poetul rămâne un virtuoz al construcției, în fiecare nou volum, a unei lumi unice, explorabile, cu legi și comportamente, ființe, lucruri și fenomene distincte.
Cea de-a noua carte a poetului Octavian Mihalcea solicită cititorului virtuți de alpinist al trăirilor omenești, un fundal cultural și estetic bogat, oferindu-i trasee spirituale și peisaje sufletești unice.

Ottilia ARDELEANU

Brațe de fluturi sau flori trecătoare?

Rodica Rădița Răpeanu intră în peisajul literar cu prima sa carte abia în 2020, cunoscută fiind mai ales pe siteurile și cluburile literare online.
Păpuși din lacrimi este volumul de debut, ieșit de sub tipar la editura clujeană Ecou Transilvan, prefațat laborios de prof. Lucia-Elena Locusteanu căreia i se alătură cu impresii și aprecieri critice mai mulți poeți, artiști și prieteni din anturajul autoarei. Volumul se finalizează cu un scurt CV și o anexă foto.
Autoarea scrie poezie clasică cu ferment liric feminin. Apăsător, accentul său se pune pe trăiri personale, zbateri și nădejdi, linia sa sufletească situându-se la orizontul dintre iubire și dramatismul temperat al rămânerii într-un sentimentalism de care nu vrea să se debaraseze.
Autoarea pune aură femeii, o idolatrizează, aproape că o confundă cu o zeitate, făcându-și totem din iubirea pe care o dăruiește convinsă fiind de menirea acesteia în viață. Atribuie femeii, pe lângă iubire, puterea aceea de a trece peste vâltorile vieții, renăscând ca pasărea phoenix, din propria cenușă. Focul mistuitor al iubirii se face simțit în tot acest volum care nu întâmplător își duce numele. Fiindcă, o femeie știe și să plângă, desigur cu discreția cuvenită.
Chiar dacă Rodica Răpeanu dedică un capitol important poeziei patriotice, și aici tot la iubire asistăm, la un frenetism al mândriei de neam și de țară, fără de care poate că poetul nu ar mai fi poet. Bineînțeles că pecetea cea mai frumoasă a iubirii de țară este așezată pe fila mândriei de mamă româncă: „Și-s pricepută în tot ce fac/ Și frumusețea mea podoabă-i încă,/ Iar pruncul meu de azi e pui de dac/ Și mândră sunt ca mamă și româncă!”.
Subiectele referitoare la patriotism ating tarele unei lumi care pare să nu se mai vindece vreodată: hoția, mârșăvia, avariția, îndepărtarea de glie și tot mai lung drumul spre străinătatea în care se pun speranțele unui trai în conformitate cu ambițiile și năzuințele mileniului trei, mileniu care se dovedește și mai zbuciumat decât imaginația chiar și a celor mai puternici și celor mai în măsură să prezică, îndepărtarea de credință și de Dumnezeu, sterilitatea conștiinței-de-sine, politica tot mai dezumanizantă și altele. Subiecte devastatoare pe care poeta le tratează cu dramatismul unei inimi de mamă care gândește un viitor luminos puiuțului ei de dac. O frumoasă rugă pentru vindecarea țării este chiar poezia Doctore, mă doare țara…
Autoarea dedică un capitol aparte liricii populare, îndrăgostită fiind de balade și doine, cântece de cătănie, înstrăinare, petrecere și dragoste, ritualuri și tradiții românești precum bocetul, strigătura, cimilitura, magia ca parte a misticismului. Există o anume suavitate în doinele și baladele ei. Ceea ce conferă farmec acestui capitol este și folosirea regionalismelor, astfel, poeziile au o melodicitate aparte: Tocmindu-mă c-un sluger/ Să-mi aducă din ungher/ Un căuș plin cu piper//… Vreau și salvie și fag./ Să le-amestec în chișleag,//… Lâng-o fiertură de spânz,/ Dimineața înspre prânz/ Să-i dau câte-un pic de grunz,/ Să necheze ca un mânz…
Rodica Răpeanu aduce, astfel, cu sine, acele cadre minunate țărănești, tradiționale, și iată câteva exemplificări: Moștenii-Grecilor, vatra Boțeștilor, Hoanca Sturului, Dolea – valea seacă; baladescul trecut amprentat de sărbătorile petrecute în strai și stil românesc precum drăgaicele; personaje de basm cum haiducul Radu Anghel, haramin de Bărbuleț, Dragobetele, ultimul solomonar etc.
Autoarea are sensibilități majore legate de spirit și rezonanța sufletească, astfel încât se simte deseori prada unor oameni, rănită, marginalizată…
Deși capitolul al patrulea se numește Poezii de inimă din moșia sufletului meu, aceasta nu se transpune într-un moșier, bogăția revenind de drept poeziei sale tumultuoase, încărcate de iubire și totodată de spaime pe care le escaladează cu inima curată, cu o sinceritate debordantă. Poeta e mai degrabă adepta lacrimilor, doar nu degeaba titlul volumului!, decât al zâmbetului răvășitor! Pune preț pe libertate, pe curaj, pe individualitate și temeritate: Privește lumea-n ochi atunci când îi vorbești – este doar o formulă de încurajare adresată fiului său, Alexandru Mario Moldoveanu. La fel, pentru cel de-al doilea fiu, Cătălin: Mă visam embrion în pântecul mamei,/ O, ce cald și ce bine-mi era!
O serie de poezii este dedicată mamei. De altfel, Rodica Rădița Răpeanu – RRR i-aș zice, abreviindu-i numele -, se află permanent în conexiune delicată între părinți și copii, între dragostea pentru trecut și cea pentru viitorul său emoțional. Mama este un reper asemuit cu o iconică făptură, se poate închina ei ca la oricare sfânt sculptat sau pictat pe zidurile unei biserici. Mama e motiv de laudă, de patos, de durere, de muncă fără preget, de dumnezeire! Nici tatăl nu iese din cadrul sentimental al autoarei. Cum ar fi putut să sară peste spiritual său?! Destinul e un jug la care au tras din plin strămoșii, cei mai apropiați fiind părinții.
Poezia Rodicăi Rădița Răpeanu este o metamorfoză de la sufletul ei către întreaga familie. Nu se poate să nu-i pomenească pe toți, să dedice fiecăruia măcar o pagină. Și asta face și mai cutremurător filonul poetic în care ea pare o simplă păpădie suflată spre nicăieri, deși ține cu dinții de toate făpturile care i se apropie într-un fel sau altul. Aici cred eu că se află tăria poetei, în lanțul familiei, în zalele de iubire înnodate cuvânt cu cuvânt pe firul poeziei și al vieții.
În fapt, volumul de față este o traiectorie firească a unei vieți, cu bune și rele, dar mai ales cu trăiri și amintiri valoroase din care versul scânteiază lumină și lacrimi. Poeta nu așază cronologic amintirile, mai degrabă le amalgamează, ne supune zbuciumului, frământărilor sale, tuturor confruntărilor și potopirilor. Cu ea este când zbor, când cădere. Când lovire pentru a da magmei interioare acel forfot de creație.
Potpuriu eterogen de dragoste-colaje ritmate reprezintă doar călcâiele crăpate numai de iubiri săpate. Este zona scrisă ca un angajament al iubirii, poezia adamică a răsfățului în sânge când un gând deocheat simțirea îmi scurmă. Poate că iubirea se vrea coșarul sau vreun don juan nebun, neprihănită, un moft chiar sub ochii tuturor. Oricum ar fi, poeta își urmează calea visului, cu îndârjire de femeie. Este o eminesciană lumină licărită-n ram, și-i vine să tacă și să zică după același dor zămislit în cuvântul dintâi.
Capitolul de față este un paralelism între bărbatul care idolatrizează femeia și femeia care se simte atrasă în mrejele acestuia. Iubirea este tumultuoasă, zburdalnică, nebunească, un braț de fluturi, felină tărcată, un moft chiar, intruziune, isterie, adevăr și mit, motiv întemeiat de război și pace în lume: De-ar fi s-o luăm de la-nceput,/ O Evă-n fiecare zace./ Un ideal preconceput,/ Ce a stârnit război și pace! afirmă RRR în poezia Femeia-i viața tuturor, considerând-o cheia care deschide cele mai frumoase porți ale vieții.
Încărcată de mister, de un aer aparte, voluptuoasă, ducându-și păcatul originar cu demnitate, femeia este deținătoarea vieții prin rolul său asumat de mamă.
Dinspre partea bărbatului, autoarea, îndrăgostita eternă, se dăruiește prin scris: privirile tale mi-au sfredelit sânii grei/ ca două poeme…
Poeziile din Vers alb, pentru zile negre, sunt reale declarații de dragoste și dor în care RRR se simte metamorfozată în pasăre, floare, curcubeu, regină, miez de prescură și, desigur, cuvânt, se simte înnobilată și ridicată în slava cerului, își transformă iubirea în stare de levitație. Toate apele învolburate se liniștesc, gândurile devin cele mai frumoase vise.
Ultimul capitol, Anotimpuri, este dedicat pur și simplu anotimpurilor, tratate în ordinea firească, dinspre primăvară – Odorul Primăverii fiind poezia deschizătoare-, înspre iarnă, Caii zăpezilor închizând atât capitolul, cât și volumul. Aici, o găsim pe autoare aproape de Vasile Alecsandri și Ciprian Porumbescu, prin Crai nou…; de Mircea Eliade, prin Ploi din vară sau Nuntă-n cer. Melancoliile sunt reperele sale principale. Chiar dacă primăvara este despre înflorire, poeta vorbește și despre plopii solitari, eminescieni, și despre sălciile pletoase cu trupul lor plecat, concomitent cu cireși, frezii, lalele, lavande, crini și altele care sugerează renașterea, învierea, farmecul. La fel cum și vara, deși inundată de căldură, lumină din abundență și de forfota vieții, totuși, poeta nu trece cu vederea ploile consistente, diluviile mai mult sau mai puțin imaginate, dorurile care potopesc inimi de îndrăgostiți. Chiar și negurile, tenebrele și prezența corbului edgarian în câteva dintre poezii induc acea componentă negativă existențială, cu temeri și neliniști. Întomnări și constrângeri este un titlu care tocmai acest aspect de antagonism între anotimp și ceea ce poate fi dăunător fizic și spiritual o dovedește.
Triptic de toamnă amintește chiar de piesa de teatru Gaițele a lui Kirițescu: Toamna mea roibă/ ce rău ai visat/ popa să aibă/ de lucru în sat/ și peste groapă/ să-ți verse din plin/ în loc de apă/ clondirul cu vin.
Păpuși din lacrimi este un adevărat ecou sufletesc răsfrânt în versuri curajoase, lucide, emoționante!

*Rodica Rădița Răpeanu, Păpuși din lacrimi, Ed. Ecou Transilvan, 2022

Ottilia ARDELEANU

drum de lumină

e un drum între el și ea
o lumină curgătoare
un mic spațiu prin care
lucrurile se așază ca pentru o viață

urechea ei este mai aplecată
peste vești
ochii lui înoată spre ochii ei
în acvariul obrajilor
un zâmbet
conturează liniile spre buze
adâncindu-se în bărbie

vicleană clipă de fericire
prinsă în bliț

ceasul a stat
atât de simțitor
în fiecare jumătate a lui doi

acvariu

îmi intrase în cap că trebuie să dorm
pe un cearșaf cu peștișori de apă dulce
și de câte ori îmi odihneam picioarele
un susur domol îmi trecea printre degete
pietrișul rotund și mărunt îmi masa tălpile
flora verde unduitoare se agăța de tibii prietenește
camera devenea un acvariu în care
învățam respirația micilor viețuitoare
mi se zbăteau aripile cu irizații
sub lumina plăpândă din tavan
înaintam printre celelalte cu zecile de bule sparte
mereu la izbirea de aerul cald
și noaptea era un mâl numai bun de scăldat
din care ieșeam pe la ora șapte
și mă regăseam femeie
în așternutul unduitor
cu perne care-mi șterseseră visul

Mara PARASCHIV

Semne și însemne

Moto: Poeții nu iubesc, ei sunt îndrăgostiți de iubire. Scriu poezie pentru a cunoaște agonia iubirii!

Mihaela Băbușanu, un nume aflat pe buzele multora din locuitorii urbei noastre, Bacău. Cunoscută în literatură ca scriitoare de Haiku, autoare a șapte cărți, lansate și comentate în diverse reviste, precum ,,Albatros” „Haiku”, prezentă la concursuri naționale și internaționale, pe online sau internet. În volumele sale vom găsi mărturisiri din ceea ce înseamnă lumina și întunericul prin care trece omul.
Autoarea se întreabă, aproape de subconștient, de ce e întuneric pe lume? „Noapte, zi, aceasta e ordinea, e viață, e ritm. Dar întunericul deplin era pacoste pentru cei slabi, sau cine știe , încercare pentru cei tari? Cine să-l înțeleagă din cei nepăsători, răsfățați ai luminii?”- spune M. Eliade.
Mihaela Băbușanu apare la rampă cu prima carte de poezii, Adevărata fericire, Ed. Pro Plumb, Bacău, ca o împlinire a unui căutător de pietre prețioase, apoi, după un răgaz, ca mare iubitoare de haiku, hotărăște să aducă Japonia mai aproape de Bacău. Pune în aplicare proiectul. Organizează activitatea literară Declick în silabe, din care nu vor lipsi întrebările: Yng și Yang – Cine ești… Cine sunt? Prezintă cartea ,,Stejarul cu flori de cireș”- Ed. Derzis Erudițio 2014 prin care vrea să confrunte cireșul japonez cu stejarul românesc. Față în față, să cunoască tradițiile. Obiceiurile. El, haikuul, să ne invite la ceremonialul ceaiului, în timp ce stejarul să scuture din ramuri doinele și baladele românești. În acest fel vor răspunde întrebărilor, Ying și Yang.
Povestea vieții sale curge, vorbește cu ea însăși, amintirile o strigă; nici marginea înserării, nici flacăra lumânării nu sunt mai treze decât inima ei.
Cu exuberanța tânărului care vede viața flacără neinfinită, se hotărăște să plece Cu Mercur în Exil – o nouă carte, pentru a-și recupera aripile pierdute… dezamăgirile… iluziile… și, de ce nu, să-și resusciteze toate iubirile!… când mâinile ni s-au atins/ tremurul a pus stăpânire pe ele/ m-ai măsurat din priviri /și-ai simulat un sărut…/ sau /am pus bani deoparte/ să-mi cumpăr fericirea/ care rătăcește pretutindeni/ dar care mie mi-apare doar în vis/ astăzi mă plimb prin oraș/ în speranța că o voi găsi/ și vom parafa înțelegerea. Cu Mercur, Mihaela privește surprinsă și realizează că nu mai este fata aceea timidă, misterioasă… iubitul acela desculț nu mai e iubitul meu.
Vrea să o ia de la capăt. Să știe ce n-a știut atunci, spunându-și că viața nu e un infractor, că tu nu ești singurul bărbat… că dragostea nu e un blestem și că după o iarnă oricât de grea vine întotdeauna primăvara.
Se naște din nou… și din nou în ochii proprii, cu dorința de a conjuga verbul a scrie; de a vedea realitatea în hainele ei adevărate; simple; frumoase, exprimate în poemul haiku, născut din ape, din vânt, din ploaie, din ninsoare; descifrându-l îi găsești frumusețea; taina cântecului de pian „la răsăritul copacului din care a fost fabricat’’. Pe parcurs, i se întâmplă multe lucruri frumoase: dragoste la prima vedere… pentru iubire, cade, se ridică, fură stele… aseară am furat o stea de pe cer… de dorul unei chemări m-am refugiat într-un vis, însă nu mai știu să găsesc calea spre lumină… Ar vrea să se trezească în visul de către Dimineață cu mama, cu tata, cu bunicii… iar din coliba încropită de Mihăiță, să audă zborul îngerilor; așteptând împlinirea, îndură trecerea clipelor, a brumelor și a iernilor reci, speră și încă trăiește Prin cuvânt! Visează, trăiește și retrăiește, mână în mână.
Prin forța sufletului călăuzit cu răbdare, reușește să descopere ușa care i se deschide. Știe să primească și să dăruiască precum o Dragoneasă (noua ei carte, dedicată fiului Mihail – Dacian și tatălui acestuia), la hotarul dintre lumină și întuneric, dintr-odată își desface aripile. Iată că Mihai trăiește la timpul Prezent.
De fapt, asta și face acum Mihaela. O vedem angajată în tot felul de acțiuni, conferințe, expoziții. Nu uită nici de cei din sat care au nevoie de ajutor. Cu bagajul de mână, se implică total și necondiționat. Toate astea sunt… „SEMNE ȘI ÎNSEMNE”.
Nu întâmplător cartea, care ne-o prezintă astăzi, începe cu mottoul: „Citește-mi golul/ uită semnul/ care naște din alb”.
Ca scriitoare de Haiku ,are puterea de a sintetiza tot ce cuprinde adevărata viață. Golul – una din cerințele Haikuului, o ajută să sintetizeze, să compare modul de a te destăinui, de a te confesa în limita admisă.
Golul inimii, al sufletului purtat permanent cu sine; părinții dispăruți, frații ori prietenii, aici sau departe, rămân în sufletul ei, nu dispar ca și cum nu ar fi fost, Ei sunt Sămânța aruncată în pământul roditor al Băbușei. Sămânța a fost Cuvântul. El nu poate dispărea ca și cum nu ar fi fost rostit. El continuă prin împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. El a fost Începutul. În cazul Mihaelei Cuvântul este Sămânța aruncată in pământul roditor al Băbușei: /cununa vieții lor s-a uscat…/ dar semințele lor au rămas roditoare…/ alte și alte vlăstare vor înflori…/ și se vor înmulți în vecii vecilor/.
Prin versurile care trăiesc și vor trăi odată cu împlinirile, visul de a atinge sfera cunoașterii începutului, va continua să trăiască prin rodire; prin trăinicie. Autoarea nu face economie de sentimente, își răstoarnă toate amintirile ca pe niște vlăstare ale seminței crescute în credință și prin harul dăruit.
După o iarnă grea întotdeauna vine o primăvară, spune Mihaela… Și iată că după lungi și încercate așteptări, ca o adevărată Dragoneasă trece peste iubirile pierdute, durerile, pierderile și despărțirile proiectate pe ecranul vieții. Așteaptă ca Așteptarea să se întâmple; să devină împlinire. Deși conștientizează, sub apăsarea unui regret, privind altfel prin fereastră, tresare ca după o deșteptare. Realizează că, nu departe de ea, a sosit Speranța. În Iubire de sezon, descoperă trăinicia unei iubiri neașteptate. Simte că își găsește rostul; locul; se află pe un alt drum; cel pe care-l căuta și nu-l vedea. Intră în horă. Nimic nu o mai împiedică să-și vadă împlinirea. Să o simtă, acum, când minunea cu părul blond, face să fim doar noi, TREI: FERICIȚI!
O să las trecutul în urmă,/ Vreau să trăiesc doar prin verbe la timpul prezent/ Zâmbesc. Doresc. Roșesc. Reușesc.
Așa cum spune Valeria Manta Tăicuțu în Prefață – poemele au lumina naturală a locurilor pe care Mihaela le poartă cu ea ca pe niște însemne: dealurile Băbușei, verdele copacilor, a ierbii… florile și izvoarele, Iasomia, trandafirii, replantate în pământ roditor, își vor arăta splendoarea; frumusețea de altădată. Confesiuni lirice îmbrăcate în metafore vii traversează versurile de la un cap la altul. Într-o poezie a locului, mitul creației fiind copilul cu părul bălai, venit în urma unei îndelungate așteptări. „Treimea noastră cea de o ființă” umple toate golurile, toate căutările, neîmplinirile, tristețile. Totul și toate relele ce s-ar abătea asupră-ne vor fi eliminate, atâta timp cât „Prâslea cel voinic există/ nu vom îngădui niciunui zmeu/ să ne tulbure…/
Totul e Mihail; el se află pe acest tărâm; nimic nu poate fi fără el. Lumea pierdută se întoarce; mâinile lui sunt ale mamei; ochii lui sunt ai tatei… Poeme libere, versurile curg, alunecă unul după altul; se ajung, se întrec, imagini frapante dau naștere metaforelor, care strigă după tine; Odată cu nașterea Fiului, a intrat cu slavă pe poarta Desăvârșirii.
Poeme ca: Din nou împreună, Aș fi, Dorință, Îngerii mei, La mijloc de drum, Arhanghelul Mihail mi-l ține de mână… Prin mintea Mihaelei trec poveștile din copilărie cu toate trucurile, de care Îngerul este apărat; Amintirile din oglindă nu o mai zdruncină; acum este apărată, chiar dacă stejarul nu mai umbrește la fel, chiar dacă toată agoniseala tatei și a mamei a luat-o tăvălugul timpului. Singurătatea nu o mai sperie când vede că la streașina casei rândunica își clădește cuibul…
Cu toate că se simte împlinită, amintirile, de multe ori, o întorc din drum, o scot din gânduri, o duc spre aceleași locuri : bătaia din gard, stejarul de la poartă, cu toții la masă ascultând povești sau alergând prin casă… Spațiul și timpul se îndepărtează și se apropie. Toate amintirile sunt dovezi ale neuitării; coșmarul realității trecute.
Pe tot parcursul asistăm la un discurs poetic specific, un limbaj autentic-meditativ. Metafore de înaltă precizie stilistică sau venite din labirintul sufletului de poet. ,,Metafora – singura care asigură stilului, poarta spre eternitate ”- Marcel Proust.
Poemele cu o amprentă specială, personală, antrenate într-un monolog încărcat cu reflecții, trăiri, regrete, dar și o bătălie cu ea însăși, îmbracă haina optimismului purificator, aducător de liniște; împlinirea visului ce-o urmărea, precum ziua și noaptea. Tata, mama și Băbușa rămân locurile ei sacre. O mobilizează, devenind chip fără vârstă.
Drumul Mihaelei e mereu spre „rădăcini”, sămânța aruncată în pământ va da noi vlăstare, mult mai frumoase și mai arătoase. O urmărește viața irosită alături de cel care a intrat în viața ei, într-un moment nepotrivit. Ce rămâne în urmă? O durere neostoită care nu poate fi vindecată prea ușor. „Nici mierea din faguri/Nici sarea din bucate/Nici răsăritul soarelui/ Nici cui pe cui nu se scoate”.
Merge spre Băbușa meditând și monologând: E bine să nu ai prea multe pretenții de la viață, ca să nu ai prea multe nemulțumiri. Să-ți prețuiești viața dăruită din respect și pentru a-i da valoarea meritată. Sentimentul de Libertate. Bucuria de a munci, de a te dărui, acesta-i sensul existențial. „N-aș vrea să am de toate. Aș vrea să nu-mi mai trebuiască nimic”- Prometeu.
Fericirea există. E tumultuoasă. Ți-aduce bucuria de a trăi. Nu-mi vine să cred, pentru prima oară trăiesc acele momente până la capăt, am senzația împlinirii totale. Prezența acestei ființe îmi ajunge pentru certitudinea de a exista. Poezia a venit la mine mai târziu. A fost cea mai benefică ploaie, după o secetă cruntă. M-a transformat apoi în pasăre, ca să pot zbura spre cel pe care-l întâlnisem, pentru ca să ardem amândoi flacără, strângând în brațe „copilul lunii, cu părul bălai și ochii albaștri”, care a deschis porțile ascunse ale așteptării; O emoție, pe care nu o mai trăise, o lumină care o ardea, îi storceau lacrimile unei bucurii întregi. O minune a schimbat lumea. E copleșită de flori și lumină. ,,Prâslea nostru cel blond, întinde o mânuță în dreapta, se uită în stânga/ De o Sfântă Treime aveam trebuință/ Prâslea cel voinic există!”
Mihaela e conștientă de tot ce a obținut. Și-a găsit locul pe care-l merita. E timpul să intre în normalitate. Oricât de sus ar urca, nu vrea să strălucească. Preferă lumina naturală în care se înfăptuiesc dorințe în mirosul de iasomie. Locul de unde să privească seninul cerului cu mândrie, cu zâmbet, pentru tot ce i-a oferit Destinul cu mărinimie, știind că merita toate acestea.
Cu toate astea, semnele nu-i dau liniște. Îi este teamă ca fericirea care a pogorât asupra ei după atâtea dezamăgiri, să nu dispară. Să nu intre în întunericul neprietenos.
Ar prefera să fie o permanentă zi de martie, cu soare, mărțișoare și ghiocei…să dea și să primească linkuri pe facebook, niciodată să nu mai privească peste umăr o zi de noiembrie. Să-și lege picioarele unul de altul sau să alerge în trap ori în galop… să adoarmă osteniți sub stele pentru a simți veșnicia.
Poveștile Mihaelei s-au scris în cele patru anotimpuri, lăsându-și sufletul să umble pe urmele celui care i-a cerut semnătura pentru neuitare. Semne și însemne, care vin numai în visele frumoase, în care strămoșii o privesc cu prețuire.
„A părăsit de mult combinația / cu Mercur în exil, exaltată în Venus/ cu domiciliul când în Jupiter / Și când în Neptun / Bătălia mea / Pentru o fărâmă de neuitare / Se dă pe Pământ/”.
S-a născut pește, dar este o mignonă strașnică. Rezistă la curse grele și lungi și a renăscut ca un Phoenix.
„Sunt o bucățică de pădure din Cantonul Silvic, nr. 9 Băbușa, strămutată în buricul Bacăului, transformat în parc. Flora mea spontană înlocuită cu altfel de flori, gazon, arbuști cu alei străjuite de bănci, cântecul mierlei cu croncănitul ciorilor, doar copacii cresc la fel, drepți și frumos de înalți sau aplecați”.
Cartea e un zbor de Icar, un zbor al chemării spre autenticitate. Spre visare. Orice carte scrisă te înviază. Te înaripează. Începi să vezi ca tine. Se face liniște în sufletul tău, rănile se închid, se cauterizează, dar nu dispar definitiv, ele rămân acolo, undeva ca într-un palimpsest, în așteptarea de a fi descoperi și trăiești universal; devii un căutător de frumos.
Ca Dragoneasă, Mihaela își transformă întreaga viață într-o istorie cu reușitele și înfrângerile ei. Când cel care-i este apropiat se află departe, se mulțumește să-l caute în poem. Ori de câte ori îi simte lipsa, se apleacă asupra foilor albe, dă frâu liber imaginației și iată că, pot fi iarăși împreună.
Povestea vieții curge, curge în poemele ce ni le prezintă, așa după cum am amintit mai sus, cu grația și gingășia unei flori, cu acel râu de gânduri slobozit din interiorul sufletului, resuscitat după grelele încercări și probate prin Porțile vieții. Cartea de față vine spre noi cu un bagaj de confesiuni, asemenea unor mărturisiri, găsite și în celelalte 7 cărți ale autoarei. Pe lângă toate insatisfacțiile și pierderile suferite, Mihaela se ridică în picioare ca un copac după furtună. Simte nevoia unei destăinuiri. Simte să spună cuiva, chiar și poemului însuși. Aici nu se află încorsetată, simte libertatea de a-și oferi sufletul prin sinceritate, adăugând și unele insatisfacții.
Acum răsare Omul nou, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Mihaela se reînnoiește prin conștiință și voință. Prin lupta cu Ea însăși. Se reîntoarce la proiectele ei, deși în momente de grea cumpănă sufletul se mai îndoaie de propria existență, dar nu și de moartea lumii, față de care nu ar fi crezut că se va despărți vreodată. Lumea aceea a rămas dincolo de ea, dincolo de tot ce i-a aparținut. Totul a fost… ori nu a fost niciodată. Istoria ei se transformă într-o Nouă Speranță. O îmboldește spre taina ce o purta ca pe o sămânță în ea, strigând într-o disperare ascunsă: „Sunt încă vie, Doamne!…/ Mi-e primăvară și mi-e verde,/Sângele mi-e mai rubiniu ca oricând…”.
Îmi exprim admirația pentru tot ce a realizat poeta Mihaela Băbușanu. Ce-i doresc eu? Să se reculeagă, să-și asculte bătăile inimii prin întuneric, iar tristețea s-o ascundă printre trandafiri. Să creadă în scrisul ei, să făurească multe cărți pentru a vindeca veșnicia pe care a căutat-o alături de cel, care a ajutat-o să întregească GRUPUL TRIO.
Să viseze trăind și să retrăiască visând clipele de fericire, ca atunci când vor îmbătrâni, să se poată sprijini unul pe altul, precum anotimpurile între ele.
Pentru Mihaela Băbușanu, remarcată la diverse concursuri naționale și internaționale de lirică japoneză, apariția acestei cărți, Semne și însemne, face spectacol atât prin însăși denumirea titlului cât și prin apropierea de poemul japonez, văzut cu ochii aceluia care caută și găsește calea de comunicare, Poet-Univers.

Mihaela Băbușanu, „Semne și însemne”, Ed. Magic Print, 2023

Distribuie: