Spații culturale nr. 87 (7)

Așer NEGOI

ZIUA SCRISULUI DE MÂNĂ
(NU ȘI A PSEUDO SCRISULUI)

De ne`nțeles îmi este scrisul tainic,
Grabnic pornit cu crucile în spate
Pe al caligrafiei drum titanic,
Împins de griji și gânduri antamate.

Nu știu de mâna-mi vrea să parafeze
Cuvintele în scrieri ordonate;
Degete lungi părând să fractureze
Eroicele litere de gând purtate.

Penelul joacă valsul destrămării
În încercarea de a fi dictonul;
Cerneala se împrăștie spre polii zării,
Sentința-i antagonică: Bate-i pironul!

Așa-mi suspină scrisul din vecie,
De când prin trudă fost-a plămădit,
Întemnițat cu aspră strășnicie
În palma unui vis ucis tacit.

FARMACIA DE ZÂMBETE

buzunarele pline
de vânt
atârnă greu
în pantalonii unsuroși
ca ai vânătorilor de piei roșii

se zvârcolesc (buzunarele) de prea plinul lor
nu știu cum să se elibereze
se zbat cu sălbăticie
vânt înăuntru
vânt în afară

doi săculeți plini cu arginți
hipertransparenți/ hipodenși/ hipoecogeni
(depinde prin ce sunt priviți)
invizibili
aruncă două lasouri
spre colțurile gurii
atârnă atât de greu
încât gura este într-un necurmat zâmbet
într-o oglindă cu susul în jos

mă hrănesc cu vânt
adorm cu vânt
iubesc cu vânt
nu îmi lipsește decât zâmbetul
într-o oglindă normală
îl plătesc scump
la Farmacia de Zâmbete
cu grei arginți
invizibili
de vânt

totul e costisitor
dar eu am buzunarele pline
de vânt
așa că
zâmbesc
în stânga și în dreapta
arunc
zâmbete în vânt

SUBCONȘTIENTUL E O GAURĂ NEAGRĂ

Pe vremea când cactușii (nu) înfloreau
mijlocul Universului era în deșert
ca un ciclon în nisipul fierbinte
un portal către pământuri nepământești
iluzia unei tornade în apă

Morgana netezea pereții ciclonului pe o frunză de castan
ca un surfer ce dispare și reapare din umbra valurilor
apoi înfigea țepii de cactus în pereții alunecoși
(două ciocane înfipte în nisip)
pentru a nu îi da crezare lui Stephen
pentru a nu cădea într-o gaură mult prea neagră
ca un alpinist ce înfruntă tumultoase avalanșe
(avalanșe de nisip)

Precum Ariel
(fiica lui Poseidon)
ce atrăgea în adâncuri de apă muritorii de rând
cu țipete prelungi
Morgana îngropa în adâncuri de nisip pribegi însetați
prin transmutație
risipindu-le mintea în hăul Universal
distorsionând realitatea deșertică
într-un abis fantasmagoric oxigenat într-o dublă hidrogenare

Creierul pribeagului avea nevoie de oxigen
neuronii aveau nevoie de energie
singura sursă de energie
glucoză
dulceață de zmeură
zmeură cu spini și cioburi

Stephen avea dreptate
gaura neagră (a subconștientului) există

Sorin CĂLIN

A doua zi după apocalipsă
Trecerea spre neființă
Jurnal

21.12.2012

Ochii mi s-au intersectat cu acele ceasornicului ce toarce nestingherit din caierul timpului. Primul impuls a fost acela al scurgerii vieții mele fără vreun rost, dar fără o umbră de regret, e sentimentul acela pe care ți-l dă probabil orice activitate care îți răpește mai mult timp și te rupe pentru ,,câteva clipe” de cotidian. Când revii la realitate, parcă ai fi fost plecat cu anii din locul în care te găsești. Puțin înainte citeam câteva rânduri din ,,La răsărit de eden” și mă întrebam dacă din toată colecția mea de cărți, din cele ce se citesc la gimnaziu, făcea parte și aceasta. Am scris și data și fără să-mi fi dat seama de prima dată, punând punct după douăzeci și unu, am constat strania coincidență de a fi limbă în limbă cu ultimele noutăți. Azi se proclamase sfârșitul lumii. Poate a uneia despre care putem să ne amintim, dar numai ca să nu mai repetăm greșelile ei!

1.1.2013

A doua zi a sosit mai greu, a trebuit să aștepte finalul de an ca să se poată desăvârși. Cu toate acestea, s-a născut ușor și bine, un ditai pruncul, patru kilograme și opt sute. Când lucrurile păreau să nu aibă un sfârșit tocmai bun, noua dimensiune spre care am fost proiectați pare a fi una de bun augur. Când ești luat la palme frecvent, tinzi să te trezești ca după o mahmureală de om abia sculat după beție și, credeți-mă, așa ceva se întâmplă rar, să fii adus la realitate, să fii primenit de propria mântuire. Când cineva îți spune că ești beat, nu te duce la culcare, cine știe, poate propria ta amețeală să te trezească, când ți se spune că ești prost, continuă să judeci cu mica ta oca și cine știe, poate într-o zi, coaja ignoranței sub care ești clocit de mama natură te va hrăni cu spirit și har.
Când te aștepți cel mai puțin, cei din jurul tău fac minuni, unele mai mici, altele mai neașteptate.
Sfârșitul lumii a venit, trăiască noua lume!

6.1.2013

Ceasornicul de perete are același obicei: ticăie când tot din jur amuțește. Singurul prieten al singurătății intime pare că deapănă o poveste pe care o cunoști. Afundat în secundele de amintire, monoton, înșiră gânduri. Tic sau numai tac câteodată, umple străfundurile minții goale de tăcere sau plină de neliniști și durere. Sfetnicul clipelor de adâncă cufundare în neant sau paznicul viselor tumultuoase stă și numără în colțul lui minutele și orele unei existențe de furnică ieșită din găoacea imensului pământ.
Fixez cu privirea: zece! Încă o dimineață ratată, o noapte prelungă și neagră. Păianjenul ochilor matinali abia dacă percepe lumea în care își va țese pânza albă și sofisticată. Mintea obosită rememorează clipele realității paralele din care tocmai a poposit. O lume în care un război se ducea între două tabere despărțite de un gard înalt de fier. Nemți înarmați și echipați trăgeau în mulțimea care își striga libertatea furios de partea cealaltă, unii la doar câțiva metri distanță, alții agățați cu disperare de zăbrelele metalice.
Un scârțâit de balama, un pas din lumea de dincolo. Bună dimineața!

30.01.2013, seara

Mâine Miki împlinește nouăsprezece ani! La mulți ani, fata mea dragă! Sper să ai o viață fericită și liniștită și îți doresc din toată inima lucrurile astea!
Sunt fericit și mulțumit! Ce-și poate dori un om mai mult? Două momente pentru care oricine și-ar da poate și viața. Am cântat alături de mari muzicieni din România pe două din scenele cele mai mari! Sala Palatului, locul în care Ceaușescu își ținea cuvântările și scena celui mai mare concurs de la noi, Mamaia!

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 7 – Există viață și după moarte

Există viață și după ce revii din concediu. În București apăream împăcat cu mine, cu soarta. Mă afundam în problemele de la spital. Începeam să mă pun la punct cu noutățile, cu practica. Chirurgia avansase extrem de mult în ultima perioadă. Citeam cărți despre tot ceea ce însemna domeniul medical, mergeam la congrese de specialitate. În jurul meu ridicasem un zid – mă distanțasem de ceea ce era trepidație în exterior. Eram eu și viața mea de la spital. Eram taciturn. Solitar. Gustam glumele colegilor, dar nu zâmbeam decât rar. Eram omniprezent, unde era nevoie de cineva, mă băgam imediat în echipa respectivă. Norocul meu era că mă înțelegeam bine cu toți colegii, cu asistentele, infirmierele, brancardierii. Stăteam umăr la umăr cu ei, cu profesorii mei de la care învățam în continuare secretele meseriei. Mă bucuram nespus că unul dintre profesorii cunoscuți mă alesese să îi fiu permanent prin preajmă, alături de alți rezidenți.
Eram zi și noapte la datorie, cunoșteam cazurile pe dinafară, anamnezele le făceam cu simț de răspundere. Stăpâneam bine terminologia, vorbeam binișor limba română. Pacienții erau mulțumiți. Spitalul devenise a doua mea casă. Lupul singuratic, așa mă porecliseră unii mai hâtri. Nu eram prea sociabil, nu aveam legături cu nimeni. Mai încercaseră vreo două rezidente să se dea la mine, fără succes însă. Eram ca o statuie. Nu mă interesau ocheadele lor, avansurile lor, dulcegăriile lor. Până când a sosit pe secție un alt rezident, sirian. Un băiat lipicios, respectuos, harnic, vorbăreț. Era interesat de tot ce se făcea. S-a lipit de mine pentru că eram mai vechi în spital și puteam să ne considerăm apropiați. Hariș era în centrul atenției. Zâmbea, făcea complimente, se făcea iubit. Era fermecător și insistent. Uneori ieșeam la restaurant împreună pentru că nu scăpam de el.
-Fratele meu, e bine să mai ieși din mediul acela din când în când. Numai sânge, boală, mizerie. Mai ieșim să respirăm și aer curat.
Îl ascultam siderat, dar îl urmam la cumpărături, la cinema sau la o plimbare prin parc. Nu părea ciudat pentru că lumea știa că eram prieteni buni, fiind de altă naționalitate decât cea română. Eu petrecusem deja mai mult de șase ani în București, așa că aveam dreptul să depun actele și să cer cetățenie. Învățasem bine să vorbesc românește, mă descurcam și cu obiceiurile lor, studiasem multe și despre cultura română – poezie, artă, în general, îmi plăceau poveștile, baladele și legendele, de asemenea, istoria era comună în anumite puncte cu Imperiul Otoman. Așteptam să mă cheme la testarea lingvistică și să dau examenul final și apoi să obțin cetățenie română. Mi-ar fi fost mai ușor dacă doream să mă stabilesc definitiv aici: depusesem un cv, dădusem un interviu deja, urmasem pașii oficiali.
Hariș, dimpotrivă, era dornic să facă bani și să plece în Germania sau în Anglia. România era doar un popas. Nu avea gânduri serioase pentru o familie. Zbura din cuib în cuib, fiindcă fetele frumoase îi dădeau târcoale, iar el profita de pe urma lor.
Într-o zi, a venit la mine cu o față serioasă. Îl preocupa ceva grav.
-Ce e? Ai pățit ceva? îl întreb îngrijorat.
-Nu, frate, nimic… Eu nu am nimic… Numai că… și mă trase în cabinetul de gardă, verificând să fim numai noi doi. Când am intrat în birou, Hariș a închis telefonul și mi-a făcut semn din cap să fac și eu la fel… mi-a vorbit în șoaptă, să nu ne audă cineva: știi, Ali, pacientul de la ATI? Motociclistul din accidentul de ieri? E păcat de el, dar șanse prea mari nu are… Dar necazul meu e și mai mare – sora mea e pe lista de așteptare: un carcinom la ficat. Are nevoie urgentă de transplant. Și aproape îi dădură lacrimile. E o ocazie unică pentru ea… să-i dăm o șansă… nu m-aș ierta dacă nu aș face-o… Motociclistul va muri, de bună seamă… Dar îi putem lua ficatul! Ajută-mă, frate! Pentru sora mea o faci!
-Tu știi ce-mi ceri? Hariș… nu putem… sunt legi… Nu-ți dai seama? O să vorbesc cu profesorul Tomescu să vedem ce zice, ne trebuie acordul familiei. Transplantul nu poate fi făcut oricum, de oricine, în orice condiții…O să intrăm la pușcărie…nu e așa simplu…Să văd care este cale legală…
-Nu! e prea dificil! Și nu am timp! Sora mea nu are timp!
-Nu pot să te ajut, Hariș… ce îmi ceri tu e o nebunie… cum să intrăm peste el și să îi luăm așa ficatul… nu mă bag, frate! Îmi pare nespus de rău!
-Ba poți, frate! Te ajut și eu! Plus o asistentă – o plătesc eu, vin cu un frigider portabil… eu îl transport… nu îți face griji… tu doar îl operezi… nu se va întâmpla nimic rău…
-Sincer îmi pare rău de sora ta, dar nu pot face așa ceva…
-Bine, frate! Înțeleg, conștiința ta e mai presus de a salva viața bietei fete! Sper să nu te simți vinovat mai târziu când vei afla că puteai să o ajuți și nu ai făcut-o…
Ieși tulburat din birou. Eu eram speriat. Ceea ce îmi ceruse Hariș era imposibilul. În seara aceea am stat cu ochii pe el să văd ce face. Era abătut. Nu s-a mai apropiat de mine. Nu era nimic dubios. Nu vorbea cu nimeni. După vizita de seară din saloanele pacienților, m-am retras în camera de gardă. Într-adevăr, motociclistul era într-o stare critică și nu se întrevedea nicio îmbunătățire. Putea să stea în comă și trei luni. Funcțiile vitale erau susținute de aparatură. Putea să moară și mâine…
Am cerut un ceai. Și asistenta mi l-a adus imediat. Am băut. Era reconfortant, mă scotea din starea de agitație interioară. Nu am apreciat ca suspectă graba ei. Un somn adânc m-a cuprins. Nu am simțit că ar fi ceva în neregulă, pur și simplu pleoapele mi-au căzut grele, nu am mai știut nimic despre mine, despre ce se întâmplă. Când m-am trezit, eram întins în patul din camera de gardă. M-am uitat la ceasul din perete – trecuseră trei ore, deși eu credeam că ațipisem doar trei-patru minute. Am inspectat secția de chirurgie, nimic dubios, toate erau așa cum fuseseră și înainte de somnul meu bizar. La cinci dimineața m-au chemat la ATI – medicii de acolo declaraseră moartea motociclistului. Urma să fie chemată familia. Era transferat la morga și, odată ce formalitățile erau îndeplinite, putea fi înhumat. Colegii mei au completat toate formularele, au declarat decesul din cauza leziunilor incompatibile cu viața. Când am ieșit din tură, am zărit pe hol familia îndoliată – nu am avut curajul să mă apropii și să le spun „condoleanțe” – erau prea afectați, iar eu nu eram decât un străin. Ce rost ar fi avut să mă bag în sufletul bieților oameni?
Hariș dispăruse – probabil se schimbase înaintea mea. Nu l-am sunat atunci, nu l-am căutat. Eram sigur că e supărat pe mine din cauza refuzului meu tranșant. Știam că nu mai era nimic de făcut. Mă rugam ca sora lui să se facă sănătoasă!
Când am ajuns pe aleea din spatele blocului, am
parcat regulamentar, am deschis ușa și am vrut să cobor…o izbitură puternică mi-a dat de înțeles că se întâmplă ceva cu mine, portiera m-a lovit în cap și am auzit o pocnitură înfundată… am apucat să mă uit în stânga, de unde o mașină neagră a demarat cu zgomot… Mi-am dus mâna la tâmplă… Sângeram… și am văzut doar o pată roșiatică mare care apărea dintre aburii dimineții… răsărea soarele… Am leșinat…
Nu mai știu ce a urmat. Am văzut o lumină albă a unor pereți… eram culcat pe un pat… auzeam cum piuiau aparatele în jurul meu… îmi era sete. Am cerut apă. Cineva s-a apropiat, mi-a udat buzele cu un tifon cu apă. A apărut o altă siluetă albă. Nu înțelegeam absolut nimic din ce se petrece. O voce mi-a pronunțat numele:
-Ali, ce bine! Te-ai trezit! Ești pe mâini bune! Te-am transferat la neurologie!
-Ce e? De ce? încercam eu să reiau firul…
-Ai fost împușcat! Dar acum ești în afara oricărui pericol! Stai liniștit! O să fie bine! O să-ți revii…
În cap mi se amestecau culori, imagini, frânturi… Meltem îmi făcea cu mâna la aeroport politicoasă… Zeynep mă săruta pe buzele uscate… mama mă mângâia pe frunte… râsetele copiilor mei mi-au adus aminte de casă…. deodată s-a deschis o poartă… toți mă împingeau să intru… să revin de partea aceasta a vieții… îmi făceau semne disperate, mă chemau spre o cale a supraviețuirii… am deschis ochii, îmi era greu să suport lumina. Pleoapele îmi tremurau grele și dureroase. Nu puteam să mă concentrez prea mult timp. Nu puteam să vorbesc articulat. Respiram singur, dar mă dureau toate oasele. Parcă fusesem bătut. Această stare a durat vreo câteva zile. Apoi am început să urmăresc mișcarea du-te vino din salonul meu. Am putut să beau singur, să mănânc singur. Au curs și cuvintele. Monosilabice, apoi întrebările. Doctorul Andrei Ion, neurologul, mă îngrijise, se ocupa de mine răbdător și atent.
De la el am aflat povestea cu iz penal. Hariș era cheia întregii tărășenii. Făcea parte dintr-o rețea de traficanți de organe. Nu exista nicio soră, bineînțeles. Fusese student la Medicină, dar nu trecuse examenele din anul cinci și fusese exmatriculat. Cu documente false intrase în spitalele universitare, la practică, la cursuri, se infiltra prietenos și sigur pe el. Se făcea plăcut, avea o fire lipicioasă, plus că niște cunoștințe în domeniul medical îi rămăseseră. Se prefăcea bine intenționat. Când se ivea ocazia acționa ca la comandă. Un ficat, un rinichi, un ochi. Depinde ce i se cerea. Putea opera pe furiș, plătea pe unul, se folosea de altul, inventa povești lacrimogene, cutremurătoare. Și scăpa basma curată! Eu fusesem primul care refuzase să îl ajute. Însă risca să fie dat de gol. Mă opusesem și asta era ciudat! Eu, cu regulile și cinstea mea, constituiam un pericol major!! Cine eram eu să îl pun în situația iminentă de a fi prins?! Așa că rețeaua m-a urmărit și m-a vrut mort! Au trimis pe cineva să mă reducă la tăcere! Lichidarea mea era în stil mafiot, dar ce mai conta?!
Puteam să fiu mort! Am avut noroc! Glonțul a trecut pe lângă ureche și nu mi-a pătruns în cap, dar mă scrijelise, mă făcuse să pierd sânge, iar lovitura cu portiera a fost mai ciudată – îmi produsese leziuni destul de severe. Un alt glonț a trecut pe lângă claviculă, a ocolit inima. Am sângerat abundent, dar cineva mă salvase. Un vecin plimba câinele la acea oră matinală. A văzut totul. A stat ascuns după niște tufișuri unde câinele se ușura, a realizat gravitatea momentului. După ce bolidul negru a demarat în trombă, a așteptat câteva clipe să se asigure că nu se vor întoarce și a ieșit din tufiș. A văzut în ce stare eram, a sunat la 112. Au venit echipajele de salvare, poliția și jandarmeria. M-au preluat și m-au dus la Spitalul de Urgență. El era martorul cheie – salvatorul meu.
Eram viu! Cui trebuie să îi mulțumesc? Lui Alah? Lui Dumnezeu? Un creștin îmi salvase viața. Trăiam datorită unor oameni care interveniseră să mă salveze. Realizam că viața și moartea sunt cele două fețe care ne limitează și care ne definesc esența noastră – condiția de om. Ca și bucuria și tristețea, iubirea și ura, păcatul și puritatea! Mă rugam pentru salvatorii mei, mă rugam și pentru dușmani – să le vină gândul cel bun! Nu știam ce va fi…
În ziua externării mele, m-a vizitat un comisar de la crimă organizată. S-a prezentat ceremonios. Un tinerel blond, cu ochi albaștri ca marea – Daniel Petre. O fire blândă, dar convingătoare. M-a pus la curent cu toate detaliile legate de atacul asupra mea: cine erau atacatorii și cât de periculoși puteau să fie.
-Știu că e o situație delicată, că abia v-ați revenit, dar aș vrea să stăm puțin de vorbă. Nu o să forțez nota. O să vă pun câteva întrebări simple. Putem începe?
-Da.
-De când îl cunoașteți pe Hariș? De fapt, numele lui real e altul…
-Nu de foarte mult timp. Cred că trei sau patru luni.
-El v-a cerut să îl ajutați să prelevați un ficat de la un pacient aflat în comă?
-Da. Dar e ciudat că nu a mai făcut nimic în acest sens…
-Ba da… în noaptea aceea a operat singur… doar cu asistenta… i-au scos ficatul… se pare că asistenta a mărturisit că v-a pus un somnifer puternic în ceai, să vă adoarmă. La fel a procedat și cu medicul de gardă de la ATI. Au operat rapid, fără zgomot. Nu a știut nimeni că motociclistul a fost lăsat fără ficat. Până la autopsie…
-Înțeleg…
-Nu o să insist acum. Nu e locul potrivit și nici momentul. O să vin la dumneavoastră acasă. Voi continua, dacă sunteți de acord. Avem nevoie de mărturia dumneavoastră. Fapta comisă se încadrează la tentativă de omor calificat și am fi recunoscători dacă ne-ați ajuta. De dumneavoastră depinde succesul anchetei pe care o conduc. Vă promit că vă vom proteja. Vă rog să nu luați legătura cu nimeni. Vă vom pune sub urmărire telefonul. Și vom asigura paza locuinței – până vă vom muta în altă parte. Au încercat să vă elimine… și accentua în mod ciudat cuvântul „elimine”. Nu se joacă! Sunt profesioniști! Vă las pe mâini sigure acum. Ne revedem curând! Ne-am strâns mâna și a dispărut.
Am rămas șocat. Trăiam un scenariu de film sau era doar imaginația mea? Cert e că mă aflam pe un pat de spital, cu răni proaspete. Aveam încă dureri, dar nu mă plângeam.
Tinerelul semăna cu Daniel Craig – 007. Detaliile prezentate mă năuciseră. Ce mi se întâmpla? De ce eu? Cum se ajunsese aici? Aș fi plecat în căutarea lui Hariș să îi cer explicații, dar nu puteam… Nu exista un Hariș real…
Am ajuns acasă. Aveam de urmat tratamentul de recuperare. Mă simțeam mai bine fizic. Sufletul meu era tulburat însă – nu mă temeam de moarte. Dar mă durea mai mult că cineva urmărea să se folosească de mine. Nu acceptam ideea că fusesem păcălit de o așa-zisă prietenie. Nu fusesem vigilent – și acum plăteam.
A doua zi, tinerelul a sunat la ușa mea. Un coleg mai în vârstă îl însoțea. Părea o poveste ireală, în care mă implicam vrând-nevrând. Întrebările și răspunsurile erau înregistrate. Mi-am dat acordul. De asemenea, am acceptat să depun mărturie în fața instanței. La urma urmei, eram și eu victima acestei rețele care acționase fulgerător. Nu aveam nicio emoție, nicio tresărire să vin la tribunal și să vorbesc despre cele ce știam, atât cât știam. Fusesem la un pas de moarte. Putea să se întâmple orice. Nu-mi păsa prea tare.
Procesul s-a ținut cu ușile închise, departe de ochii presei, pentru siguranța martorilor. Era acolo și bătrânelul cu câinele. Cel care îmi salvase viața. M-am oprit un minut în fața lui și i-am strâns mâna. Părea de o vârstă cu tatăl meu și îi eram recunoscător. Era îngerul meu păzitor. Gestul de a-i săruta mâna era unul filial. Așa era firesc. L-am întrebat dacă are nevoie de ceva, dacă îl pot răsplăti cumva. A dat din cap că nu.
-Mergi cu Domnul, fiule! au fost cuvintele lui. M-au urmat din acea clipă peste tot. Era o nouă șansă de a fi fericit, de a trăi senin, de a fi mulțumit de mine, de ceea ce făceam. De a fi conștient că există o forță mai presus de înțelegerea noastră care ne veghează.
Judecătorul m-a tratat amabil. Nu mi-a pus întrebări obositoare. Era clar rolul meu în această afacere. Eram cel care fusese împușcat. Nu aveam de ce să mă tem. Sinceritatea mea a fost atuul care m-a scos nevinovat. Refuzasem să particip la acel gest de a transplanta ficatul, îl refuzasem pe Hariș. Pe cadavrul motociclistului se regăseau amprentele asistentei, care nu își pusese de la început mănuși. Numai Hariș se volatilizase. Era dat în urmărire internațională. Nu se știa dacă ieșise din România sau nu: era de datoria mea să depun mărturie împotriva lui – era condamnat în lipsă.
Sentința s-a pronunțat mai târziu. Primiseră pedepse mari toți. Doar asistenta era arestată. Era un pion prea neînsemnat. Se pare că a căzut ușor în plasa întinsă de Hariș – avea și ea greutăți și banii oferiți îi acopereau din datorii, din cheltuielile zilnice. Caracatița se întindea mai sus, la un alt nivel. Se pare că erau implicați și alți doctori, chiar persoane suspuse din minister. Au fost și ei arestați și condamnați. Greșiseră grav. Încălcaseră orice principiu moral și medical. Îi motiva banul.
Astfel, povestea s-a pierdut în neant rapid – comisarul Petre m-a anunțat peste o jumătate de an că totul s-a terminat, că vinovații plătesc pentru faptele lor. Eram liber. Am răsuflat ușurat. Ultima vizită a tinerelului cu ochi albaștri a fost decisivă pentru mine.
-Îmi permiteți să vă dau niște sfaturi? V-ar prinde bine să vă schimbați numărul de telefon. Și adresa. Nu ar fi rău dacă ați părăsi capitala. Cel puțin pentru o vreme. Poate vă întoarceți în țara dumneavoastră. Deși nici acolo nu ați fi în siguranță. Acum făptașii sunt la închisoare – Hariș nu e prins încă, e posibil să se fi dat la fund, nu știm dacă va mai apărea vreodată. E singurul rămas liber. Răzbunarea rămâne ca o amenințare ce poate plana asupra dumneavoastră. Ați putea să vă pierdeți urma – să vă schimbați numele, adresa, locul de muncă. Depinde de dumneavoastră!
-Cine știe? am răspuns eu apăsând cuvintele. Sunt obosit și dezorientat deocamdată. Încă nu m-am refăcut complet. Mă voi gândi și voi lua o decizie.
-Să fie una corectă! Aveți grijă de dumneavoastră, domnule doctor! Oameni ca dumneavoastră găsim mai rar în zilele acestea!
Era un semn pentru mine că mă aflu pe un drum greșit. Nu neapărat că mă abătusem de la menirea mea, dar mă simțeam slab, influențabil. Credeam că toți oamenii sunt buni, că au intenții sincere, dar nu era așa, încă nu dezvoltasem acea orientare de a deosebi binele de rău. Eu eram pregătit să îi salvez indiferent de ce fel de indivizi erau, jurasem și acel jurământ îl respectam cu strictețe. Era o mare onoare pentru mine să îi slujesc, să le vindec bolile, neputințele. Chiar dacă lumea este alcătuită dintr-o multitudine de forme și forțe, eu încă eram optimist că îmi voi descoperi calea pe care aveam să merg și să fiu fericit.

Camelia Manuela SAVA

Fotografie

Știi să faci fotografii frumoase
cauți în faldurile rochiilor sau
pe buzele rujate ale celorlalte femei
povestea cu mărgele

Nu te voi părăsi din acest cadru alb-negru
nu voi pleca din inima developată
cu sânge

Un peisaj colorat cu îngeri

Sângele desenează un om cu o inimă primitoare
niciun înger nu pleacă la culcare
până nu se sting una câte una
stele

(Din volumul „Despre mine vorbesc aripile”, Editgraph, 2022)

Mónika TÓTH

sunt

sunt o păcătoasă
dintotdeauna până-ntotdeauna
noaptea visez că sunt înger
mereu înger

inima mea

trupul meu e un teren de fotbal
cu miros de iarbă verde
sufletul meu e un ghiveci cu flori
cu parfum năucitor
inima mea e-un colț de rai
cu poarta deschisă
pentru suflete frumoase

depresia

depresia m-a ucis
m-am metamorfozat
într-o poezie subțire

am ales…

am ales singurătatea
sunt dependentă de mine
să aflu cine sunt
am aflat…
sunt o floare de nu-mă uita

Interviu

Nume
Anonima
Domiciliată
În Orașul Literelor
Strada M numărul șase
Visez
să zbor pe aripa cuvintelor
Hobby
vânatul rimelor
Ce nu știe lumea despre mine
îmi place să stau închisă în cutia cuvintelor.
Destinația preferată de vacanță?
Insula Cuvintelor cu Vasile
Filmul preferat ?
Nașterea Cuvintelor
Bunul cel mai de preț ?
Cuvântul
sportul preferat?
Tenis de cuvinte
Care este anotimpul preferat?
Toamna cuvintelor
Parfumul preferat?
Cel al cuvintelor exotice.
Prăjitura preferată?
Tartă de cuvinte acrișoare
Care este produsul cosmetic de care nu te desparți
niciodată ?
Creme de cuvinte.
Când erai mică ce doreai să devii?
Culegătoare de cuvinte

Ce este poezia?

Ce este poezia
O frumoasă floare de lotus?
Un cer cu mii de pete?
Umbra casei?
O toamnă cu miros de frunze ruginite?
Sau al cincilea element?

iubește-mă…

să mă iubești
iubește-mă în diminețile în care
parfumul de cafea îmi alină melancolia
când zeii mă abandonează
iar lacrima suferinței doare
când răutățile din jur mă copleșesc
iubește-mă în nopțile în care
luna îmi plânge pe umăr

poemul

fă poemul să sângereze
să curgă pe cămașa și sânii mei
fă-mă să simt fiorul

prin venele mele

m-ai rănit
m-ai rănit
prin venele mele
și ochii mei căprui
nu curge sânge
ori lacrimi mari
ci poeziile
care le-am scris
pentru tine

nu știu ce să fac…

nu știu ce să fac
să uit îmbrățișările tale
aș ține curcubeul între degete
nu știu cum să uit privirea ta
când alături de tine
înfloresc magnolii roz
aș vreau să mor la dorul tău
și să renasc cu focul mângâierilor tale
vreau să te iubesc așa cum
nimeni nu a iubit niciodată

îmi faci noduri în gât

este o zi tăcută sub cerul albastru
iubite
mi-e dor de tine
nu vreau decât să te am aproape
într-o lume oarbă de invidie
îmi e greu fără tine
îmi faci noduri în gât
mi-e frig
mi-e sete
de iubirea ta
vreau mirosul părul tău
drept răsplată
pentru atâtea suferință
e ceasul târziu și sufletul gol
singură stau și te aștept
să pornim pe câmp după flori
lipsa ta mă doară
pielea mea încinge
te aștept cu speranța în inimă
este o zi tăcută
în luna de Aprilie

cerul pictează un vis frumos

cerul pictează un vis.
în timp ce luna sărută mâinile trudite
când nu ești aproape
inima mi-e rece
nici vântul nu bate
demonii dorm
nici umbra nu sforăie
trebuie să vii acum
am surprins îngerii
cântând o serenadă

de ce mă simt totuși furată de iubirea ta

în casa mea
nu a intrat nici un hoț
nu lipsește nimic
de ce mă simt totuși furată de iubirea ta

neliniștea

nuferii dorm
și neliniștea plouă în noi
arzând lalelele lumii

sunt potop…

sunt seara ce moare în
fiecare stea căzătoare
sunt dimineața ce învie
în fiecare răsărit de soare
sunt potop de vară
care distruge tot ce stă în cale
sunt iubirea
care vopsește sufletul tău alb cu roz

ceva din mine

ceva din mine nu va putea
să distrugă amintirea ta
ceva care-mi scapă printre degete
nu râde
visează-mă
nu zâmbi
atinge-mă
ceva din mine nu te va putea
condamna definitiv
la neexistență

Ca un vis

Mi-ajunge să te știu aproape
Ca ritmul unor poezii
Ca un vis frumos în fiecare seară.
Mi-ajunge să cred în bunătatea ta.
O bucățică din inima ta
îmi îndulcește sufletul și mintea.